O încercare literară...

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

Acum 20 de ani, aceasta a fost prima mea încercare de a scrie o poveste. Nu am şters şi modificat nimic de-atunci.

1. Remember...

Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...
Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...
Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...
Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...
Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...
Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...
„Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...
Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...
La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. Era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o ibea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...
Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...
Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...
Anna îşi şterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni să traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

O încercare literară... 74fabe0ac2588f7f052170708b5136b8

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

cat mă bucur sa vad că ai postat-o și aici Smile

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-03-13

felicitări pentru opera de arta!

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

2. Decizia

La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul. Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir. Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.
─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...
Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.
─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !
O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.
A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.
─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.
─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?
─ Da, în sufragerie. Să te conduc.
─ Mulţumesc.
Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.
─ Bună aiua, îi salută Anna
─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.
─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?
─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.
─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.
─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.
─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.
─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !
Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

ce satisfacție îmi dă opera ta de artă când o recitesc

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

Mulţumesc, eşti drăguţă.

3. De la capăt

Autobuzul Annei parcurgea străzile Germaniei spre aeroportul Berlin. După vreo două ore, ajunse la aeroport. Se dădu jos, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un ghişeu pentru a vedea la ce oră poate lua un avion spre New York. În seara aceea de sfârşit de septembrie, aeroportul era cam pustiu. La un ghişeu, o funcţionară drăguţă şi amabilă dădea informaţii clienţilor. Anna se aşeză la coada formată din cele trei persoane care erau în faţa ei, aşteptând să-i vină rândul. Când sosi şi rândul ei, o auzi pe funcţionară întrebând-o :
─ Cu ce vă pot ajuta ?
─ Bună seara. Acesta e paşaportul meu şi aş dori să ştiu dacă pot lua în seara asta un avion spre New York.
─ Aşteptaţi puţin.
Anna o văzu pe funcţionară cum se uită în calculator şi apoi zice :
─ Da. Mai este un loc liber la cursa de la ora 1000. Doriţi un bilet ?
─ Da, mulţumesc, zise Anna.
Funcţionara completă ceva apoi îi dădu biletul Annei, iar ea îl achită. Era de-abia ora 900 când ajunsese în aeroport. Mai avea de aşteptat. Îşi cumpără o revistă, o hartă a New York-ului şi găsi un loc în sala de aşteptare. Anna ştia mai multe limbi străine, printre care şi engleza, deci nu-şi făcea probleme că nu o să se descurce cu vocabularul. Începu să răsfoiască revista, până ce auzi într-un microfon o voce care spunea :
─ Pasagerii pentru cursa cu numărul 8734 spre New York, sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta 786 !
Anna îşi luă trolerul şi se îndreptă spre poarta cu numărul anunţat. O altă funcţionară îi verifică biletul şi paşaportul şi-i ură zbor plăcut. Ajunse în avion, la clasa a II-a unde-şi luase biletul, căută numărul scaunului unde trebuia să stea şi încerca să-şi ocupe locul. Un bătrânel simpatic ocupa locul de la margine. Anna îl deranjă :
─ Bună seara. Pot să mă aşez la fereastră ? Acolo am locul.
─ Sigur, domnişoară.
─ Mulţumesc.
─ Singurică spre America ?
─ Da, se poate spune şi aşa. Dumneavoastră ?
─ Idem. Mă duc la nepoţii mei. O să mă întorc după sărbătorile de iarnă. Ei m-au invitat !
─ Frumos.
─ Cum de se face că sunteţi singură ?
─ O poveste lungă şi tristă.
─ Ah ! N-am ştiut. Mă scuzaţi că am întrebat !
Bătrânelul nu mai întrebă nimic. La câteva momente distanţă se auzi vocea căpitanului acelui zbor ce-şi îndemna pasagerii să îşi pună centurile de siguranţă, pentru că se pregăteau de decolare. Toată lumea ascultă şi după alte minute, avionul se afla deja în spaţiul aerian. Anna începu să cerceteze harta New York-ului cu mare atenţie, căutând pe ea strada unde îşi avea adresa noul ei apartament. Zborul avea să dureze câteva ore bune şi Anna închise ochii pentru a se odihni.
Aceeaşi voce a căpitanului o trezi din somn. Călătorii erau anunţaţi să-şi pună centurile, căci avionul urma să aterizeze pe aeroportul internaţional din New York. Anna se trezi, ridică „oblonul” de la geamul avionului şi privi un răsărit superb de soare din avion. Avionul se afla deasupra oceanului. Văzu Statuia Libertăţii, ridicându-se asemenea unui colos pe mica insulă, unde în trecut coloniştii erau sortaţi şi celor sănătoşi li se dădea voie să intre pe pământul liber. Privi apoi oraşul de sus cu întreaga pleiadă de zgârâie nori şi i se părea ciuntit. Era şi firesc, căci lipseau Cele Două Turnuri Gemene, ce fuseseră atâţia ani de zile simbolul New York-ului. În final, avionul ateriză pe pământ American.

4. În New York

Anna coborî din avion alături de ceilalţi pasageri. Un ghid le arăta calea pe care trebuiau să meargă până la intrarea în aeroport. Anna privi cu atenţie la ceilalţi pasageri : fiecare era aşteptat de o rudă, un prieten sau un iubit ori iubită, revederea fiind întotdeauna emoţionantă. Inspiră adânc noul aer, obişnuindu-se cu noua ei casă. Îşi potrivi de-abia în interiorul aeroportului ceasul după fusul orar de-acolo şi ieşi din aeroport.
Afară, un băiat al aeroportului îi chemă un taximetru şi ea spuse adresa la care doreşte să fie dusă. Maşina se lansă în traficul matinal al marii metropole, care era de-a dreptul infernal la acea oră. Pe geamul de la maşina în care se afla, Anna privea la clădirile imense din dreapta şi din stânga ei. Ar fi trebuit să scoată capul pe geam ca să se uite spre vârful uriaşilor aceia, dar nu o făcu, pentru că nu dorea să se trezească accidentată. Se mulţumea doar să le vadă atât de înalte cât permitea geamul taxiului.
Anna se gândea la acele clădiri înalte ca la nişte baobabi uriaşi care-şi înălţau trunchiurile de-a dreapta şi de-a stânga ei, iar ea era ceva mic, ce călătorea printre trunchiurile masive. Zâmbi în sinea sa, căci se gândise la sine ca la Gulliver în Ţara Uriaşilor. După vreo două-trei ore de mers pe străzile mai largi sau mai înguste ale New York-ului, taximetrul se opri în faţa unei clădiri, iar Anna înţelesese că ajunsese la destinaţie. Plăti taximetrul şi apoi coborî din el, luându-şi şi bagajul. Privi clădirea, la fel de uriaşă ca mai toate din acel cartier, dar incomparabila la înălţime cu giganţii din mijlocul New Yrok-ului. Acea clădire, unde ea-şi închiriase un apartament, era mai mică de înălţime. Intră înăuntru şi se îndreptă spre lift. Urcă la etajul 78, unde-şi avea apartamentul. Descuie uşa cu ajutorul cheilor ce le primise chiar cu câteva ore înainte de a se fi urcat în autobuz în Dortmund şi pătrunse în apartament.
Un hol mic, o întâmpină încă de la intrare. Avea un cuier pentru haine, un suport pentru umbrele şi două scăunele. Îşi puse pardesiul în cuier, lăsă trolerul acolo şi se duse să-şi vadă apartamentul. Din acel hol, intră într-o încăpere uriaşă, ce era sufrageria, care avea un geam imens ce dădea spre un balcon. În sufragerie exista doar o masă mare, ovală, de 12 persoane, cu scaune, o canapea unde puteai sta la conversaţii şi un televizor mai mare. Deschise uşa de la balcon şi ieşi afară. Panorama, îi tăie respiraţia Annei : zgârâie nori peste tot. Anna avu impresia că se uită la o pădure împietrită, dar undeva, la o distanţă considerabilă, se afla un părculeţ, singura oază de verdeaţă între blocurile masive din jurul ei. Intră înapoi în sufragerie. Din sufragerie, pătrunse într-o camră decorată simplu, ce se putea numi cameră de oaspeţi. Apoi, tot din sufragerie, intră în bucătăria mică, dar utilată cu tot ceea ce era necesar, iar apoi avea să descopere o altă cameră unde era dormitorul. Şi camera de oaspeţi şi dormitorul ei aveau propria lor baie. Modern utilată, cu toate ustensilele, baia era un loc unde te puteai şi relaxa în voie. Dormitorul ei avea drept mobilier un pat de mijloc, un şifonier, o măsuţă cu oglindă, o noptieră şi o măsuţă pe care se afla un alt televizor.
Anna se reîntoarse în hol, îşi luă trolerul şi începu să-şi ordoneze hainele în şifonier. După aranjatul hainelor, Anna se gândi să-i sune pe soţii Doneck pentru a le spune că ajunsese cu bine la destinaţie. Nu ştia cât era ceasul acolo, dar nu avea importanţă, din moment ce cei doi îi spuseseră că poate suna la orice oră din zi sau noapte, fie la Dortmund, fie la New York. Anna, ce avusese grijă ca în aeroport să-şi procure o carte de telefoane, formă numărul de la informaţii pentru a se interesa unde putea cere legătura cu exteriorul.
─ Alo ? Aici serviciile de telefonie din New York, se auzi vocea unei funcţionare
─ Bună ziua, zise Anna. Aş dori şi eu o legătură cu Germania, Dortmund.
─ Unde locuiţi ?
Anna spuse adresa unde se afla, iar funcţionara îi spuse că nu era nevoie să ceară legătura că avea linie directă cu exteriorul şi îi dădu prefixul Germaniei şi al Dortmundului. Anna mulţumi de informaţii şi formă numărul de telefon al soţilor Doneck. Îi răspunse chiar Martha.
─ Alo ? Aici familia Doneck. Cu ce vă putem fi de folos ?
─ Aici Anna. Am ajuns în New York !
─ Anna ! Ce bine ! Care este adresa ta ?
Anna le-o dădu.
─ La ce vă trebuie adresa ?
─ Pentru a ştii unde-ţi trimitem banii după apartament, atunci când îl vom vinde.
─ Bine. Voi ce faceţi ?
─ Bine, Anna. Mă bucur că ţi-am auzit vocea.
─ Bine. Şi eu mă bucur că te-am auzit. Mai ţinem legătura.
─ La revedere, Anna !
─ La revedere !
Anna închise telefonul şi-şi propuse se odihnească. A doua zi, avea să facă o plimbare prin New York.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

big up! Ador stilul tău de a scrie.

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

5. Aventuri în metropolă

A doua zi, Anna se sculă în noul ei apartament din New York. Îşi încropi micul de jun din cele câteva alimente pe care le procurase cu o zi în urmă de la un magazin din apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. După micul de jun, cu un rucsac mic în spate, cu portofelul cu mărunţiş bine ascuns, Anna îşi începu aventura în marea metropolă. Trebuia să se obişnuiască, să vadă împrejurimile. Luna septembrie, în New York era mult mai călduroasă decât în Dortmund, oraşul ei natal.
Porni voiniceşte pe străzile metropolei, uitându-se în jurul ei la ceea ce New York-ul putea oferi. Posibilităţile erau aproape nelimitate : de la magazine elegante, cu vitrine luxoase, până la cele de sex-shopping. Totul se afla acolo, într-o aparentă „armonie” de divertisment. N-o interesau vitrinele luxoase, în care erau expuse mărfuri ale căror preţuri ridicau adrenalina pe loc, ci mai mult vitrinele care aveau expuse obiecta vechi. Era fascinată de obiectele vechi, căci fiecare obiect avea o istorie a lui aparte.
Mergând aşa ea pe străzile New York-eze, îi atrase atenţia o librărie ce era şi anticariat. Intră în ea, începând să se plimbe printre rafturile pline de cărţi. Erau cărţi acolo pentru toate gusturile : de la cele mai recente apariţii editoriale, până la cele mai „vechi”, retipărite. Până şi colecţia „Harry Potter” era acolo, evident, până la cea mai recent apărută sau controversata carte a lui Dan Brawn, „Codul lui Davinci”. Beletristca o lăsă rece, aşa că Anna trecu la sectorul de cărţi istorice, dedicate civilizaţiilor sau cărţi geografice. Se opri la câteva mai fascinante şi alese vreo două de-acolo : într-una era istoria New York-ului, iar în alta se vorbea despre sculptură şi arhitectură.
Mergând ea aşa printre rafturi, îi atrase atenţia o carte despre Egipt. Titlul ei era pe cât de simplu, pe atât de plin de promisiuni : „Fascinaţia Egiptului”. Anna deschise cu grijă acea carte, iar mirosul cernelii o împresură. Fotografiile, minuţios realizate şi din cele mai diverse unghiuri îi dădeau impresia că deja se află în Egipt. O luă şi pe aceea. Noroc că nu era prea scumpă. Se îndreptă spre tejgheaua unde se afla o doamnă între două vârste. Avea părul legat într-un coc elegant, o faţă albă şi luminoasă, plină de bunătate. Anna puse cărţile pe tejghea pentru a le plăti. Doamna aceea se uită la ele şi o întrebă :
─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Sunteţi studentă la istorie ?
Anna surâse şi-i răspunse :
─ Nu. Am terminat demult o facultate. Am studiat Artele Plastice. Mă fascinează cărţile despre istorie, geografie şi civilizaţii. Atâta tot.
─ Sunteţi un client mai ciudat, decât ceilalţi ! Veniţi cu mine. Să lăsăm cărţile aici. Nu le va lua nimeni.
Anna o urmă pe acea doamnă misterioasă până într-un loc ce se afla, undeva în spatele librăriei. Acolo era anticariatul.
─ Uitaţi-vă în linişte. Poate vi se va părea ceva interesant de-aici. Nu aduc mulţi clienţi în zona aceasta, dar nu ştiu de ce, ceva mă face să cred că în această zonă veţi găsi mult mai multe lucruri care să vă fascineze decât în faţă. Sunteţi un client rar pentru o librărie-anticariat. Am ştiut asta din momentul în care mi-aţi pus cărţile pe tejghea.
─ Mulţumesc, zise ea.
Doamna plecă, lăsând-o pe Anna să se uite în acea zonă numită anticariat. Acolo domnea un aer trist, impregnat cu mirosul cărţilor mai vechi, dar nu mucegăite. Cărţile erau ţinute în cele mai optime condiţii. Unele erau foarte vechi şi se păstraseră uluitor de bine. Parcă timpul uitase să mai curgă acolo. I se părea că pătrunsese într-o lume fascinantă, unde mirosul filelor îngălbenite de trecerea vremii crea o atmosferă mistică. Începu să meargă încet printre rafturile pline de cărţi vechi, privind cu atenţie titlurile care mai de care mai interesante. Unele cărţi aveau titluri fascinante. Doar ce citeai titlu şi-ţi închipuiai lumea ce ţi-o ofereau ele de le deschideai şi începeai să le lecturezi. Anna nu alesese nimic de-acolo, deşi văzuse multe cărţi pe care şi-ar fi dorit să le aibă, să le cumpere, dar nu-şi permitea încă acele cărţi. Trebuia să-şi găsească mai întâi ceva de lucru pentru a şi le permite.
Când doamna care o dusese în spate văzuse că iese cu mâinile goale, fusese oarecum dezamăgită, dar nu o mai întrebă nimic pe clienta ei şi-i dădu cărţile pe care le alesese ea. Anna le plăti şi ieşi din librărie, parcurgând drumul înapoi spre apartamentul ei. Avu grijă să se oprească la un fast food pentru o mâncare rapidă şi să se ducă la apartament. În drumul ei, după ce mâncă, îşi mai procură şi alimente pentru seara şi a doua zi de dimineaţă, plus un ziar pe care avea să-l răsfoiască în căutarea unui loc de muncă.

6. Noul loc de muncă

Ajunse în cele din urmă din nou în apartamentul ei, încărcată. Se opri mai întâi la bucătărie, unde descărcă toate alimentele, apoi în sufragerie, unde avea să-şi pună cărţile. Se schimbă de ţinuta de oraş, într-o ţinută mai comodă şi se afundă în canapeaua din sufragerie, pentru a profita de soare, atât cât mai rămăsese până la apusul lui. Începu să răsfoiască ziarul cu anunţuri pentru diverse locuri de muncă. Nu era pretenţioasă în privinţa jobului pe care-l căuta, pentru că atâta vreme cât era onorabil plătită, ar fi muncit orice. Bineînţeles, avea şi ea o limită, în sensul că nu se băga la anunţurile unde era de cărat, de ridicat, căci nu putea să ridice lucruri multe şi grele.
Răsfoind ziarul, ea-şi încercui o mulţime de anunţuri, urmând ca a doua zi să înceapă aventura căutării noului ei loc de muncă. Îşi pregăti cu grijă CV-ul şi portofoliul pe care trebuia să-l prezinte la interviuri şi un simplu CV pentru orice eventualitate. Erau încercuite două tipuri de anunţuri : unele pe care Anna le considera mai serioase şi unde presupunea că un CV urmat de un portofolui ar fi arătat mult mai bine, iar altele unde era de ajuns să-şi arate doar CV-ul. Anunţurile din zona mai serioasă erau şi mai bine plătite, decât cele din cealaltă zonă.
După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni negri mai eleganţi şi un sacou, o mapă în care-şi pusese documentele, portofelul cu bani, bine pus şi o geantă în care-şi pusese un mic port-fard, ruj şi batiste de nas, apoi se pieptănă, legându-şi părul într-o coadă simplă la spate, se fardă şi ieşi din apartamentul său spre primul anunţ. Noroc că încercuise foarte multe anunţuri, căci altfel ar fi fost dezamăgită încă după primul interviu.
După mai bine de 30 de interviuri, care se desfăşuraseră în incinta unui zgârâie-nori, plin de birouri, Anna era oarecum dezamăgită : ba nu era potrivită pentru slujbă, pentru că avea diplomă în Arte Plastice, ba era prea deşteaptă pentru alte joburi. În fine, după încă o clădire, încă un cârd întreg de interviuri, Anna epuizase toate anunţurile din ziarul cumpărat cu o zi în urmă. Era dezamăgtă şi surprinsă de cererea de pe piaţa New York-ului. Îndreptându-se ea spre apartament, trecu printr-o zonă unde se efectua în acea zi o demolare. Călătorii erau redirecţionaţi spre alte străzi, iar cei care nu puteau ajunge în locul dorit decât traversând zona restricţionată, erau rugaţi stea pe loc, la mare distanţă de locul demolării.
Anna se opri şi ea în loc. Vroia să vadă o demolare prin implozie, pe viu. Văzuse multe demolări de genul aceleia, dar la televizor. Întâmplarea făcu să se oprească chiar lângă persoana care ordonase demolarea.
─ Ce se dărâmă ? întrebă Anna pe un domn la vreo 47-50 de ani, care se afla lângă ea.
─ Un vechi atelier de sculptură. Patronul vrea să construiască altul nou, mai modern pe locul celui vechi.
─ Un atelier de sculptură ? Şi cu lucrările din el ce s-a întâmplat ?
─ Au fost mutate toate, în afară de o piatră mai mare, care ocupa loc mult în vechiul atelier. Patronul speră să poată distruge acea piatră nefolositoare.
Anna nu mai întrebă nimic, ci privi demolarea. Implozia nu ridică praf prea mult. Mormane uriaşe de moloz erau împrăştiate care încotro. Anna observă o piatră înaltă, cam cât o statură umană, care rămăsese intactă după explozie. Auzi o voce care cerea dinamită pentru a distruge acel bloc de piatră.
─ Nu-l distrugeţi, ţipă Anna.
Domnul de lângă ea, le făcu semn oamenilor să se oprească, iar ea înţelesese că el era şeful.
─ Vă rog să mi-o daţi mie, zise ea. Vi-o plătesc, dacă e nevoie.
─ Ce faci tu cu o bucată inutilă de piatră ?
─ Orice piatră este bună la ceva. Aceasta este cât se poate de „vie”. Nu pot să explic mai bine de atât.
─ Înţeleg. Eşti sculptor.
─ Da, răspunse ea surprinsă.
─ Ai unde să modelezi bucata de piatră ?
─ Nu, dar voi găsi o locaţie pentru ea.
─ Îţi dau două săptămâni ! Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă eşti în stare să scoţi ceva din piatra asta, atunci o voi expune la mica galerie de sculpturi pe care o deţin. Galeria se numeşte „Stone Age”. Aceasta este adresa unde va fi depusă bucata asta de piatră. Dacă ai uneltele necesare, vino mâine, la ce oră doreşti dumneata, vom face cunoştinţă şi-ţi voi arăta unde poţi lucra. Consideră-te angajată !
─ Dar...
─ Nici un cuvânt în plus ! La revedere şi pe mâine.
Anna plecă foarte uimită din acel loc, punând cartea de vizită a necunoscutului în poşeta ei şi îndreptându-se spre apartamentul său.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

Big like for writing!! Smile

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

7. Piatra „vie”

Ajunsă în apartamentul său cochet, Anna se schimbă la haine de casă şi coborî să vadă dacă nu cumva avea corespondenţă. Poştaşul tocmai sosise şi Anna îl întrebă de corespondenţă. Acesta se uită atent printre documentele lui şi văzu un mandat poştal pe numele Anna Andersen. Anna îl semnă şi apoi primi nişte bani. Probabil soţii Doneck reuşiseră să vândă apartamentul ei din Germania şi-i trimeseseră banii. Erau în mărci, aşa că se întoarse în apartament, se îmbrăcă şi se duse să schimbe banii în dolari. Cu suma luată la casa de schimb, Anna-şi mai procură nişte ustensile pentru sculptat, iar seara se duse pe balconul ei pentru a privi apusul de soare ca în fiecare zi.
Nu era un apus de soare spectaculos printre zgârâie norii aceia, dar o liniştea. Se culcă adormind deîndată, fiind frântă de oboseală. A doua zi, Anna se pregăti pentru noul ei loc de muncă. Scoase cartea de vizită din poşetă şi citi pe ea : Atelierul Maxwell. Urma adresa, apoi un nume : Kirk Maxwell. Anna presupuse că era proprietareul atelierului. Se îmbrăcă mai comun, îşi luă cu ea haine de lucru, uneltele şi plecă din apartamnet.
Merse pe jos spre adresa unde se afla atelierul respectiv pentru a vedea cât de departe este de apartamentul ei. Merse aproximativ o oră pe străzi mai mici sau mai largi şi ajunse la adresa cu pricina. Era un atelier cochet, cu un aer boem şi liniştit. Intră înăuntru. Acolo o tânără o întrebă cu ce îi poate fi de folos.
─ Îl caut pe domnul Maxwell.
Tânăra dădu un telefon şi dintr-o încăpere ieşi chiar domnul ce stătuse de vorbă cu ea când privise demolarea clădirii.
─ Dumneavoastră ? întrebă ea surprinsă
─ Bună ziua. Kirk Maxwell, zise el politicos. Încântat de cunoştinţă, îi întinse acesta mâna în semn de salut şi bun-venit
─ Bună ziua, zise Anna. Anna Andersen, continuă ea întinzând la râdul ei mâna.
Cei doi îşi strânseră prieteneşte mâinile.
─ Nemţoaică, nu ?
─ Da. Are vreo importanţă ?
─ Nu. Nici una !
─ Îmi pare bine să aud asta.
─ Urmaţi-mă, continuă el.
Anna îl urmă pe domnul Maxwell în tăcere. Acesta pătrunse într-o cameră spaţioasă. Aprinse luminile şi în mijlocul camerei era acea piatră pe care Anna o văzuse în ziua demolării. Pe jos erau ae plastice. Ea observă că în acea încăpere existau multe geamuri, astupate de jaluzele destul de dese.
─ Se pot da la o parte jaluzelele ?
─ Dacă doreşti să ai spectatori din blocurile vecine, da, se pot da la o parte, dar presupun că vreţi să lucraţi în linişte.
─ Cum de vă daţi seama dinainte de lucruri pe care eu nici nu vi le spun ?
─ Să spunem că intuiesc. Atât ! Nimic altceva mai mult.
─ Aha. Când mă pot apuca de lucru ?
─ Când doreşti. Camera îţi aparţine. Ai şi o canapea pe care te poţi odihni când oboseşti.
─ Mulţumesc. Mă apuc de treabă îndată.
Anna se schimbă la haine de lucru, şi le puse pe cele bune într-un soldat de lemn şi se apropie de bucata aceea nedefinită de piatră. O privi îndelung, o studie pe toate feţele, căutând cea mai bună faţă a pietrei, de unde ar fi putut să-şi înceapă sculptura. Se gândea la ce formă să-i dea acelei pietre. Puse mâna pe ea ca s-o simtă. Mângâind acea piatră Anna intra în contact cu noul ei teren, putea să „vadă” ce formă avea să capete acea bucată de piatră.
La început, ea nu „văzu” nimic, temându-se puţin, că nu ar putea scoate nicio sculptură din acea piatră. Se apropie mai mult de ea, îmbrăţişând-o aproape şi avu un fel de viziune : îi apăru în minte chipul mamei ei. Îbi căută ustensilele potrivite, şi le pregăti lângă piatră, apoi ieşi din încăpere.Îl rugă pe domnul Maxwell s-o lase să se întoarcă la apartamentul ei pentru a căuta o fotografie, lucru ce i se îngădui pe dată. Ajunsă la apartament, Anna căută o poză de-a mamei ei din tinereţe. Găsi una foarte uzată, dar suficient de bună pentru a se putea inspira din ea şi se întoarse la atelier, ducându-se direct în camera de muncă.
Se uită la fotografia aleasă de ea, încercă să memoreze chipul acela şi apoi începu să lucreze. Zi de zi, acea piatră neuniformă la început, o formaţiune nedefinită, începea să capete contur în mâinile dibace ale Annei. În mod curios, îi luă o săptămână şi două zile dintr-a doua săptămână să termine sculptura. O înveli cu un cearceaf şi se duse în biroul lui Kirk.

8. „Chipul împietrit” – primul succes al Annei

Se opri în faţa biroului lui Kirk şi bătu la uşă.
─ Da ? auzi ea vocea lui inconfundabilă.
Ea deschise uşa şi intră.
─ Am terminat sculptura. Am acoperit-o şi aş vrea să nu te uiţi la ea decât în ziua în care va fi pusă în expoziţia de care mi-ai vorbit, parcă.
─ S-a făcut ! Mâine, pe la ora 900 să fii aici, ca să le dai băieţilor mei indicaţii cum s-o ridice şi unde s-o pună în expoziţia ce va găzdui această operă a ta de artă.
─ De ce faci toate astea ?
─ Soţia mea, Dumnezeu s-o odihnească, a fost sculptor. După ce a murit, am fost cam răvăşit şi nu-mi găseam locul nicăieri. Veneam foarte des la acest atelier, unde lucra ea şi-i simţeam lipsa. Într-o zi, a venit la mine un sculptor care m-a întrebat dacă nu puteam să-i închiriez atelierul. La început n-am vrut, dar el mi-a zis că a mai fost la multe altele şi că toate îl refuzaseră. Ceva m-a făcut să accept să-i închiriez atelierul şi de câte ori lucra aici, parcă simţeam prezenţa soţiei mele şi de atunci mi-am propus să fac asta pentru cei care nu au unde să-şi creeze operele de artă, în special sculpturile. Eu am o avere frumuşică şi nu mă interesează banii chiar atât de mult. Mai am şi nişte afaceri şi nu vreau să scot profit de pe urma faptului că închiriez atelierul. De când am început să închiriez atelierul sau să mă ocup de expunerea unor opere de artă, nu mă mai simt chiar atât de singur. E adevărat, că nu eu personal le expun, ci am legături cu diverse locuri de expoziţie. La două dintre expoziţii sunt client obişnuit. Acum se ţine o expoziţie mai mare cu multe opere de artă şi am obţinut şi eu un loc în ea. Cred că soţia mea, de acolo de unde e, e foarte mulţumită de acestă preocupare a mea.
─ Înţeleg, zise Anna. Ştiind un sculptor care lucrează în acest atelier, nu mai te simţi singur. Cel care lucrează, cinsteşte cumva memoria soţiei tale, nu ?
─ Cam aşa ceva. Ai devenit psiholog peste noapte ?
─ Nu cred. Ne vedem mâine la ora stabilită ! zise Anna
Anna se întoarse la apartamentul său, făcu un duş pentru a-şi da jos praful de pe ea şi apoi începu să se relaxeze ascultând muzică clasică, favorita ei sau citind de pe cărţile cumpărate de la acea librărie. Ziua în care sculptura avea să fie expusă veni. Anna se trezi dis de dimineaţă, se pregăti pentru a ajunge la ora 900 la atelier pentru a da indicaţiile necesare.
Ajunsă la atelier, Anna supraveghe îndeaproape manevrele de transportare a sculpturii ei spre locul în care avea să fie expusă spre vânzare. Ea plecă împreună cu Kirk şi din nou se dădură alte instrucţiuni pentru amplasarea sculpturii. În cele din urmă, opera Annei fusese aşezată, iar ea dădu învelitoarea la o parte, dezvelind o sculptură impresionană. Kirk rămase mut la acea operă. Nu mai văzuse până atunci o asemenea sculptură „vie” din toate punctele de vedere.
Lui Kirk Maxwell îi trecuseră prin mâini foarte mulţi artişti, care mai de care mai diferiţi. Unii care aveau posibilităţi materiale ce le permiteau să sculpteze în propriul lor atelier, alţii fără, dar niciunul nu adusese o sculptură ca aceea. Deşi sculptura reda chipul unei femei, pe care Kirk nu avea de unde s-o cunoască, acea statuie era vie. Când te uitai la chipul ei, vedeai parcă liniile trasate, locul pe unde uneltele speciale de sculptat trecuseră, dând acele trăsături ale feţei. Probabil Anna zăbovise cel mai mult la chip, decât la statuie ca ansamblu, lucru ce era cât se poate de adevărat. Reuşise prin migală să dea chipului împietrit toată mimica unei feţe vii. Fiecare muşchi al feţei era scos în evidenţă cu grijă, fiecare ridicătură era finisată la cel mai înalt nivel. Când se uită la ochii statuii, Kirk avu impresia că ei sunt vii, parcă cineva privea din spatele lor, cu blândeţe, dar şi cu o mare tristeţe. Statuia „respira”, vibra, avea un aer trist, dar şi vesel în acelaşi timp. Lui Kirk i se păru că persoana sculptată, mai avea puţin şi prindea viaţă şi cobora de pe soclul rece pe care stătea. Niciun sculptor, din câţi cunoscuse, nici răposata sa soţie, nu ajunsese la un nivel atât de sus ca Anna. O performanţă asemănătoare era de observat numai în sculpturile lui Michelangelo.
─ Felicitări, draga mea, se smulse din reverie Kirk. Ai reuşit ceva impresionant. Cred că opera ta de artă, va fi cea mai căutată din toată expoziţia.
Kirk avusese dreptate. Mulţi se opreau la acea statuie, admirând-o mai mult decât orice alt obiect expus acolo. Fie că era vorba de tablouri, ţesături rare sau sculpturi, un obiect se remarca şi acel obiect nu era altul decât sculptura ei. Din toată mulţimea strânsă în jurul statuii, se remarcau dou bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi la costume elegante, unul blond şi unul brunet, ce se uitau în toate părţile, vrând parcă să ştie cui aparţinea acea operă de artă.
─ Se pare că ai doi clienţi, Anna, îi zise Kirk, arătându-i pe cei doi.
─ Să ne apropiem, propuse ea.
Cei doi se apropiară de bărbaţii aceia.
─ Vă putem fi de folos ? întrebă Kirk
─ Cui aparţine opera ? întrebă cel brunet
─ Mie, îi răspunse Anna
─ Cât costă ? întrebă blondul
─ Nu are un preţ prestabilit.
─ Eu vă fac o ofertă pentru ea, zise brunetul. Vă ofer 200.000 $.
─ Iar eu, zise blondul, ofer 400.000 $
─ Se pare că va fi o licitaţie ! zise Kirk.
─ Suntem de acord, ziseră cei doi într-un glas.
─ Deci, cine dă suma mai mare, acela câştigă, concluzionă Kirk
─ Cum se numeşte opera ? întrebară cei doi la unison
─ Chip împietrit, răspunse Anna simplu.
─ Interesant nume, ziseră aceştia.
─ Pentru opera de artă Chip împietrit, ce aparţine acestei domnişoare, începu Kirk cu voce ridicată, se va ţine o licitaţie. Avem două oferte deja făcute, iar ultima ofertă a fost 400.000 $. Oferă cineva mai mult ?
─ Ofer eu 600.000, zise un domn între două vârste în costum alb.
─ Iar eu 800.000, interveni o doamnă.
─ Eu dau 1.300.000, zise blondul.
─ Eu 1.500.000 zise brunetul.
─ 2 milioane, ridică doamna preţul.
Când brunetul tocmai se pregătea să supralicite, Anna făcu semn cu mâna să se oprească.
─ 2 milioane mi se pare un preţ mare pentru o statuie. Totuşi este prima mea statuie. Nu sunt un artist cunoscut şi acest ultim preţ mie îmi convine. Vreau să vă pun o întrebare tuturor celor care au licitat până în momentul acesta. Preţul ei va fi de 2 milioane şi o voi da celui care îmi răspunde cât mai bine la întrebarea : de ce anume vreţi această statuie ?
─ Eu, zise blondul, am o colecţie mare de opere de artă şi-mi lipseşte o statuie pentru a-mi întregi colecţia.
─ Eu, zise brunetul, vreau s-o expun într-un muzeu.
─ Eu, zise domnul între două vârste, o vreau dintr-un capriciu.
─ Mie, zise doamna, această statuie îmi aminteşte de cineva. Cu mulţi ani în urmă, am pierdut o fiică. Avea doar 19 ani când a murit într-un accident stupid. Atunci a fost o perioadă neagră în viaţa mea, pe care am reuşit s-o depăşesc cu ajutorul băieţilor mei. Aceştia din urmă s-au aşezat la casa lor şi şi-au întemeiat familii. Am venit la ei în vizită, căci casa mea este în Anglia unde locuiesc. Această statuie, mie îmi aminteşte de fata mea şi aş dori s-o duc în Anglia, unde va mai umple golul de-acolo şi-mi va lumina bătrâneţile. Sunt singură, căci şi soţul meu a decedat acum trei ani şi mi-ar prinde bine o statuie. Ştiu că o piatră nu poate înlocui o persoană, dar...
─ Vă înţeleg perfect ! zise Anna. Eu am sculptat statuia având în minte chipul mamei mele care nu mai este lângă mine şi aveam senzaţia că odată finisată, aceasta lucrare îmi va umple golul rămas, dar am înţeles că mama mea este alături de mine în inimă şi că nu-mi trebuie o statuie ca s-o înlocuiesc. Ştiu ce simţiţi şi o să vă dau dumneavoastră această operă.
─ Mulţumesc, zise doamna. M-aţi ajutat foarte mult.
─ Sper să vă lumineze viaţa măcar un pic.
─ Nici nu ştii cât de mult o să mi-o lumineze ! Iată aici un CEC cu cele 2 milioane oferite. Puteţi să încasaţi banii de la orice bancă.
─ Mulţumesc.
Femeia plecă mulţumită. Ea urma să ia legătura cu cei care fuseseră de acord cu expunerea acelei staui acolo, pentru a vedea cum poate face rost de oameni cu ajutorul cărora s-o transporte în Anglia. Anna era uimită. Nu-şi închipuise niciodată că stauia ei ar putea să mai reprezinte şi pe altcineva, prin viziunea pe care o oferea. Ea văzuse în acea statuie chipul blând al mamei ei, iar doamna aceea chipul fiicei sale. Culmea era că ambele persoane erau moarte.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

abea aștept sa vina ziua de mâine ca să-i citesc fiicei mele ce ai scris

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

9. Comanda, apartamentul şi librăria

Anna încă mai privea statuia, când o voce străină o trezi din visare.
─ Bună ziua, zise un străin.
Anna se dezmetici şi observă un bărbat ce după straiele ce le purta era un om de afaceri arab.
─ Vă pot ajuta cu ceva ?
─ Am fost martor la mica licitaţie desfăşurată şi la explicaţiile pe care doamna căreia i-a revenit sculptura le-a dat, aşa că m-am gândit să vă abordez într-o problemă similară.
─ Adică ?
─ Aş dori o statuie.
─ Adică îmi comandaţi o statuie ?
─ Da.
─ Va trebui să aşteptaţi până voi face rost de o nouă bucată de piatră. Contează şi mărimea şi calitatea pietrei.
─ Aţi mai lucrat în marmură ?
─ Nu.
─ Atunci o să vă trimit eu materialul ce va consta din două bucăţi de marmură. O să vă dau explicaţii atunci de ce două şi tot atunci o să vă dau şi poza persoanei ce vreau să fie sculptată.
─ Poza ?
─ Da, pentru că Raisha, una din soţiile mele nu se află aici. Vreau să-i fac o surpriză şi să-i ofer o statuie care o s-o reprezinte.
─ Cealaltă soţie nu se supără ?
─ Cealaltă soţie are deja o statuie ce-o reprezintă.
─ Înţeleg.
Kirk, ce fusese puţin plecat se apropiase de cei doi şi auzise mare parte din conversaţie. Era mulţumit că Anna primea o comandă. Prima ei comandă.
─ Deci, unde să vă aduc bucăţile luni ?
─ Le veţi aduce la mine la atelier, interveni Kirk. Aceasta este cartea mea de vizită şi adresa unde se află atelierul.
─ Bun. Luni o să fiu acolo. Aveţi aici un CEC cu 3 milioane de dolari, avansul pentru comandă. Restul o să vi-l dau când e gata statuia.
─ Mulţumesc.
─ O zi bună în continuare.
Bărbatul se îndepărtă şi Anna căută ceva să se aşeze jos. Nu-i venea să creadă : într-o singură zi făcuse 5 milioane de dolari. Era ameţită de-a dreptul, dar îl întrebă pe Kirk
─ De ce ai dat adresa ta de atelier.
─ Până îţi vei găsi altul.
─ Să ştii că m-am ata de acel loc.
─ Atunci poţi să foloseşti atelierul cât doreşti.
─ Dar îţi plătesc chirie pe el.
─ Nici nu intră în discuţie !
─ Bun. Acum trebuie să ridic şi să mă duc la o bancă să văd ce fac cu CEC-urile astea două. Dar mai înainte trebuie să-mi ridic documentele care atestă că sunt cetăţean american !
─ Bravo, Anna. Permite-mi să-ţi recomand o bancă foarte bună.
Kirk îi recomndă Annei o bancă bună, apoi Anna plecă pe traseul ce-l avea de parcurs. Trecu şi-şi luă actele, apoi se duse la banca recomandată de Kirk pentru a-şi încasa CEC-urile şi a-şi deschide un cont. Îşi opri o sumă de bani cu ajutorul cărreia să-şi achiziţioneze apartamentul în care locuia cu chirie şi se duse la Agenţia care închiria şi vindea apartamente în blocul unde stătea şi ea şi-şi achiziţionă apartamentul. Puse în ordine toate actele, apoi ieşi din nou din apartament, pentru a se duce să mănânce ceva şi să mai facă o vizită la librăria aceea de unde-şi procurase primele ei cărţi.
După ce termină de mâncat, se îndreptă agale spre librărie, intră înăuntru şi se îndreptă direct spre tejgheaua unde stătea aceeaşi doamnă de atunci.
─ Bună ziua, salută ea respectuos.
─ Clienta mea favorită ! îi zâmbi aceeaşi doamnă. Nu te-am mai văzut demult !
─ Evenimente multe. Acum am venit să-mi mai cumpăr nişte cărţi.
─ De aici sau de acolo ?
Anna înţelese că „acolo” era vorba despre anticariatul aflat în spatele librăriei şi făcuse semn că vrea „acolo”. Doamna o conduse ca şi data trecută, iar Anna zăbovi foarte mult timp acolo. În ciuda faptului că nu-i plăceau cărţile de beletristică, o atrase una care avea următorul titlu : „Viaţa printre străini”. La început, ea nu dori s-o ia şi pe aceea, dar o întoarse pe spate, pentru a vedea preţul ei şi de cine fusese scrisă şi constatase că autoarea cărţii era de naţionalitate arabă. Deschisese cartea şi răsuflase uşurată când văzuse că este în limba engleză. O răfoi puţin şi o atrase un fragment prin care se descria lumea Arabiei, iar pe Anna o fascinase şi o puse lângă celelelte. Ieşi din spate cu un morman de cărţi. Doamnei de la tejghea îi străluciră ochii când o văzu.
─ Să înţeleg că astăzi ai gsit mai multe.
─ Da. Am mai văzut eu şi altele, dar deocamdată le iau pe acestea. Măcar să apuc să le citesc pe-astea, căci eu nu pun o carte în bibliotecă până n-o citesc mai întâi !
Doamna îi zâmbi şi îi împachetă cu grijă acele cărţi, apoi Anna plecă spre apartamentul său.

10. În week-end

Întoarsă în apartament, Anna se duse în sufragerie, unde lăsă cărţile, apoi la bucătărie, unde puse alimentele ce le procurase pentru week-end. Avea de gând să iasă în parcul pe care-l văzuse de la balconul ei în ziua sosirii sale, să citească măcar o carte din cele cumpărate şi să se relaxeze.
A doua zi, Anna se sculă, dar constată cu părere de rău că afară ploua. Îşi pregăti micul de jun, îl mâncă în linişte şi apoi, se îmbrăcă, îşi luă o pelerină de ploaie şi o umbrelă mare şi ieşi afară. Octombrie, era răcoros în New York, iar ploia cădea pe trotuarele pline de praf. Anna merse până în parcul din apropiere, inspirând aerul de-acolo. Deşi ploua, ea se simţea recomfortant. Nu era nimeni în parc şi părea gol şi pustiu la acea oră. Era şi firesc, fiindcă ploua afară. Se întoarse la paratamentul său.
Se dezbrăcă de pelerină în holul apartamentului, îşi puse umbrela la scurs şi se duse să se schimbe. La vreo câteva minute după, ea intră în bucătărie. Dădu drumul la muzică şi se apucă de gătit. Gătitul pentru ea era o altă pasiune de-a ei, ca şi sculptura. Îşi pregăti la îndemână incredientele necesare şi obiectele de lucru şi se apucă de gătit. Din mâinile ei ieşi o mâncare apetisantă, iar Anna când văzu cât de mult gătise zise cu voce tare :
─ Bravo, Anna ! Eşti singură, dar ai gătit de parcă ai da o petrecere ! Acum cine o să mănânce toate astea ? Gata ! Am găsit ! O să-i duc şi lui Kirk. Pun pariu că o să-l găsesc la atelier !
Anna puse mâncare în nişte castroane vidate şi apoi într-o sacoşă impermeabilă, se îmbrăcă şi porni spre atelier. Ploaia încetase şi Anna văzu cel mai frumos curcubeu ce părea că ţâşneşte dintr-un zgârâie-nori şi că se termină în altul. Ajunse la atelier, unde îl găsi pe Kirk. Uşa de la biroul lui era deschisă, căci ştia că nu este nimeni acolo sâmbăta şi el era cu nasul în nişte hârtii.
─ Bună ! îl trezi Anna
─ Anna ! Ce faci aici ? E sâmbătă.
─ Aş putea să te întreb acelaşi lucru !
─ Am avut ceva de făcut. Deci, ce vânt te aduce pe-aici ?
─ Am adus ceva. M-am apucat să gătesc şi mi-a rămas mâncare. De fapt, am gătit prea mult şi ţi-am adus şi ţie !
─ Ha, ha, ha ! râse Kirk.
─ De ce râzi ?
─ Ai luat documentele care dovedesc că eşti cetăţean american ?
─ Da, dar ce legătură are ?
─ Păi, din moment ce găteşti, nu eşti un american tipic. Noi batem mai mult în restaurante şi fast-food-uri, iar tu găteşti !
─ Păi vin din Germania. Acolo găteam. Aici de ce n-aş face-o ?
─ Cum spuneam : americanul atipic ! zise Kirk râzând
─ Probabil voi deveni unul tipic, când timpul nu-mi va mai permite să şi gătesc ! concluzionă Anna.
Din nou Kirk râse. Anna scoase cutiile vidate din sacoşă şi le puse pe biroul lui Kirk. Acesta deja deschisese una dintre cutii şi înarmat cu o ligură,savură din supa făcută de Anna.
─ Mmm ! zise el. Excelentă. Cine te-a învăţat să găteşti aşa ?
─ Când eram la facultate, am avut ideea să mă înscriu şi la un curs de bucătărie, mai ales că majoritatea colegilor mei din grupă se înscriseseră. Asta-i tot.
─ Interesant !
─ Ţi-a plăcut ?
─ La nebunie.
─ Te las în pace acum. Mă duc să citesc ceva. Mă aşteaptă nişte cărţi. ─ Bine, Anna ! Lectură plăcută !
─ Mulţumesc, zise ea ieşind din birou.
Se întoarse în apartamentul său. Se schimbă, se aşeză pe canapeaua din sufragerie şi începu să cerceteze cărţile pe care le cumpărase gândindu-se cu ce să înceapă. Cum ştia că luni aveau să sosească cele două bucăţi de marmură şi că trebuia să sculpteze un personaj feminin din lumea arabă, Anna se apucă să lectureze cartea „Viaţa printre străini”. Începu s-o citească pagină cu pagină, rând cu rând. La început nu i se părea prea interesantă, căci persoana ce-o scrisese zugravea mai mult latura violentă a lumii arabe. La un moment dat, Anna chiar se gândise să renunţe, dar ceva lăuntric o îndemnase să întoarcă filă cu filă.
Spre mijlocul cărţii, acţiunea se intensifică, deveni foarte interesantă, că Anna mâncă ceva în grabă de seară şi se apucă de lecturat de unde rămăsese. Cartea o fascină pur şi simplu şi nu se lăsă până ce nu o termină chiar în ziua aceea, chiar dacă pierduse aproape toată noaptea. La 3 dimineaţa, Anna reuşise să citească întreaga carte. Trăise aproape cu odată cu acea carte. Evenimentele ce ea le citea, le văzuse curgând în mintea ei asemenea unei pelicule de film. Trăise fiecare moment la maxim : răsese atunci când personajul îşi împlinea destinul, plânsese ori de câte ori personajul pierduse pe cineva drag, se cutremurase când citise prin câte greutăţi trecuse până ce ea, personajul feminin central al cărţii, îşi găsise în cele din urmă fericirea. Trăise fiecare moment din viaţa personajului. Nicio carte nu mai avusese acel efect până atunci asupra ei.
Ziua de duminică, se dovedi a fi una frumoasă. Deşi se sculase târziu, Anna ieşi în parcul din apropiere, aându-se pe o bancă, privind în zare, copacii ce începeau să rămână cât mai golaşi.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

Next step

abea aștept sa vad ce va urma în poveste

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

11. Bucăţile de marmură. Ieşire în bazar

Ziua de luni sosi pe nesimţite şi Anna se sculă, se pregăti de plecare şi ajunse la telierul lui Kirk. Acesta supraveghea îndeaproape amplasarea celor două bucăţi de marmură.
─ Bună dimineaţa ! salută Anna
─ Bună, Anna, zise Kirk
─ Bună dimineaţa, domnişoară, o salută arabul.
─ Cum vă numiţi, domnule ? Vreau să ştiu pentru cine voi lucra.
─ Mustafa, răspunse el simplu.
─ Bine. Văd că aţi venit cu bucăţile. De ce totuşi două ?
─ Din moment ce aţi spus că nu aţi mai lucrat în marmură, e firesc să mai şi greşiţi.
─ Asta aşa e.
─ Bucata ce este plană v-am adus-o pentru a face încercări pe ea. se poat face cel puţin 4-5 chipuri pe ea, iar cea înaltă este rezervată statuii propriu-zise. Aceasta este poza Raishei. O să observaţi că noi, arabii, avem trăsături ceva mai aspre datorită vântului deşertic. Am o bănuială : cred că o să fie mai greu să redaţi aceste trăsături. De aceea m-am gândit să vă ofer două bnucăţi.
Anna privi poza Raishei : ochii ei, linia nasului, buzele, trădau trăsături nobile şi delicate, iar chipul privit în ansamblul lui avea trăsături aspre dădeau impresia de maturitate, deşi Raisha părea copilăroasă. Anna îşi dădu seama că domnul Mustafa avusese dreptate şi că nu-i va fi chiar atât de uşor să facă acea sculptură să pară „vie”.
─ Aţi avut dreptate, domnule Mustafa. O să-mi ia mai mult timp această statuie decât cealaltă. Cum vă anunţ când este gata ?
─ I-am lăsat domnului Kirk Maxwell datele mele de contact. Îi spuneţi lui când sunteţi gata şi apoi dânsul mă anunţă pe mine.
─ Am înţeles. Acum, dacă nu vă supăraţi, am nişte terenuri de studiat !
Oamenii lui Mustafa, Kirk şi Mustafa părăsiră atelierul, lăsând-o pe Anna singură cu cele două bucăţi. Ea se apropie de cele două bucăţi pentru a le studia. În comparaţie cu alte materiale furnizate pentru realizarea statuilor, marmura cerea atenţie mai mare. Fiind o rocă de natură calcaroasă, cristalină, ce avea diverse culori, marmura se putea ciopli şi lustrui mai uşor decât alte materiale.
Se ştia că, datorită impurităţilor, marmura putea fi colorată în roz, cenuşiu, verde sau negru. Bucăţile Annei erau albe şi nu era exclus ca ele să fi provenit direct din Carrara. După studierea bucăţilor, Anna puse fotografia Raishei pe un suport pentru a o putea privi mereu şi se apucă de încercări. După vreo trei încercări se opri ca să vadă ce făcuse. Niciunul dintre cele trei chipuri miniaturale sculptate nu i se păru Annei „viu”. Ieşi din atelier şi se duse în biroul lui Kirk, intrând direct, fără să mai bată.
─ Bună, Kirk, zise ea.
─ Hei, Anna ! o salută el
─ Am făcut trei încercări până acum şi niciuna nu mi se pare „vie’. Nu ştiu ce-aş mai putea încerca : am citit o carte despre lumea rabă, am fotografia, dar nu-mi iese ! Ce mă fac ? Lipseşte ceva şi nu ştiu ce anume.
─ Dă praful jos de pe tine, schimbă-teşi ieşim !
─ De ce ?
─ Te duc într-un bazar. Acolo vin mulţi negustori, unii chiar arabi. Se perindă multă lume pe-acolo şi multe chipuri. Unii spun că acel bazar redă foarte bine pieţele arăbeşti. Te duc în el. Poate vei găsi acolo ceea ce lipseşte.
─ Bine. În cinci minute vin.
Peste cinci minute, Anna şi Kirk erau deja într-un taxi ce-i ducea spre locul unde era amplasat bazarul. Acel loc era compus dintr-o zonă de străzi înguste, unde maşinile nu puteau pătrunde, fiind o zonă idea,lă pentru un bazar. Ajunseră la unul dintre capetele bazarului, coborâră şi pătrunseră în acea atmosferă.
Bazarul cuprindea fântâni, bănci, buticuri, prăvălioare, o lume pestriţă care se târguia la fiecare colţ, într-un sos de zgomote, de unde ieşeau la rampă ariile ibricelor, talgerelor lovite, ale paharelor ciocnite, ale zarurilor aruncate cu fermitatea destinului, toate pe fondul olfactiv al cafelei, siropurilor, ceaiurilor şi tutunului. Se înşirau ca în poveştile 1001 nopţi covoare persane, lanţuri, lanţişoare, coloane, aur de cea mai bună calitate şi aur la îndemâna oricui nenorocos, pielărie cum numai în Florenţa şi Cordoba puteai găsi, mătăsuri naturale, caşmiruri, pietre preţioase, tablouri, cărţi rare, porţelanuri, catifele, inimi, parfumuri, baclavale, cataifuri şi tot ceea o lume întreagă îşi putea imagina şi dori.
Făcând abstracţie la sosul zgomotos, Anna observa mai mult chipurile ce se perindau pe-acolo, dar şi mărfurile expuse. Se uita uneori mai mult şi mai lung la chipurile de femei, dar acolo în acel bazar Anna găsi elementul lipsă. După vreo două ore îi zise lui Kirk :
─ Gata ! Ne întoarcem ! Am găsit ce căutam acum ştiu ce am de făcut.
─ Bine, zise el.
Ieşiră prin alt cap de stradă, chemară un taxiu şi se întoarseră la atelier.

12. Onorarea comenzii. Febra sărbătorilor

Întoarsă la atelier, Anna se apucă de lucru. Îşi luă o scăriţă şi începu să cureţe blocul de marmură rezervat pentru statuia Raishei. Lucra direct pe acel bloc, căci nu mai avea nevoie de încercări. Lustrui bine bucata de marmură, o pregăti şi apoi începu s-o cioplească. Lucra cu migală, pentru a reda trăsăturile feţei acelea. Vroia ca statuia să pară atât inocentă, cât şi matură. După multă trudă, ea se odihni, mâncând ceva. Kirk se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare când observase că nu mai iese din atelier, căci altfel, ea ar fi rămas nemâncată. Noaptea o prinse pe Anna la atelier, ea dormind pe canapeaua aflată acolo. A doua zi, după micul de jun, se apucă din nou de treabă.
Chipul acelei statui îi răpi şi acea zi, dar seara îl termină şi acoperi bucata cu ceva, urmând ca a doua zi să se ocupe de corpul statuii. În seara aceea, ea ieşi din atelier şi se duse la apartamentul său. Făcu un duş lung, apoi se relaxă ascultând muzica ei preferată, după care se duse la culcare. Ziua următoare, reveni la atelier, apucându-se de restul statuii. După încă vreo două zile în atelier, statuia era gata. Se duse la Kirk, pentru a-l anunţa.
─ Bună, zise ea intrând în birou.
Se dezobişnuise să mai bată la uşă.
─ Bună, Anna, o salută el.
─ Sunt gata. Poţi să-l anunţi pe domnul Mustafa.
─ Impresionant, Anna. Credeam că o să-ţi ia mai mult de-o săptămână.
─ Şi eu am crezut asta, dar nu s-a întâmplat aşa.
─ Bine. Chiar azi îl sun. Mâine este vineri. Poate vrea deja s-o ducă acasă.
─ Ok, răspunse ea. Atunci pe mâine.
─ Pe mâine !
Anna se întoarse la apartamentul său. Avea de gând să nu mai primească o vreme comenzi, pentru a putea să se ducă să cumpere cadouri. Vroia să petreacă Crăciunul acasă, în Germania, la soţii Doneck. Îi sunase deja şi aceştia fuseseră încântaţi de vestea ce le-o dăduse Anna. Abia aşteptau s-o revadă.
Ziua de vineri sosi şi Anna îl găsi pe Mustafa deja acolo când veni la atelier.
─ Bună ziua domnilor, îi salută ea pe toţi
Mustafa, Kirk şi oamenii lui Mustafa o salutară din cap pe Anna. Ea intră în atelier şi dezveli statuia finisată pentru a fi inspectată de către clientul ei. Şi Kirk şi Mustafa rămăseseră uimiţi de fineţea cu care erau redate trăsăturile Raishei, de liniile trasate.
─ Aţi făcut o treabă excelentă, domnişoară, zise Mustafa.
─ Să înţeleg că sunteţi mulţumit de rezultat ?
─ Încântat, de-a dreptul ! Am venit pregătit deja. Un CEC cu restul de bani pentru statuie.
─ Mulţumesc şi eu !
─ Vreau să mai faceţi una !
─ Nu se poate. Pentru un timp, nu mai primesc comenzi. Vreau să-mi petrec sărbătorile acasă în Germania şi am o mulţime de treburi de făcut.
─ Înţeleg. O să vă mai caut, dacă mai vreau şi a doua stauie.
─ Ştiţi unde şi prin cine mă găsiţi.
Ea plecă de la atelierul lui Kirk şi se duse la banca unde avea cont deschis pentru a încasa CEC-ul. Statea liniştită la coadă la ghişeul unde se făceau încasările, urmând ca apoi să se mute la cel unde se puteau depune banii în cont, dacă aveai unul la acea bancă. Sosi rândul ei şi zise :
─ Am de încasat un CEC.
Întinse CEC-ul funcţionarei. Aceasta, fiind nou-angajată şi ne mai lucrând până atunci cu sume mari de bani, făcu nişte ochi mari când văzu suma de bani de pe CEC şi întrebă :
─ Aveţi cont la această bancă ?
─ Da, răspunse Anna
─ Vă sugerez să vă duceţi la biroul pentru conturi cu acest CEC.
Anna luă CEC-ul înapoi şi se îndreptă spre biroul cu pricina, neînţelegând ce era înneregulă. La ghişeu nu era nimeni la rând.
─ Bună ziua, zise ea.
─ Bună ziua. Vă pot ajuta ?
─ Funcţionara de la încasări CEC-uri, m-a trimis la dumneavoastră să rezolv cu acest CEC. Nu mi s-a întâmplat. E prima dată.
Funcţionara, amabilă, luă CEC-ul şi zise :
─ Este nou-angajată şi nu a mai văzut o sumă de bani până acum, iar asta este destul de mare.
─ Cât de mare poate fi ? întrebă ea uimită. Am încasat într-o zi 5 milioane !
─ Pe acest CEC este trecută suma de 3 milioane, dar este mai complicat.
─ De ce ?
Anna era uimită. „Ce poate fi complicat la 3 milioane ? Atât mi-a dat avansul Mustafa pentru statuie, iar acum restul. Deci statuia a valorat 6 milioane ! Ce e complicat în asta ?” gândi Anna
─ De ce este complicat ? îşi exprimă ea uimirea cu voce tare.
─ Cele trei milioane nu sunt în dolari, ci în aur. Va trebui să fac o operaţiune mai înainte ca să vă spun cât este suma de fapt. Asta este tot, răspunse funcţionara calmă.
Anna era surprinsă, dar văzu că funcţionara tasta ceva şi cu mausul, din câteva click-uri era gata să-i spună suma.
─ Aveţi cont la noi ? o întrebă ea
─ Da, răspunse Anna arătându-şi Cartea de Identitate.
Alte click-uri, alte tastări.
─ Într-adevăr, confirmă funcţionara. Deci transfer cele 12 milioane în acest cont, zise ea
─ Da, îi răspunse Anna, puţin neatentă.
După cinci minute de tăcere Anna întrebă :
─ Cât aţi spus că transferaţi ?
─ 12 milioane !
─ Nu fusesem atentă.
─ Tranzacţia a fost efectuată. Vă doresc o zi bună în continuare !
─ Mulţumesc, zise ea.
Anna se aşeză pe un scaun şi inspiră şi expiră, căci avusese impresia că vede stale verzi, apoi ieşi din bancă. Noroc că decembrie al acelui an la New York era mai rece, căci Anna simţise nevoia de răcoare. Se aventură apoi în marea metropolă pe la magazine şi mall-uri pentru a cumpăra cadouri. Se ducea în Germania de sărbători.

❥×Enrolment Date : 2014-11-08

mai ai puțin și ajungi la secventa 13

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

13. Crăciunul în Germania

Cu două săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, Anna urma să se urce în avionul spre Berlin, apoi să coboare la aeroport, unde Fritz îi promisese că o aşteaptă.
Sosi ziua plecării şi ea, încărcată de bagaje, majoritatea fiind cadouri, ajunse la aeroport. Avu timp să-şi cumpere reviste şi apoi se îndreptă spre poarta spre care ajungea la avion, căci auzise deja anunţul de „îmbarcare”. Locul ei, luat tot la clasa a II-a, era de data aceea la margine. Îşi ordonă bagajul mai mic în cuşeta lui şi îşi ocupă locul, începând să răsfoiască o revistă. Îşi relaxă picioarele întinzându-le în faţă şi se apucă de lectură. O voce masculină o deranjă din lectura ei :
─ Îmi daţi voie, domnişoară ? Am loc la geam.
Ea-şi retrase picioarele şi privi la cel ce-i ceruse permisiunea. Era un bărbat înalt şi nu-i vedea chipul prea bine, deoarece ei îi bătea o lumină în ochi.
─ Desigur, cedă ea trecerea.
Străinul îşi puse bagajul în compartimentul său, apoi îşi ocupă locul. Când se aşeză jos, ea observă că este un bărbat brunet, în jur la vreo 30-32 de ani, ce avea nişte ochi violeţi fascinanţi. Irisul violet al ochilor era străbătut de mici raze de albastru, ceea ce le sporea misterul şi farmecul. Chipul lui avea trăsături masculine ce-i ofereau maturitate, dar şi un dram de inocenţă. Mai observă şi tristeţe.
─ Ne cunoaştem ? întrebă străinul care se simţi studiat
─ Nu cred. E un obicei de-al meu prost să studiez chipurile. Îmi cer scuze.
─ Nu face nimic, îi răspunse el zâmbindu-i.
Străinul îşi pregăti şi el o revistă, dar mai înainte studie şi el chipul partenerei lui de călătorie. Avea un păr lung blond, împletit cu grijă într-o coadă la spate, un chip fin, micuţ sau cel puţin aşa i se părea lui, cu trăsături feminine. Chipul ei era când inocent, când matur, când trist şi el fusese uimit de aceste trăsături. Ochii ei erau de-un verde ce-l făcuse să aibă impresia că se afundă în Pădurile Virgine.
─ Mă scuzaţi, zise el din nou. Am o curiozitate.
─ Da ? îi răspunse ea
─ De ce studiaţi chipurile ?
─ Sunt sculptor.
─ Acum înţeleg. Sunt Jack Austen. Încântat de cunoştinţă.
─ Vă cheamă ca pe celebra scriitoare Austen ! exclamă ea uimită.
─ Nu am nicio legătură cu ea, îi zâmbi el
─ Anna Andersen. Tot fără legătură !
El râse mai întâi, apoi îi sărută politicos mâna.
─ Mergeţi în Germania ?
─ Da, la rude.
Conversaţia celor doi, începută din neant fusese întreruptă de căpitanul zborului care anunţa decolarea. Pasagerii îşi puseră centurile şi avionul decolă. În spaţiul aerian, Anna reluă conversaţia :
─ Şi dumneavoastră în Germania ?
─ Spune-mi Jack, te rog. Da. Merg la sora mea care s-a căsătorit acolo. Abia aştept să-mi văd nepotul în vârstă de 3 ani.
─ Mă bucur ! zise ea
─ Dumneavoastră ?
─ Anna, te rog. La rudele din partea fostului logodnic.
─ Ah, zise el cu dezamăgire. Înţeleg.
─ Abia aştept să-i revăd. Mai ales că trebuie să fac o vizită şi pe la mormântul mamei şi al logodnicului.
─ Oh, îmi pare rău. Am devenit indiscret.
─ Nu-i nimic.
Anna îşi reluă lectura. Nu mai vorbiră între ei. A doua zi de dimineaţă, ajunseră în aeroportul din Berlin. Fritz şi Martha Doneck deja o aşteptau pe Anna. Şi Jack era aşteptat de către sora sa şi nepoţel. Cei doi coborâseră împreună, căci el se oferise s-o ajute cu bagajele.
─ Uite-i, îi zise Anna
─ Ai zărit deja grupul care te aşteaptă ? întrebă Jack
─ Da. Tu ?
─ Şi eu.
─ Atunci, la revedere, zise Anna
─ La revedere ! zise Jack
Anna se îndreptă spre cei doi soţi Doneck, cărora nu le scăpase faptul că Anna îşi luase la revedere de la un necunoscut.
─ Se pare că ai un prieten ! o tachină Fritz
─ Coleg de zbor ! răspunse ea. Ce prieten ? Nici nu ştiu dacă-i liber !
─ Lasă fata în pace, Fritz, îl dojeni Martha
Anna şi cei doi soţi Doneck se urcară în maşina lui Fritz.
─ Frumoasă maşină, zise ea
─ Da. Am cumpărat-o de curând
─ Se vede !
Drumul spre Dortmund, la casa familiei, dură vreo câteva ore bune, timp în care se mai şi opriseră din drum să facă pauză. Ajunse la casa familiei. Ei erau singuri.
─ Unde e studenta ? întrebă Anna făcând referire la Eliza
─ Într-o tabără în Elveţia. A aşteptat-o cu mare interes. S-a dus cu prietenele ei.
─ Am impresia că şi-a găsit pe cineva, zise Fritz.
─ Oau ! exclamă Anna
Bagajele ei fuseseră duse în camera ce era rezervată doar pentru ea ori de câte ori ar fi venit acolo, iar Anna se schimbă, apoi ieşi din casă şi prima ei grijă fusese să se ducă la piaţa flori şi apoi la cimitir. Ajunse la cimitir, dar nu mai zăbovi la fel de mult ca în seara aceea înainte de plecarea ei. Observă că ambele morminte erau bine îngrijite, semn că cei doi Doneck îşi ţinuseră promisiunea de a avea grijă de ele. Se întoarse repede la casa gazdelor, mai ales că în Germania era mai frig ca în New York.
În următoarea săptămână Anna şi Martha fuseseră ocupate cu a face casa curată de scrbători, de a cumpăra mâncare, unele cadouri. Anna nu mai cumpăra nimic, doar o ajuta pe Martha. În săptămâna de dinaintea Crăciunului începu nebunia : prepararea mâncării, cumpărarea bradului de Crăciun, prima ninsoare, împodobirea bradului, decorarea casei. În casa familiei Doneck era tradiţie ca în seara de ajun să se deschidă cadouri.
Ajunul sosi, iar cei doi soţi, împreună cu Anna se strânseră în jurul bradului, sub care erau deja aranjate cadourile pentru a doua zi, ca să deschidă fiecare un cadou. Anna primi din partea celor doi soţi nişte unelte noi-nouţe de sculptat. Ea le era profund îndatorată, căci o parte din uneltele ei vechi se tociseră. Fritz primi de la Martha, soţia lui, un pulover, iar de la Anna un ceas elegant.
─ Nu trebuia să-mi iei un ceas, Anna, mai ales că ăsta pare destul de scump.
─ A fost un fleac ! N-a costat prea mult !
─ Mulţumesc. Apreciez cadoul tău.
Martha primi de la soţul ei o breţară, iar de la Anna un set: cercei şi colier. Cei doi mai depănară o vreme amintiri, iar Anna le povesti de cele două statui, ne menţionând şi sumele fabuloase pe care le câştigase de pe urma lor.

14. Anul Nou în New York

A doua zi, de Crăciun, în Germania ningea. Fulgii de diverse mărimi cădeau acoperind trotuarele şi grădinile cu o pătură albă, pufoasă. Anna şi ceilalţi se treziră şi-şi desfăcură cadourile, lăsându-le sub brad pe cele ale Elizei ce urma să se întoarcă şi să-şi petreacă Anul; Nou acasă. Anna mai zăbovi câteva zile, iar în week-end se duse din nou la aeroport pentru a se întoarce acasă în New York. Din nou în aeroport şi din nou în avion. Anna îşi rezervase loc din timp la clasa I de data asta. Fusese nevoită să aleagă acea clasă, deoarece biletele la clasa a II-a fuseseră epuizate. Ea luase ultimul bilet. Avea noroc : era din nou la margine. Îşi ocupă locul, constatând pe loc diferenţa între cele două clase şi se afundă în lectura unei cărţi de data aceea. Găsise într-o librărie o carte aparţinând aceleiaşi autoare ce scrisese „Viaţa printre străini” ce-o fascinase.
─ Ar trebui să nu ne mai întâlnim prin avioane ! o trezi din lectura ei o voce familiară.
─ Jack ! îl recunoscu ea. avea memoria figurilor.
─ Bună, Anna.
Rămase plăcut surprinsă când văzu că şi el îşi aminteşte numele ei.
─ Din nou la geam ?
─ Din nou ! Şi tot lângă tine.
─ Ultimul bilet presupun ?
─ Penultimul !
─ Aha ! Multă lume spre New york, de data asta.
─ Da. Unii la rude, alţii vor să-şi petreacă Anul Nou în piaţă. Vin pentru artificiile ce se dau atunci din plin.
─ Aha. Eu cred că le voi privi din apartamentul meu din balcon. Stau la etajul 76. ce-mi mai trebuie sa ies în stradă ?
─ Ha, ha, ha, râse el. În stradă e mai palpitant. Se pot întâmpla multe : de la a-ţi revedea o rudă despre care nu mai ştii nimic, până la aţi găsi un iubit. Pentru cei deja cuplaţi este frumos, pentru că îşi peţesc jumătatea la lumina artificiilor.
─ Frumos. Dar cred că mă mulţumesc cu balconul.
─ Hm ! Ciudată alegere ! Mai bine ai veni şi tu în piaţa aceea.
─ Îmi dai cumva o întâlnire ?
─ De ce nu ?
─ Bine. S-a făcut !
Cei doi nu mai vorbiră nimic de-a lungul zborului. Coborâră împreună la aeroport şi când o întrebă în ce zonă stă, iar ea-i spuse, el se oferi s-o ducă acolo cu taxiul, pentru că el stătea mai departe, dar putea face un ocol special pentru ea..
„Oau, îşi zise ea. Nu-l cunosc bine, n-am vorbit prea mult cu el şi deja accept o întâlnire ! Oare dragostea pluteşte prin aer ?” Ridică din umeri şi acceptă propunerea lui de-a fi condusă spre casă. Taximetrul ajunse la clădirea unde-şi avea ea apartamentul şi ea-şi plăti drumul până acolo, apoi merse în apartament. Se odihni toată ziua, apoi, a doua zi se duse la Kirk pentru a-i da şi lui cadourile cu ocazia Crăciunului. El observă că ea este schimbată în bine.
─ Ţi-a priit întoarcerea acasă. Arăţi mai bine ! Cumva ai cunoscut pe cineva acolo ?
─ Am cunoscut pe cineva, dar nu acolo, ci în avion. E american presupun. Nu l-am întrebat.
─ O, o ! zise el. Dragostea pluteşte în aer !
─ Şi tu crezi asta ?
─ Da.
Anna îi dădu cadourile, apoi plecă spre casă. În loc s-o ia spre apartament, ceva o făcuse s-o ia spre librăria ei favorită. Intră înăuntru şi nu o zări pe doamna aceea drăguţă, dar la o vreme o vşi o auzi zicănd :
─ Jack, alegeţi ce vrei de-acolo !
„Jack ? îşi zise ea. Probabil cineva cu nume asemănător !”
─ Bună, salută ea
─ Clienta mea favorită !
─ Mă cheamă Anna.
─ Anna ! Ce plăcere ! Alte cărţi de-acolo ?
─ Şi de-aici şi de-acolo !
─ Uită-te în linişte.
─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Mai devreme aţi pomenit numele unui oarecare Jack. Presupun că dânsul este acum acolo, că o să rămân eu aici.
─ Jack Austen, da. Un alt client de-al meu. Mereu vine aici.
„Nu se poate ! Coincidenţa este mult prea mare !”
─ Atunci mă duc şi eu tot acolo !
─ Cum doreşti, Anna. Eşti ca la tine acasă !
─ Aş putea ştii cum vă numiţi ?
─ Gretta Parker.
─ Mă bucur că v-am cunoscut. Anna Andersen.
─ Şi eu mă bucur !
Anna se duse în spate. Într-adevăr, Jack era cel care se uita la nişte cărţi cercetându-le şi neştiind pe care din cele două alese s-o cumpere. Îl recunoscuse din profil văzându-l şi observase că alesese unul din cele două exemplare ale unei cărţi despre Egipt, unul dintre exemplare fiind la Anna şi o carte despre Grecia.
─ Îţi recomand cu mare căldură cartea despre Egipt ! îi zise ea.
─ Nu se poate ! zise el uimit
─ Bună. E librăria de unde mă aprovizionez.
─ Şi eu !
─ Să nu îndrăzneşti să spui din nou că nu mai trebuie să ne întâlnim aşa !
─ Nici nu vroiam să spun asta !
Râseră amândoi cu poftă.
─ Deci, îmi recomanzi cartea despre Egipt.
─ Da. Este fascinantă. Am citit-o deja.
─ Citeşti cărţi de civilizaţie ?
─ Da.
─ Interesant. Şi eu, câteodată.
─ Ce meserie ai ?
─ Sunt arhitect. Arhitect restaurator.
─ Aha.
Cei doi ieşiră din spatele librăriei, fiecare cu porţia lui de cărţi.
─ Ia te uită, zise Gretta. Ţia-i făcut o prietenă !
─ Se poate spune şi aşa.
─ Mă bucur. Erai un adevărat şoarece de bibliotecă. Anna, poate-l mai scoţi tu cu nasul din cărţi !
─ Nicio şansă ! Şi eu tot şoarece sunt !
Gretta râse amuzată de gluma Annei. Cei doi îşi plătiră cărţile şi se despărţiră, fiecare ducându-se spre apartamentul său. În noaptea de Revelion, Anna se decise să stea în apartamentul ei. Privi focurile de artificii de la balconul ei, apoi se culcă, în timp ce restul new york-ezilor îşi petreceau mai departe Revelionul pe străzi sau în casele lor.

❥×Enrolment Date : 2015-07-25

vad ca te pricepi de minune la scris.

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

15. Alte comenzi

După ce Anul Nou trecu, Anna se întoarse la atelierul lui Kirk.
─ Bună. La mulţi ani !
─ La mulţi ani şi ţie !
─ Sunt cu chef de muncă azi !
─ Atunci hai la triat oferte ! Se pare că doamna din Anglia, care a luat prima ta statuie şi Mustafa ţi-au făcut publicitate mascată. Ai primit nişte oferte tare interesante.
─ Nu le-ai sortat tu pentru mine ?
─ Nu. Te-am aşteptat. În fond, tu-ţi cunoşti propriile limite, nu eu !
─ Aşa este. Mai am cumva oferte cu avans ? Că nu mai primesc din acelea.
─ Sunt câteva.
─ Să vedem despre ce e vorba.
Anna începu să-şi sorteze ofertele. Două dintre ele erau cu avans şi le lăsă primele. În ciuda afirmaţiei că nu va mai primi oferte cu avans de bani, prima o atrase deoarece persoana solicita o statuie a unui bărbat, iar Anna o considerase un fel de provocare, pentru că ea sculptase nişte chipuri feminine până atunci, iar alta o fascinase doar prin provocare : să sculpteze „Marile Lacuri’. Era o provocare demnă, mai ales că acestea se aflau în Canada. Apoi alte oferte veneau după acestea două.
Anna le consemnă pe toate într-o agendă pe care şi-o cumpărase şi apoi zise :
─ O să lucrez la asta. Mi se oferă 2 milioane avans pe o statuie masculină. Uite poza.
─ Interesant bărbat.
─ N-am ami sculptat bărbaţi până acum.
─ De unde facem rost de material ?
─ Căutăm un furnizor pentru aşa ceva.
─ Nu prea sunt în New York.
─ Mai ai telefonul domnului Mustafa ?
─ Sigur. Uite-l !
Anna formă numărul de telefon, care era din America, nu din Arabia şi-i răspunse chiar Mustafa.
─ Alo ? Aş dori cu domnul Mustafa. Anna Andersen la telefon. I-am făcut o...
─ Bună, domnişoară Anna. Eu sunt la telefon. Cu ce vă pot ajuta ?
─ I-a plăcut Raishei sculptura ?
─ Nu numai că i-a plăcut ! A pus-o într-un loc de cinste.
─ Nu cunoaţi un furnizor pentru materiale de sculptură ? Am înţeles că aici nu prea sunt. Aş avea nevoie de un furnizor.
─ Vă recomand eu un furnizor. Nu este prea cunoscut, dar calitatea materialelor furnizate de acesta este impecabilă. Numele lui este Robertson. Să-i spuneţi că vi l-am recondat eu.
─ Bine, zise ea în timp ce-şi nota adresa domnului Robertson şi numărul de telefon al acestuia.
După ce închise telefonul, formă noul număr şi vorbi cu domnul Robertson, care se arătă încântat să fie furnizorul Annei. Odată rezolvată partea cu furnizorul, ea luă legătura cu noul client, ce cerea statuia masculină. Află cu ocazia aceasta că dorea doar chipul, nu şi corpul stauii, ceea ce-i dădu posibilitatea să comande bucata dorită.
Când furnizorul îi aduse bucata, ea se apucă imediat de treabă, lucrând mai repede decât la o statuie întreagă. În trei zile onoră prima comandă, apoi se interesă de comanda cu Marile Lacuri. Acea comandă era o adevărată provocare, căci era vorba de natură, nu de oameni.
Plecă de la atelier, după ce află că cel care comandase „Marile Lacuri” nu se grăbea deloc şi plecă spre librăria Grettei.
─ Bună, Gretta, o salută ea intrând în librărie.
─ Alte cărţi ?
─ De data aceasta nu. Vreau să te întreb ceva.
─ Spune.
Când s-o întrebe, Anna îl observă pe Jack.
─ Iar a venit şoarecele ? glumi ea
─ Anna, zise el observând-o
─ Ce vroiai să mă întrebi ?
─ Vine multă lume aici ?
─ Suficient de multă.
─ Atunci nu ştii pe cineva care ar putea să mă ducă şi pe mine în Canada să văd marile Lacuri ? Am o nouă comandă la o sculptură intitulată chiar aşa.
─ Normal că ştie, răspunse Jack. Eu !
─ Tu ?!?
─ Am o casă de vacanţă chiar foarte aproape de Marile Lacuri ! Te invit eu la casa mea.
─ Mulţumesc. M-ai salvat !

16. În Canada la Marile Lacuri

Neştiind câtă vreme va sta la Jack, la casa lui de vacanţă din Canada, Anna îşi pregăti bagajele şi vorbi în prealabil cu Kirk, ce devenise între timp un fel de manager pentru afacerea Annei, iar în ziua stabilită, Jack veni s-o ia de la apartament. Cum ea-i dăduse adresa completă, el urcă cu liftul până la etajul 78 unde stătea ea şi sună la uşa apartamentului. Ea-i deschise.
─ Bună, Jack. Sunt gata.
Îşi luase un singur troler cu ea ce nu era nici prea mare.
─ Numai un troler iei ? În ianuarie este destul de frig în Canada, mai ales în zona Marilor Lacuri.
─ Am tot ce-mi trebuie în interiorul lui !
─ Bine. Mergem ?
─ Gata.
Anna verifică încă o dată toate obiectele electrocasnice din apartament să fie închise, gazele la fel şi apoi încuie uşa şi plecă împreună cu Jack. Un taximetru îi aştepta afară. Amândoi urmau să ia un avion de la New York şi să ajungă la Ottawa. Călătoria celor doi fusese lipsită de peripeţii şi ajunseră la casa de vacanţă a lui Jack. Aşa cum îi spusese, era foarte rece în ianuarie acolo, iar Anna nu fusese mult prea interesată de casă sau împrejurimi. Nu vroia să zăbovească acolo decât timpul necesar pentru a vedea obiectivul ce-o interesa. Aventura ei la casa aceea de vacanţă fusese una scurtă, iar ea se întoarse repede la lucru după ce văzuse obiectivul şi-l fotografiase.
În timp ce cei doi se întorceau în New York, ea-l întrebă pe Jack
─ Ce-ar fi să repetăm experienţa mai la vară când este totul înverzit şi este mai cald ?
─ Cu ceam mai mare plăcere. Asta-i cartea mea de vizită, cu numărul de telefon unde mă poţi găsi.
─ Trebuie să-mi fac şi eu urgent cărţi d’astea !
În fine, cei doi se reîntoarseră la joburile lor şi timpul trecu precum vântul, deoarece Anna fusese ocupată cu noile comenzi, iar Jack cu firma lui. Se mai întâlneau din când în când la librăria de unde amândoi îşi procurau cărţi. În cele din urmă, vara sosi, iar Anna îşi luă concediu. La fel şi Jack şi amândoi plănuiseră o vacanţă în Canada, după care aveau să se ducă în Caraibe, la plajă.
Ziua în care trebuia să revină în Canada sosi pentru Anna, care era nerăbdătoare să plece în primul ei concediu. Avea ocazia să vadă casa lui de vacanţă mai bine, să vorbească mai mult timp cu el, să-l cunoască mai bine. Ca şi data trecută, Jack o luă pe Anna din faţa apartamentului ei, căci era mai pregătită ca niciodată pentru acea vacanţă. Spre prânz, într-o zi superbă de iulie, ajunseră acasă la Jack.
Anna era acum atentă la fiecare detaliu, aşa că observa totul. După ce Jack deschise o poartă monumentală din fier forjat, pe ea o întâmpină o alee din beton mozaicat ce avea peluze de-a dreapta şi de-a stânga. Cea din stânga avea plantaţi din loc în loc diverşi arbori pitici, iar cea din dreapta era foarte interesantă. În ea se ascundeau figurine de porţelan colorat, de dimensiuni destul de mari, reprezentând diverse figurine vesele ori serioase. Puţin mai încolo, ghiulele de piatră pentru catapulte erau îngropate în iarbă, oferind privirii un aspect straniu de sol selenar inundat însă de viaţă. Cosmosul întreg părea că şi-a găsit în acel loc liniştea. Nişte lampioane pitic puneau în evidenţă fiecare loc, iar noaptea, când se aprindeau, probabil luminau feeric.
Aleea conducea spre o casă monumentală, ce era veche de 100 de ani, dar care fusese recondiţionată la fel ca atunci, reconstituind un univers parcă magic : ceva între vis şi realitate. Având aspectul de poveste al unui castel, faţada prezenta „coloane contraforţi”, ce păreau metamorfozate de vrejuri vegetale uriaşe. Ferestrele în acoladă, caracteristice stilului gotic, erau numeroase şi generoase ca dimensiuni. Crenelurile ce străjuiau cornişa completau fericit aspectul istoricist al clădirii. Întregul aspect exterior al ansamblului te copleşea prin „forţa” impactului vizual datorat decoraţiei
Jack descuie uşa casei, ce era dezvoltată atât pe parter, cât şi pe etaj. Intrând în casă, îi întâmpină holul central, dezvoltat pe lungime, format din trei compartimente de-a lungul cărora erau dispuse saloanele casei. Impresionant prin echilibrul volumelor şi armonia dispunerii elementelor decorative, acel spaţiu era întunecos. Arcadele de trecere dintr-un segment în altul erau de asemnea în acoladă, formă reluată ca într-o suită de oglinzi la cadrele uşilor, ferestrelor şi nişelor întregii case. Unele dintre arcuri prezentau ornamente florale din piatră, dând uşii un aspect magnific. Coloanele impozante din stuc susţineau aceste profile şi încadrau fericit dantelăria de lemn a deschiderilor profilate pe geamuri mate. Plafoanele celor trei compartimente ale holului erau pictate în frescă. Consolele-pitici din segmentul al doilea al holului surprindeau în acest aspect interior sobru şi misterios.
Gazdă bună, Jack începu să facă un tur al casei cu Anna. În primul salon al casei, stucatura de la îmbinarea peretelui cu tavanul fusese modificată prin scafe ce permiteau difuzarea luminii fără a se vedea sursa directă de iluminat. Al doilea salon beneficia de o bogată stucatură în partea superioară a peretelui : creneluri puternic profilate şi mascheroane, vrejuri decorative şi panouri în care vegetalul era nota specifică; toate acestea într-un sistem ce părea că străjuieşte cocori ascunse.
Al treilea salon, nu se putea numi „salon”, deoarece era o sufragerie de aproape 30 m2, ce era dominată de mobilierul stil Empire, finisat cu lac vişiniu, compus dintr-o comodă şi un bufet ce avea coloane de alabastru, o masă de 12 persoane cu scaunele corespunzătoare. Covorul, cu model pe nuanţe albastru şi vişiniu se asorta cu tapiţeria scaunelor. Încăperea era luminată de o lustră foarte veche.
Revenită în holul central după ce văzuse şi bucătăria ce era modern utilată, pe Anna o copleşiră impresiile ce le trăia : o scară monumentală de marmură albă de Carrara, cu balustrade din fier forjat lucrat cu arabescuri şi forme vegetale, se urca la etaj. Stucatura aurită, luminatoarele, plafoanele pictate, fastuoasele candelabre de Murano, oglinzile veneţiene, toate creau un cadru opulent. Jack consideră că dormitorul lui era neinteresant pentru a putea fi prezentat, aşa că deschise o uşă pentru a-i arăta Annei dormitorul unde avea să stea.
În dormitor, mobilierul era tot stil Empire şi consta în piese masive cu linii rafinate, un pat încadrat de două tăblii, două noptiere, un şifonier placat cu oglindă şi o oglindă de toaletă cu dulăpioare încorporate şi un săcunel. Husa patului, pe fond bleumarin, cu imprimeuri moderne, înviora atmosfera sobră instaurată prin mobilierul stil. Obiectele decorative erau presărate cu discreţie, unele devenind astfel ad-hoc : vaze din loc în loc, aplice în formă de sfeşnice, sticle de parfum. Anna deja se simţea ameţită. Ceru să se odihnească puţin, iar Jack o lăsă în intimitatea dormitorului ei, utilat, de asemenea, cu o baie modernă. Ea se odihni puţin pentru a-şi reveni din ameţeala ce i-o produse acea casă impresionantă. Nu uitase de invitaţia lui adresată înainte de a ieşi pe uşă de a vizita şi grădina din spatele casei.
După odihnă, ea-l găsi pe el la bucătărie, gătind
─ Nici tu nu eşti american tipic ?
─ Poftim ? tresări el.
─ E o glumă a lui Kirk. Am gătit într-o seară mâncare mai multă decât trebuia şi i-am dus şi lui, iar el mi-a zis că americanii tipici sunt : restaurante sau fast-food-uri !
─ Aha, înţeleg, râse el. Gătesc pentru că îmi place să fac asta. Consideră că sunt unul dintre specimenele pe cale de dispariţie : un bărbat care găteşte.
─ Ha, ha, ha ! râse ea cu poftă. Nu ştiam că mai există şi astfel de „specii” !
Râse şi el odată cu ea, apoi mâncară ceva şi ieşiră în spatele casei unde se afla grădina. De pe veranda deschisă aflată în spatele casei, trei trepte realizate din piatră de râu coborau spre nivelul grădinii. Pătrunse într-un spaţiu unde rolul principal îi revenea gazonului. Urcând potecile aflate acolo, se trezi într-o grădină ce îmbina mai multe culturi la un loc. Blocuri neregulate de piatră ofereau mediul propice dezvoltării vegetaţiei ascetice, căderi mici de apă, imaginând cascade, alimentau un iaz, zone plane alternau cu denivelări line, podeţe de lemn erau ascunse în spatele unor arbori decorativi. Piatra de râu, adusă special pentru acea grădină, era un element decorativ ce evidenţia cadrul creat. Astfel, fusesră realizate adevărate jardiniere, alăturarea cu verdele plantelor dădea naştere unor compoziţii încântătoare. Decorul era completat de prezenţa apei : un mic bazin decorativ oferea clipe de răsfăţ pentru peştii multicolori aflaţi în el.
Totul era minunat, iar ea se bucură şi de un apus de soare sublim : soarele îmbrăca în purpură şi aur câţiva nori ce alcătuiau cortegiul său în apus.

❥×Enrolment Date : 2020-03-16

woow! Asa da!

O încercare literară... F6b717efbceeaca142fd5be5f380a929

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

17. Peripeţii în Caraibe

După ce văzu acel apus sublim de soare, fiecare se duse la culcare, a doua zi de dimineaţă, fusese rândul lui Jack s-o găsească pe Anna preparând micul de jun şi cafeaua.
─ Bună dimineaţa, o salută el.
─ Bună. Cafea, ceai, suc sau lapte cu cereale ?
─ O cafea, mulţumesc.
Cei doi îşi serviră cafelele şi începură o conversaţie.
─ Tot ne întâlnim accidental în librăria Grettei, dar habar n-am ce cărţi îţi plac, începu el.
─ Pune-mi în mâini o carte de istorie sau de geografie ori despre civilizaţii şi o citesc aproape pe nerăsuflate.
─ Interesant. N-am mai auzit până acum pe cineva să fie pasionat de astfel de gen de cărţi.
─ Tu ?
─ Eu mai citesc şi beletristică ocazional, dar mai mult caut cărţi prin care să fiu la curent cu noutăţile apărute în domeniul meu, arhitectura. Dacă găsesc cărţi mai vechi în care se vorbeşte despre arhitectură, le iau şi pe acelea.
─ Aha. Îmi permiţi să întreb câţi ani ai ?
─ Desigur. Am 31 de ani.
─ Iar eu am 28 ! Ai firma ta de arhitectură sau lucrezi pentru altcineva ?
─ Am propria firmă.
─ Pari destul de tânăr în comparaţie cu vârsta !
─ Şi tu !
Ea-i zâmbi, apoi se ocupă de spălarea ceştilor de cafea şi a farfuriilor.
─ N-ar trebui să faci treabă. Doar eşti oaspete în casa mea !
─ Nu-i nimic. Mă simt utilă.
În ziua aceea şi-n următoarele, până la plecarea în Caraibe, cei doi vizitaseră foarte multe lucruri. Anna văzuse Marile Lacuri pentru a doua oară, apoi într-una din zile el o dusese să vadă Niagara, iar ea făcuse o mulţime de poze. Într-o zi de sâmbătă ei plecară spre Caraibe. Aveau rezervare la un hotel modest. Nu căutau luxul, deşi amândoi şi-l permiteau.
Zborul din Canada spre Caraibe fusese foarte antrenant în dialog, cei doi vorbind despre nimicuri. Până a-şi deschide inima complet unul faţă de celălalt, mai era cale lungă, dar din nimicuri se clădea o frumoasă prietenie. Într-adevăr, atât Gretta, cât şi Kirk, avuseseră dreptate : dragostea plutea undeva în aer. Ajunşi în Caraibe, cei doi se duseră direct la hotel, apoi se odihniră.
A doua zi, Anna, înarmată cu obiectele necesare pentru plajă, ieşi pe nisipul care începea să se înfierbânte încetul cu încetul de la razele toride ale soarelui. Îşi căută un loc mai retras pe plajă, apoi îşi întinse prosopul, îşi descheie rochiţa de vară la naturi şi rămase într-un costum de plajă verde închis, care îi accentuau ochii şi culoarea părului. Pentru a nu avea probleme cu părul ei, îl strânsese într-un coc şi-şi luase şi ceva pentru cazul în care ar fi dorit să înnoate. Se aşeză pe prosop şi începu să profite de soarele Caraibelor. În ziua aceea apa oceanului era propice pentru înnot sau „bătăi cu apă”, deoarece valurile erau domoale şi nu era niciun steag de avertisment ancorat. Era o zi ideală din toate punctele de vedere.
În timp ce Anna profita de soare, la câteva minute după ea, sosi şi Jack. Nu ştia unde să se aşeze cu prosopul lui, iar zona Annei era prielnică şi pentru el. Cum nu o recunoscuse pe ea în costumul acela verde de baie, se apropie şi întrebă :
─ Domnişoară, spaţiul de lângă dumneavoastră este revendicat sau e liber ?
Anna începu să râdă cu poftă când auzi vocea lui, iar el era foarte uimit ce găsea necunoscuta aceea atât de amuzant.
─ Poţi să te aşezi, Jack, că nu muşc !
─ Anna ? recunoscu el vocea
─ Da, chiar ea.
─ Nu te-am recunoscut, zise el întinzându-şi prosopul.
─ Nu m-ai văzut niciodată aşa, zise ea.
Când el se aşeză pe prosopul de plajă, ea obseră că are un trup bine clădit, care ar atrage orice personaj feminin de pe acea plajă. În ziua aceea arăta seducător.
„Atată seducător ! îşi zise ea. Oare chiar arată sau mi-l închipui eu aşa ? Anna ! Alo ? Eşti acasă ? îşi întrebă ea raţiunea. Se pare că nu ! Gretta avea dreptate ! Dragostea începe să plutească undeva prin aer. E adevărat că atunci când l-am cunoscut pe Franz, amândoi am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Eram două jumătăţi ale aceluiaşi măr, dar cu Jack este diferit. Nu ştiu dacă să mă hazardez încă să numesc dragoste ceea ce simt pentru el. Poate ar fi mai nimerit termenul de respect reciproc, de apreciere. Cu Franz, cred că a fost vorba despre dragoste la prima vedere, dar cu Jack nu ştiu. Am început deja să-mi pun anumite probleme. Habar n-am dacă el simte ceva pentru mine ! Anna ! Trezeşte-te ! Bucură-te de viaţă ! Lasă lucrurile să vină de la sine şi apoi mai vedem ce-o fi !”, îşi încheie ea şirul gândurilor, hotărându-se să se ducă în apă.
Nici Anna nu arăta mai prejos. Avea un trup zvelt, mlădiu, dând senzaţia că este tras printr-un inel, iar Jack putu să observe că trecerea Annei printre cearceafurile, prosoapele sau şez-long-urile de pe plajă ce aveau persoane masculine pe ele, nu trecea neobservată. Văzuse la un moment dat, că unul chiar fluieră admirativ după ce ea trecuse pe lângă el, iar altul fusese mai îndrăzneţ din fire şi se oferise s-o „conducă” până în apă, deşi mai erau doar câţiva paşi până în ea. Jack văzu că Anna refuzase politicos prezenţa bărbaţilor. Nu-i plăcea să fie luată drept păpuşă sau un corp bine-proporţionat care să fie cel mult un obiect al unor mici fantezii de vară.
„Anna..., începu Jack să gândească. Eşti misterioasă. Uneori mi se pare că ascunzi o mare durere. Hm ! Încep să mă gândesc la tine într-un mod special. Mi-aş dori uneori să fiu eu confidentul tău. Am început să ţin la tine, deşi am iubit foarte mult pe cineva. Am pierdut persoana iubită de lângă mine şi nu mai vreau să-mi deschid inima chiar atât de repede. Totuşi, tu, cu firea ta, ai ajuns să te strecori în gândurile mele pe nesimţite. Îi dau dreptate Grettei : dragostea începe să plutească undeva în aer”, îşi încheie şi el şirul gândurilor. Observă că Anna se întoarse la prosopul ei.
─ Scuză-mă, Jack, dar mă duc mai în faţă. Am văzut nişte puşti care construiesc un castel de nisip şi le-am propus să facem o fortăreaţă, iar eu m-am oferit să le fac păzitorii fortăreţei. Au acceptat încântaţi, iar eu abia aştept să mă joc cu nisipul ! Pa, pa !
Ea-şi luă prosopul şi dispăru rapid din faţa lui, lăsându-l cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva. Trebuia neapărat s-o vadă şi pe-asta ! Îşi strânse prosopul şi plecă în căutarea ei. O găsi repede, căci grupul de puşti ce lucra la o adevărată fortăreaţă mare era numeros, iar figurile Annei, făcute din nisip, atrăseseră mulţi gură-cască acolo. Se îndreptă şi el spre terenul care era urmărit îndeaproape de foarte mulţi spectatori. Ea, în mijlocul puştilor, făcând figuri din nisip, părea foarte copilăroasă. Rădea şi se bătea uneori cu apa din găleţi cu ceilaţi „muncitori”.
─ Hei ! zise Jack. Mă primiţi şi pe mine ?
─ Tu ce ştii să faci ? întrebă un puşti
─ Ne va face arhitectura fortăreţei, nu-i aşa domnule arhitect ? îl întrebă ea veselă
─ S-a făcut, acceptă el, trecând deja la treabă.
Cei doi, împreună cu puştii de-acolo, lucrau de zor. Se strângea tot mai multă lume şi era evident că opera de artă ce avea să rezulte, urma să fie admirată şi eventual fotografiată, chiar dacă existenţa ei avea să fie cât se poate de efemeră. După ce realiză figurile din nisip, Anna trecu la zidurile fortăreţei. Lucra cu sârg şi nu mai era atentă decât la lucrarea ce-o făcea, pentru ca opera de artă să nu se ruineze înainte de finisarea ei. Deodată, mâinile ei, pline de nisip, se întâlniră cu mâinile lui Jack. Fusese de ajuns să se atingă doar vârfurile degetelor, ca pe ei să-i treacă un fior rece pe şira spinării şi să-i facă să se oprească din lucru uitându-se unul în ochii celuilalt preţ de câteva minute, ca apoi să-şi reia fiecare treaba. Opera de artă fusese finisată, iar privitorii aplaudară creaţia aceea măreaţă, ba chiar o şi fotografiaseră unii, căci pe plaja aceea nu se mai făcuse niciodată aşa ceva.

18. Mărturisiri şi un sărut sub clar de lună

După finisarea operei de artă, Anna se retrase în camera ei de hotel, urmând să iasă mai spre seară din cameră, pentru a putea să vadă apusul de soare la malul oceanului. Seara sosi, şi ea se duse pe plajă. Găsi un loc prielnic : se putea vedea apusul de soare foarte bine de-acolo. Plaja era pustie, căci nu mai erau doritori. Îşi întinse pe nisip un prosop mai gros, împăturit, pentru a nu-i fi rece, apoi începu să aştepte apusul de soare. Lângă ea veni şi Jack.
─ Pot să-ţi ţin companie ?
─ Sigur.
Priviră amândoi apusul de soare. O minge roşie apunea în ocean, dând o senzaţie de sângeriu apelor verzi-albastre. Ochii ei se umeziră de lacrimi, ceea ce-l uimi pe el.
─ Nu ştiam că apusurile de soare te fac să plângi.
─ Îmi amintesc de două lucruri importante din viaţa mea.
─ Îndrăznesc să te întreb : care ?
─ Era acum mult timp în urmă. Mama mea era încă sănătoasă pe-atunci, iar eu eram mică. M-a dus la ocean şi am văzut un apus de soare împreună. Când am împlinit 20 de ani, am pierdut-o. Doctorii îmi spuneau că nu mai aveau ce-i face. Când eu întrebam de ce suferă mama mea toţi imi spuneau că nu ştiu sau că e vorba de o boală incurabilă. Nu am crezut. Boală incurabilă ! Termenul acesta trebuia să fi avut un nume. Numele lui era leucemie avansată. Mama refuzase tratamentul, iar boala se agravase atât de mult, că medicii n-au mai avut ce-i face. Apoi, îmi mai amintesc tot de ocean, pe vremea când îl cunoscusem pe Franz, logodnicul meu. Amândoi plănuiam cu mare vervă nunta noastră. El îmi spunea că este supărat că procesul clientului lui se amână într-una, deşi juriul ar fi trebuit să formuleze un verdict. Îmi spunea că procesul se mutase din Dortmund la Frankfurt şi că spera că se va da verdictul cât mai repede. S-a dus la Frnkfurt şi apoi m-a sunst pe când se întorcea acasă, că se terminase procesul şi era nerăbdător să mă întâlnească. Apoi, un nebun de vitezoman, ce mergea pe contrasens, l-a obligat să încerce să-l ocolească, acest ocol, costându-l viaţa pe Franz. De aceea mi se umeziseră ochii. Mi-am amintit două momente de neuitat din viaţa mea. Asta-i tot.
─ Îmi pare rău să aud asta. Credeam că sunt singurul care suferă la pierderea unei persoane iubite.
─ Toţi suferim într-un fel sau altul. Unii mai mult, alţii mai puţin.
─ Aici ai dreptate. Şi eu am pierdut o logodnică, dar ea nu a murit ca logodnicul tău. Am iubit-o enorm de mult pe Marry, dar ea şi-a cam bătut joc de sentimentele mele. Eu nu iubesc doar de dragul de a iubi. Eu vreau ceea ce vor toţi : o soţie, un căţel, o casă cu gard alb şi copii. Nu chiar în ordinea asta, dar ea nu a înţeles. Considera că eu o manipulez. Când am cerut-o de soţie, mi-a răspuns în faţă că ea este o femeie independentă. Nu doreşte să devină sclava unui bărbat, făcându-i de mâncare, spălând rufe sau gătind. Nici nu o vedeam aşa, adică femeia la cratiţă şi atât. O vedeam ca pe o parteneră a mea, o extensie a mea, cineva care să mă ajute. Să vorbesc cu ea despre nimicuri erau cele mai valoroase momente din viaţa mea, dar ea m-a părăsit. În mod ciudat, în ciuda concepţiilor pe care le avea despre căsătorie, a ajuns o femeie care îmbină succesul afacerilor ei cu o căsnicie minunată. M-am întâlnit odată cu ea şi mi-a mărturisit că a fost tare oarbă când mi-a refuzat cererea în căsătorie. Are un soţ minunat acum şi doi copii. M-am bucurat pentru ea. Pe vremea în care mă părăsise, însă, credeam că toată existenţa mea încetase în ziua refuzului ei. Sincer, mă crezi că mai păstrez şi acum inelul pe care i-l cumpărasem atunci ?
─ Te cred, zise ea. Şi eu l-am păstrat pe-al lui Franz o vreme, dar pe urmă mi l-am scos de pe deget când am hotărât să plec în America şi să încep o viaţă nouă. L-am lăsat în casa de unde am plecat, soţii Doneck, părinţii lui, care au devenit într-un fel şi ai mei de când am rămas singură, au vândut acea casă. Sincer, nu ştiu ce-or fi făcut cu acel inel şi nici nu-mi pasă. Ar trebui să te rupi de trecut ! Şi ruperea ta de trecut va veni odată cu momentul în care eşti pregătit să renunţi la acel inel pe care zici că-l mai păstrezi.
─ Oare ?
─ Da. Gândeşte-te că pentru fiecare fir de iarbă de pe pământ există umbra lui. Aşa şi pentru oameni. Undeva pe pământul acesta mare, există pentru fiecare dintre noi o jumătate, o extensie a celuilalt. Nu e exclus ca tu să-ţi întâlneşti mai devreme sau mai târziu jumătatea. Nu cred că ea ar vrea să ştie că inelul pe care-l foloseşti s-o ceri de soţie, a mai fost folosit pe cineva care te-a refuzat !
Jack tăcea. O privea pe Anna. La cei 28 de ani ai ei avea o maturitate aparte. Probabil moartea mamei, pierderea logodnicului, o făcuseră să devină atât de matură sau poate că fusese matură şi el nu ştia şi ea doar acum îşi dezvăluia maturitatea. Ea se uită la el.
─ S-a întâmplat ceva ?
─ Nu, nimic.
─ Uite luna ! Vai, ce mare este ! Pare atât de aproape, zise ea visătoare.
Razele argintii ale lunii se reflectau parcă în părul ei blod, dându-i o senzaţie de albeaţă şi lumina chipul ei delicat mângâindu-l încet.
─ Anna ? o întrerupse el din visare
─ Da ? îi răspunse ea întorcându-se spre el.
El se trase mai aproape de ea şi-i luă chipul în mânile lui calde. Avea degete lungi, de parcă nu ar fi fost făcute pentru un arhitect. Ochii lui violeţi, cu raze albastre deveneau şi mai profunzi, mai misterioşi în lumina lunii. El se aplecă spre ea şi o sărută pe buze. Nu se împotrivi, lăsându-se sărutată de acele buze moi şi fine. Îi răspunse la sărut din toată inima, dar el se retrase curând.
─ Îmi pare rău, zise el
─ Nu-i nimic ! îi răspunse ea. Mă întorc în camera mea. Ar fi mai bine să uităm ce s-a întâmplat. Ne-a luat pe-amândoi valul.
─ Da, aşa este.
„Nu cred că m-a luat valul, Jack, când te-am sărutat. Eu, cel puţin nu voi uita această seară, cu siguranţă !” îşi zise ea.
„Ce m-a apucat ? Jack, revino-ţi !” îşi zise el.

❥×Enrolment Date : 2020-03-16

Inca un fic pe gustul meu

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

19. Un nou artist la atelierul lui Kirk

Vacanţa petrecută în Caraibe se termină şi Anna împreună cu Jack reveniră fiecare la cotidian : ea la sculpturile ei, el la arhitectura lui. Când ea se întoarse la atelierul lui Kirk, constată cu uimire că marea hală unde lucrase până atunci singură, mai era închiriată de către cineva.
Anna pătrunse în hala cea mare şi văzu cu uimire o tânără, ce părea apropiată ca vârstă cu ea şi care lucra de zor la nişte sculpturi. Tânăra avea părul potrivit de lung, de culoarea castanelor. Lucra în piatră, dar lucra mai mult peisaje, ci nu persoane aşa ca ea. Se opri s-o privească.
Tânăra se simţi privită şi se întoarse spre privitoarea ei.
─ Bună, zise ea veselă. Tu trebuie să fii Anna, cea despre care Kirk mi-a vorbit. L-am convins tare greu să-mi închirieze şi mie măcar un sfert din hala asta mare !
─ Bună, zise Anna politicos. Da, eu sunt Anna. Pot şti care este numele tău ?
─ Îmi cer scuze. Mă numesc Kate Roberts.
─ Aha. Sculptor ca şi mine !
─ Da, dar am înţeles că tu lucrezi cu chipuri, pe când eu...
─ Lucrezi cu natură. Felicitări ! Ştii să surprinzi foarte bine în piatră imaginea de ansamblu după care te ghidezi. Modul în care lucrezi, face ca natura sculptată de tine să para vie, lucru ce mie nu mi-a reuşit chiar atât de bine !
─ Mulţumesc. Este o onoare pentru mine că mă apreciaţi.
─ Termină ! Ai lucrări ? Pardon, comenzi ?
─ Nu. De-abia l-am convins pe Kirk să mă lase să exersez.
─ Gata cu exersatul ! Am multe comenzi de sculpturi de natură. Eu vreau să mă ocup mai mult de chipuri. Aşa că mi-ar prinde bine un asociat sau partener de lucru. Te interesează ?
─ Da, sigur că da.
─ Bun. Atunci să ne apucăm de treabă. Kirk ! strigă ea.
Kirk, care auzise că este chemat sosi în atelier.
─ Văd că aţi făcut cunoştinţă. Ce e Anna ?
─ Vreau să-mi aduci toate ofertele. Le triez acum. Kate va fi partenera mea !
─ Bun. Vin acum ofertele.
Aşa se face că cele două deveniră partenere de lucru. Anna îi mai dădea sfaturi lui Kate, iar Kate Annei. Munceau de zor, cu mare spor şi vorbeau vrute şi nevrute. Conversaţiile cele mai „suculente” erau bârfele despre bărbaţi. Comenzile pe care Anna le primise şi care la început fuseseră multe, începeau să se împuţineze văzând cu ochii. Alte şi alte comenzi soseau şi ea nu se mai simţea chiar atât de singură în hala aceea mare.
Într-o zi, Kate îi zise :
─ Anna ?
─ Da ?
─ Pot să te întreb ceva ?
─ Bineînţeles. Ne cunoaştem de ceva vreme.
─ Au trecut 6 luni de când ne tot cunoaştem.
─ Ouau ! Acum vine din nou Crăciunul !
─ Crezi în magie ?
─ Ce fel de întrebare e asta ?
─ Îmi place de un bărbat. E cu doi ani mai mare ca mine, dar sunt prea timidă ca să fac eu primul pas.
─ Aşa. Şi ?
─ M-am gândit să mă duc la o ghicitoare să văd dacă voi fi cu el sau nu.
─ Eşti nebună ? N-am mai auzit una ca asta până acum ! Să te duci la o ghicitoare să-ţi zică dacă o să fii sau nu cu cineva anume !
─ Dar ce să fac ?
─ Simplu ! Dacă îţi place de el, acţionează !
─ Nu e a uşor precum spui.
─ Şi o ghicitoare va rezolva problema ?
─ Nu ştiu. Nu vrei să mergi cu mine să aflu ?
─ Vrei să spui că ai găsit o ghititoare ?
─ Da. Kirk mi-a recomandat-o !
─ Şi mai vrei să spui că deja ai o programare la ea ?
─ Da.
─ Şi vrei ca eu să te însoţesc ?
─ Te rog !
─ Ouau ! Ce s-au schimbat mentalităţile ! Bine ! Du-te şi te schimbă. Merg cu tine. Sunt curioasă !
─ Mulţumesc.
În timp ce Kate se schimba, iar Anna se pregătea s-o însoţească, ea se gândi :
„Felicitări, Anna ! Auzi la tine ! «Dacă-l placi, acţionează !» Dar tu ce faci în cazul lui Jack ? Trebuie să admiţi că îţi place de el, dar după ce te-ai întors din Caraibe, unde el te-a sărutat, n-ai mai trecut nici măcar pe la librăria Grettei, de teamă să nu te întâlneşti cu el şi să te ruşinezi de ceea ce s-a întâmplat în vacanţă între tine şi el ! Şi de când gândeşti că s-au schimbat mentalităţile ? Las-o baltă ! Eşti în America !”
Se opri din şirul gândurilor sale, pentru că partenera sa de lucru era gata de mers la ghicitoare. Aşa că amândouă porniră într-o aventură.

20. La ghicitoare

Cele două tinere parcurseră o mulţime de străzi întortocheate din New York spre locul unde-şi avea „cabinetul’ ghicitoarea. Anna era ferm convinsă că cea care îşi zicea „ghicitoare” era o persoană care profită la maxim de firi influenţabile ca şi Kate şi, bazându-se doar pe 3% adevăr şi pe restul de 97% invenţie, spuneau ceea ce doritorul ar fi vrut să audă. În cele din urmă, după o oră şi jumătate, timp de mers pe jos, cele două ajunseră la „cabinet’.
Un panou viu colorat, luminat intens anunţa trecătorii „Aici pătrundeţi în lumea magică a Cassandrei”. Cele două intrară într-un hol luxos, unde o secretară îmbrăcată la cel mai sexy costum posibil, cu unghii mari, lăcuite, întreba persoanele ce intrau înăuntru dacă aveau programare.
─ Aveţi programare la legendara Cassandra ?
─ Poate în mitologia greacă o fi fost legendară, dar nu ştiu cât de legendară este şi în prezent, răspunse Anna cu o notă de ironie. Nu eu am programare, ci domnişoara Kate Roberts. Eu doar o însoţesc.
Secretara verifică agenda şi confirmă programarea, iar Anna află că prietena ei era următoarea persoană care trebuia să intre.
─ Eşti următoarea la rând după ce iese persoana aflată înăuntru.
─ Mulţumesc. Mă însoţeşti şi înăuntru ?
─ Las-o baltă ! Am venit până aici ! Nu mă încred eu în chestii d’astea ! Te duci singurică ! În fond, tu eşti cea care vrea să afle ceva, nu eu ! În plus am făcut o remarcă destul de ironică în ceea ce priveşte „numele” ghicitorii, iar secretara mi-a aruncat o privire...
─ Bine, dar mi-e frică.
─ Păi atunci de ce ai mai venit ?
─ Pentru că vreau să aflu !
─ Cine să te mai înţeleagă ?
Secretara îmbrăcată sexy, veni să o anunţe pe Kate că este rândul ei să intre.
─ Hai, Kate ! Curaj, îi zise Anna
─ D-na Cassandra a zis să intraţi şi dumneavoastră.
─ Cine ? Eu ? zise uimită Anna
─ Da.
Cele două intrară într-o cameră luminată mai mult de lumănări puse în fel de fel de sfetnice, răspândite peste tot. La o masă rotundă, cu nişte cărţi de tarot în mână, se afla o doamnă plinuţă. Nu era excesiv de grasă. Avea unghii mari, date cu ojă roşie, buzele erau rujate din plin cu un roşu strident aproape în semi-întunericul acela, cu haine viu-colorate pe ea, pline de sclipici, cu nişte ochi albaştrii spre verde, uşor spalăciţi, cu o faţă rotundă şi cercetătoare. Atmosfera din interior, ţinuta ei, îi dădu senzaţia Annei de grotesc. Îşi auto-sugestionă, că totul era acolo de decor, de impresie şi luă loc împreună cu prietena ei, când Cassandra le făcu semn să se aşeze.
Femeia ce-şi zicea Cassandra, o puse pe Kate să amestece pachetul de cărţi de tarot şi începu să-i zică ce „vede”. Aşa cum bănuise Anna, tot ceea ce ghicitoarea îi spunea prietenei sale, i se părea cam tras de păr. Când se termină ghicitul, Anna deja se ridicase şi vroia să plece.
─ Ai însoţit-o pe prietena ta, dar nu crezi nimic din ce i-am zis, o auzi ea pe acea femeie. Eşti sculptoriţă. Te cheamă Anna şi eşti nemţoaică de origine !
Anna înţepeni locului, „Cum de ştie despre mine atâtea fără să-i fi spus nimic ?” Se uită la Kate, dar aceasta avea o moacă de inocent, cu ochi mari şi gura căscată, aproape salivând la ceea ce zicea Cassandra. Era clar că nu Kate era cea care furnizase informaţiile despre ea.
─ În momentul acesta te gândeşti cine mi-a furnizat informaţii despre tine ! Nimeni ! Ştiu că ai cunoscut un bărbat pe nume Jack. El ţi-e ursitul ! Dar până ce veţi fi împreună, veţi trece amândoi prin proba înşelăciunii. Minciuna întotdeauna are „haine frumoase”. Minciuna poate lua chipul unui înger, dar sub aspectul ei frumos, rămâne tot o minciună. Vei cunoaşte o persoană de sex opus, frumoasă la chip, dar neagră la inimă. Te va ademeni în mrejele lui cu vorbe meşteşugite. Te vei lăsa accaparată de el, dar nu uita : trezeşte-te înainte să fie prea târziu şi să pierzi adevărata ta dragoste ! Va întâlni şi el pe cineva, dar la el va fi invers : îl va umili pe faţă, deşi el încearcă s-o apere şi să se apropie de ea ! Veţi fii până la urmă împreună, dar stă în puterea voastră să vreţi asta !
─ Aţi terminat ? zise Anna sâsâit
─ Da !
Anna ieşi din camera aceea tulburată, dar nu arătă nimănui. Nu avea să se gândească tocmai ea la spusele acelei femei ! Mergea hotărât înspre atelier şi mai repede decât mersese înspre ghicitoare. De îndată ce ajunse la atelier, se apucă de lucru fără să mai zică nimic altceva.

❥×Enrolment Date : 2020-03-16

big like

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

21. „Îngerul” din faţa minciunii

Zilele se scurgeau repede şi Anna cot la cot cu Kate lucrau de zor. Niciuna dintre ele nu mai aduseseră în discuţie ziua în care merseseră la ghicitoare. Anna îşi luase într-o zi inima în dinţi şi se duse la librăria Grettei, pentru a-şi procura cărţi. Sperase să-l vadă pe Jack, dar nu fusese aşa. În plus, mai aflase de la Gretta că făcuse cunoştinţă cu cineva chiar în librăria ei. Îi povestise Annei chiar cum cei doi se mai întâlniseră de câteva ori acolo, dar de la o vreme încoace nu-l mai văzuse pe Jack.
Fusese foarte tulburată în ziua aceea şi treburile îi merseseră pe dos tot timpul. Nu putuse să-şi reprime un gând fugar care-i zburase spre spusele ghicitoarei şi de aceea pierduse concentrarea în ziua aceea şi-şi luase liber.
Pe când ea şi Kate lucrau împreună, aceasta din urmă o abordă :
─ Anna, unde-ţi petreci Crăciunul anul acesta ?
─ În apartamentul meu. Anul trecut am fost în Germania, acasă, dar anul acesta nu am chef să mă duc !
─ Eu mă duc la verişoara mea. Acolo mă întâlnesc cu Leo al meu ! De ce nu vii şi tu ? Te invit eu. Mai cunoşti şi tu altă lume !
─ Da, dar tu vei fi cu Leo, verişoara ta o să fie cu cineva, iar eu o să mă nimeresc precum nuca în perete !
─ Leo a zis că-l aduce pe prietenul lui cel mai bun, pe nume Tom Fritzgerald, cred că e de origine germană.
─ Încerci cumva să mă cuplezi ?
─ Nu.
─ Hm ! Ştii ceva ?
─ Ce ?
─ Fie ce-o fi ! Dă-mi adresa, ora la care trebuie să fiu acolo şi voi veni şi eu la verişoara ta ! În fod, nu am alte planuri !
─ Bine ! Nu ai să regreţi !
─ Deja regret ! zise ea în glumă
Kate îi scrise adresa verişoarei ei şi ora la care trebuia să fie la petrecere, apoi se reapucară de lucru amândouă.
A doua zi, Anna se duse la cumpărături. Nu se cuvenea să vină la o petrecere de Crăciun cu mâna goală. Timpul trecu precum vântul pe lângă cele două prietene şi Anna se trezi cu trei zile înaintea Ajunului că ea nu are cu ce să se îmbrace de Crăciun, când se va duce seara la verişoara lui Kate. În ziua în care îşi dăduse seama de asta, se duse să-şi cumpere o rochie. Nu vroia ceva elegant, ieşit din comun. Se mulţumea cu ceva obişnuit. Nu vroia să atragă atenţia asupra ei ! Alese în cele din urmă, după lungi căutări, o rochie simplă, dar elegantă şi apoi se duse la apartamentul său.
În Ajunul Crăciunului, ea-şi pregăti rochia, accesoriile, cadourile şi trusa de machiaj, apoi se odihni. Dimineaţa Crăciunului, şi-o petrecu singură, mai mult pe telefon, sunându-i pe puţinii ei cunoscuţi. După prânz, începu să se îmbrace de seară, să se aranjeze la păr şi să se îmbrace, lăsând la urmă fardurile.
Îşi comandă un taxi şi apoi porni spre casa unde urma să participe la petrecere. Ajunsă la destinaţie, plăti taxiul şi urcă la etajul 107 al unui zgârâie-nori cu ajutorul liftului. Acolo se ţinea petrecerea. Sună la uşa apartamentului unde-i spusese Kate să vină. Îi răspunse chiar Kate.
─ Anna ! Ai venit !
─ Bună, Kate ! Îmi rămâi datoare că am acceptat !
─ Da, da ! Cum spui tu ! Intră, te rog !
Anna intră în apartamentul spaţios, fiind condusă spre sufragerie, unde se ţinea petrecerea. Nu era o petrecere zgomotoasă, ci una la care prieteni vechi stăteau la bârfă despre nimicuri. Kate îi fău Annei cunoştinţă cu verişoara ei, cu logodnicul acesteia, cu Leo al ei, cu alţi prietenei şi cu prietenul lui Leo, Tom. Tom era un tip înalt de statură. Blond, cu ochi albaştrii-verzi, dând impresia de splălăcit. Arăta frumos la chip şi părea un gentelmen desăvârşit. El era „îngerul” din faţa minciunii de care îi atrăsese atenţia Cassandra. Dar Anna uitase de spusele ei şi se lăsase acaparată de acel chip frumos.

22. Aburul minciunilor

Anna se integră uşor în atmosfera petrecerii, mai ale că era una restrânsă, unde muzica era în surdină, nu se dănţuia fără rost şi mai mult se purtau conversaţii. Masa era sub formă de bufet, având pe ea expuse felurite bucate. Existau farfurii, pahare şi tacâmuri de unică folosinţă, astfel că fiecare musafir putea să-şi aleagă ce dorea de pe masa aceea.
Veni timpul împărţirii cadourilor. Erau la petrecerea aceea trei fete şi trei băieţi : verişoara lui Kate şi logodnicul ei; Kate şi Leo; ea şi Tom. Pentru Kate, Anna cumpărase un set de bijuterii pe care aceasta i-l arătase într-o vitrină, iar pentru verişoara ei un pandativ de aur pe care să şi-l pună la lanţ sau breţară. Pentru cei trei bărbaţi se hotărâse să le ia câte un ceas de mână elegant.
Kate fusese cea mai fericită când îşi văzuse cadoul luat de Anna, mai ales că primise de la Leo al ei mult promisul şi râvnitul inel de logodnă. Anna primi şi ea partea ei de cadouri care constau fie din cercei eleganţi, fie brăţări, lănţişoare sau o agendă nou-nouţă. Veni şi rândul lui Tom să-i dea cadoul lui Annei.
─ Nu am ştiut ce să iau, având în vedere că Leo nu mi te-a descris şi mi-a spus doar ceea ce ştia de la Kate, aşa că m-am gândit să-ţi iau asta.
Anna desfăcu hârtia ce ambala o cutie de catifea. Deschise cutia, iar înăuntru erau : un colier de perle cu cercei asortaţi. Ea rămase uimită şi mirată, căci un astfel de cadou costa foarte mulţi bani, iar Tom prea cheltuise mulţi dintr-o dată şi pentru a face un cadou unei necunoscute cum era ea. Uită de mirare şi-i mulţumi lui Tom, iar acesta îi sărutase mâna politicos.
În jur de ora 3 dimineaţa, petrecerea se încheie, iar Tom se oferi s-o conducă pe Anna până în faţa apartamentului. Aceasta acceptă.
Cei doi comandară un taximetru, pe care-l găsiseră cu greu la acea oră şi ea spuse adresa unde vrea să fie lăsată. Pentru a nu pierde taxiul, Tom se scuză că nu o conduce până la uşă şi îi cere o a doua întâlnire, a doua zi. Ea este de acord şi-i dă cartea ei de vizită, mergând singură spre apartamentul ei.
Era mult prea obosită, aşa că nu mai putu decât să se descalţe de pantofi şi să se trântească îmbrăcată în pat, adormind pe dată. A doua zi, se sculă mult după ora prânzului şi-şi văzu realizarea : rochia ei de petrecere era boţită, iar machiajul se întinsese. Se dezbrăcă de rochie, o puse într-un loc ferit, de unde urma s-o ia şi s-o ducă la spălat şi călcat, când ar fi avut timp şi intră direct sub duş. Uitase probabil că acceptase o a doua întâlnire cu Tom, chiar în acea zi. Se uscă la păr liniştită, când auzi soneria de la uşa apartamentului ei. Tresări, dar nu se impacientă.
„Cine o fi sunând la mine la uşă, azi, a doua zi de Crăciun ? Probabil Kate !” îşi zise ea.
Se duse spre uşa apartamentului şi se uită prin vizor să vadă cine este persoana care a deranjat-o. Îl văzu pe Tom şi deschise uşa.
─ Bună, zise ea.
─ Bună, zise el.
─ Îmi cer scuze pentru ţinuta mea, dar m-am sculat destul de târziu.
─ Nu face nimic. Probabil că ai şi uitat că ai acceptat o întâlnire cu mine azi !
Ea făcu nişte ochi mari, semn că uitase.
─ Îmi pare rău !
─ Nici o problemă.
─ Dar dacă tot ai venit până aici şi am acceptat o întâlnire cu tine, măcar intră să te servesc cu ceva, zise ea dându-se din dreptul uşii pentru a-i face loc să intre.
─ Mulţumesc, zise el intrând înauntru.
Ea-l pofti în sufragerie, se scuză făţă de el şi se duse până în dormitorul ei pentru a se îmbrăca degrabă, căci era doar cu halatul de baie pe ea. Noroc că avusese timp să-şi usuce părul ! Nu-şi lăsă musafirul să aştepte prea mult timp şi se întoarse :
─ Spune-mi, cu ce te servesc ?
─ O cafea ar fi de ajuns.
Ea se duse repede în bucătărie şi puse de-o cafea, apoi reveni în sufragerie, când aceasta era gata, servindu-şi musafirul.
─ M-ai găsit complet dezorganizată.
─ Nu trebuie să-ţi faci probleme din nimicuri ca astea. Şi eu sunt dezorganizat câteodată.
─ Şi ce ar fi trebuit să facem azi? Sau mă rog, ce mi-ai propus şi eu am aceptat ? Nu mai ţin minte !
─ Te-am invitat la o plimbare prin New York şi ai fost de acord, dar asta poate aştepta, căci nu-i o vreme tocmai de plimbare afară.
─ Aha.
─ Putem să stăm şi înăuntru dacă vrei !
─ Poate în altă zi, mai organizată, am să mă revanşez şi cu plimbarea.
─ Nu-i neapărată nevoie.
Îşi băură amândoi în linişte cafeaua şi apoi el o întrebă :
─ De unde eşti tu de fel ?
─ Din Germania.
─ Interesant ! Ce oraş, dacă nu sunt prea indiscret ?
─ Dortmund.
─ Eu sunt din Frankfurt. Părinţii mei au plecat în America, luându-mă cu ei, pe când eu aveam 7 ani. Pot spune că sunt American get-beget, îi zâmbi el.
─ Înţeleg. Eu sunt de doi ani aici. Ăsta e al doilea an. M-am decis să-mi petrec sărbătorile aici, căci anul trecut mi le-am petrecut acasă.
─ Părinţii tăi sunt acolo ?
─ Pe tata nu am apucat să-l cunosc pentru că a părăsit-o pe mama şi nici nu vreau să-l cunosc. Pe mama am pierdut-o când aveam 20 de ani. Sunt părinţii fostului logodnic acolo. La ei mi-am petrecut sărbătorile.
─ Şi cum de te lasă logodnicul singură aici ?
─ Şi el a murit.
─ Oh, îmi pare rău. Acum am devenit indiscret.
─ Dar tu ?
─ Eu ? Am un apartament aici, deşi părinţii mei sunt în Canada, căci le-a plăcut mai mult acolo, spuse el.
Şi această afirmaţie era una dintr-un şir lung de afirmaţii pe care el avea să le facă, majoritatea neadevărate. Lungul şir al minciunilor deja începuse.

❥×Enrolment Date : 2020-03-16

foarte frumos scri

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

23. Minciuna descoperită

Tom îşi contiuă nestingherit conversaţia avută cu Anna, minţind-o pe faţă, cu atâta elegenţă, că nu ştiai că el minţea. Tom era un as in materie de minciuni. Era un mitoman notoriu.
După acea întâlnire din apartamentul ei, Anna se mai întâlnise cu Tom şi chiar ieşiseră amândoi la o plimbare prin New York, iar Tom o invită la o petrecere, la care, o minţise el, nu putea veni neînsoţit. Ea acceptase şi-şi cumpărase o rochie potrivită cu ocazia aceea. Cea pe care o purtase la verişoara lui Kate nu era potrivită.
Petrecerea la care ea merse însoţită de către Tom sera ţinută într-un local privat elegant, unde numai anumiţi oameni intrau. Cum de obţinuse Tom o invitaţie la acea petrecere privată nu se ştia. Anna, îmbrăcată într-o rochie de tul verde, cu cercei asortaţi, o coafură elegantă : îşi prinsese părul în coc, cu o agrafă, cu un machiaj discret care-i puneau în evidenţă liniile finuţe ale feţei şi ochii, arăta pur şi simplu senzaţional în acea seară.
Cei doi se integrară în atmosfera petrecerii, iar Tom se purta cu ea ca un adevărat gentelman. La un moment dat, cam prin mijlocul petrecerii, când Anna purta o conversaţie importantă cu un specialist în sculptură, Tom dispăru. După încheierea conversaţiei, Anna îşi căută însoţitorul. Cum nu ştia lumea venită la acea petrecere şi cum toţi forfoteau în jurul ei, nu avu pe cine întreba unde să-l caute pe Tom. Parcurgând ea aşa coridoare şi încăperi ale clădirii unde se ţinea petrecerea, ajunse în dreptul unei uşi întredeschise, unde zări o femeie elegantă, cu păr negru ca abanosul şi nişte ochi albaştrii-sticloşi. Când ea vru să crape uşa mai mult pentru a o întreba pe acea necunoscută dacă-l văzuse pe Tom, însoţitorul ei, Anna urmând să-i facă o mică descriere, auzi următoarea propoziţie :
─ Bună, draga mea soţie !
Se opri în a mai deschide uşa, căci recunoscuse vocea lui Tom.
„Cum ? îşi spuse. Este însurat ? De ce m-a minţit spunându-mi că nu?”
Un imbold necunoscut o făcu să rămână pe loc.
─ Bună, Tom, o auzi pe femeia aceea răspunzându-i
─ Cum merge fraierirea marelui afacerist ? îl auzi pe el întrebând-o
─ Merge foarte bine, dragul meu. Dar la tine ?
─ A, la mine e sculptoriţă. O cheamă Anna Andersen. A vândut nişte statui din câte mi-a spus ea.
─ Deci are nişte bani.
─ Nu ştiu dacă are bani, dar în seara asta am de gând să o impresionez cu o presupusă operaţie de care are presupusa mea mamă nevoie şi îi voi spune că mai am nevoie de o sumă la cea inexistentă pe care am strâns-o eu până acum şi o s-o întreb dacă mă poate ajuta.
─ Cât ai de gând să-i pretinzi ?
─ Vreo 2 milioane de dolari.
─ Şi crezi că o să ţină ?
─ La cât de naivă este, o să ţină garantat. Dacă mai pun şi nişte lacrimi de crocodil pe-acolo, o să mă şi consoleze.
─ Adică ai de gând să te culci cu ea în seara asta ?
─ Da. Tu ?
─ La mine treaba a avansat. Deja l-am consolat şi am scos vreo 3 milioane de la el. Urmează partea în care-i dau papucii !
─ Bravo, draga mea !
Prin crăpătura uşii ea văzu cum el îşi îmbrăţişează soţia şi o sărută pătimaş, apoi amândoi râd cu poftă. Cu lacrimile curgându-i şiroaie, Anna ieşi din acea clădire. Nu comandă niciun taxi, ci plecă pe jos pe străzi. Avea nevoie să se calmeze. În capul ei răsunau vorbele celor doi şi râsul lor ironic. Merse ea pe străzi necunoscute ei şi se rătăci. Ajunse într-un alt parc, aflat departe de locul unde-şi avea ea apartamentul situat şi pe o pistă de biciclişti, văzu un pui de căţel, iar un motociclist, care se vedea că era beat, era cât pe ce să dea peste bietul pui, dacă nu ar fi intervenit ea la timp şi ar fi salvat puiuţul, rănindu-se la un braţ, atunci când căzuse. Cineva văzuse toată scena şi sunase la poliţie şi la salvare. Poliţia şi salvarea veniseră la timp, iar cel care urmărise scena, le relată totul poliţiştilor, indicându-le locul unde motociclistul se rostogolise, pentru că pierduse controlul din cauza alcoolului şi a faptului că Anna îi sărise practic în faţă.
Se dovedi şi că puiul era al unui băieţel ce fusese sfătuit ca data viitoare să mai multă grijă de el şi să nu-l mai lase nesupravegheat, apoi ea fusese transportată la spital pentru a i se acorda îngrijirile cuvenite la braţ.

24. La o cafea cu Jack

Anna ajunse la spital, unde cineva se ocupă de braţul ei. Stătea într-un salon, pe un pat, iar o asistentă aflată în faţa ei îi curăţa rana de la braţ, apoi urma să-i pună câteva copci. În timp ce ea stătea pentru a i se îngriji braţul, în acel salon intră un bărbat înalt, pe care ea-l recunoscu pe dată, în ciuda faptului că arăta mai obosit şi mai tras la faţă.
─ Jack, zise ea cu uimire.
─ Anna ! îi răspunse el. Ce faci aici ?
─ Domnişoara a salvat un căţeluş şi s-a rănit la braţ, îi răspunse asistenta.
─ E grav ? o întrebă el
─ Nu, doar o rană care trebuie pansată acum, căci a trecut greul, răspunse Anna.
─ Putem merge la o cafea după ce doamna sau domnişoara asistentă termină cu tine ?
Anna o privi pe asistentă.
─ Nu văd nimic împotrivă. E doar o rană, domnişoară, deci după ce termin de pansat aici, puteţi pleca. Nu aveţi de ce rămâneţi aici !
─ Atunci accept, Jack.
─ Bine, te aştept afară. Ştiţi cine se ocupă de pacientul din salonul P97 ?
─ Domnul doctor Williams şi eu ca asistentă.
─ Thomas Williams ?
─ Da.
─ Unde-l pot găsi ?
─ În camera sa de gardă, la etajul numărul 4. Numărul camerei este 496.
─ Mulţumesc. Anna, când termini, aşteaptă-mă, te rog, dacă întârzii prea mult după ce ieşi de aici.
─ Bine.
Jack plecă spre liftul care avea să-l ducă la etajul 4, iar ea rămase în grija asistentei.
─ Cum te cheamă ? o întrebă ea.
─ Michelle Jones.
─ Am o curiozitate. Cine este pacientul de la P97 ?
─ Ooo ! zise ea. E o poveste tare lungă.
─ Nu poţi să-mi zici pe scurt ?
─ Ba da. Numele pacientului este Alice Swift. Domnul doctor Williams o cunoaşte foarte bine căci are probleme grave.
─ Ce fel de probleme ?
─ Cu alcoolul şi drogurile. Acum a făcut-o lată rău de tot. Va fi transferată la o clinică de dezintoxicare privată. Alice mereu a avut astfel de probleme. Din păcate, este verişoara domnului doctor. Şi el şi domnul Austen au încercat s-o aducă pe drumul cel bun. Persoana pe care aţi strigat-o pe numele mic, a iubit-o. O vreme, Alice nu a mai pus gura pe băutură şi nici nu s-a mai drogat. Domnul doctor era foarte mulţumit. S-a împrietenit foarte uşor cu domnul Austen. Îmi amintesc că îl numea „salvatorul’, pentru că reuşise s-o facă pe Alice să uite de viciile ei, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, pentru că a fost adusă întrun hal fără de hal de nişte necunoscuţi la spital. Domnul Williams era şi atunci de gardă şi îndată ce a auzit numele persoanei ce fusese adusă la spital, a preluat-o dânsul imediat. Apoi, l-a chemat pe domnul Austen. Mai de parte nu mai ştiu.
─ Am înţeles.
─ Gata, domnişoară. Am terminat.
─ Atunci, mă duc pe hol, pentru a-l aştepta pe Jack. Ne cunoaştem şi abia aştept să mai aflu ce mai face.
─ De unde-l cunoaşteţi ?
─ Poveste...
─ Lungă. Ştiu. Nu mă interesează. Puteţi aştepta unde doriţi. Eu trebuie să fac ordine aici.
Anna ieşi din salonul unde fusese bandajată şi se aşeză pe una dintre banchetele goale răspândite din loc în loc pe holul spitalului. Nu aşteptă prea mult timp, că apăru Jack.
─ Văd că Michelle a terminat cu tine.
─ Da.
─ Mergem la cafea ?
─ Sigur că da.
El o ajută pe ea să se ridice de jos, deşi nu era invalidă, ci doar o durea puţin mâna bandajată. Jack împreună cu ea se duseră la o cafea. În apropierea spitalului era o cafenea. Se aşezară la o masă mai retrasă şi apoi comandară o cafea şi nişte brioşe.
─ Ce e cu tine prin zona spitalului ? Eşti departe de locul unde-ţi ai apartamentul !
─ Am fost cu cineva la o petrecere. L-am însoţit, apoi la petrecere am aflat ceva rău despre persoana respectivă şi am fugit. Cred că m-am rătăcit. Apoi am văzut căţeluşul, motocicleta, iar restul e istorie !
─ Ce concis !
─ Tu ?
─ La mine e un întreg roman. Din luna iunie de când am mers amândoi în Caraibe şi apoi n-am mai ştiut nimic de tine până acum, în ianuarie, am avut parte de atâta aventură, cât pentru câţiva ani buni !
─ În şapte luni de zile ai trăit romanul vieţii tale ?
─ Da.
─ Trebuie să-mi povesteşti !
─ Te-ai plictisi !
─ Nu cred. Află că nici povestea mea nu-i mai brează. Eu am cunoscut pe cineva a doua zi de Crăciun, iar azi am aflat că acea persoană nu e cum credeam eu ! De mine ce să mai zic !
─ Anna...
─ Da ?
─ Chiar simt nevoia să mă descarc. Simt că eşti singura persoană care m-ar înţelege fără să mă judece.
─ Atunci ce-ar fi să ne vedem mâine, în jur de ora 10 ca să stăm de vorbă ?
─ Unde ?
─ Apartamentul meu ?
─ E bine. Aduc eu ceva de mâncare. Cred că ne va lua o zi întreagă la amândoi.
─ Bine. Atunci ne vedem mâine, zise ea ridicându-se de la masă.
─ Hai să te conduc. Mi-am cumpărat maşină.
─ Ştii să conduci ?
─ Ştiam, dar nu am avut timp să-mi cumpăr şi maşina. Acum am şi maşina.
─ Bine.
Amândoi se întoarseră în parcarea spitalului, unde el îşi lăsase maşina parcată şi se urcară amândoi în ea, el ducând-o pe ea la apartament. O conduse până în faţa uşii, apoi îşi spuseră la revedere şi se despărţiră.

❥×Enrolment Date : 2015-07-25

frumoasa lucrarea

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

25. Conversaţia

Anna intră în apartamentul său şi se pregăti de culcare. Îi era greu să se servească doar de mâna care nu era bandajată, dar nu vroia să facă mişcări bruşte ca să nu i se deschidă rana. După aproape o jumătate de oră era la pijama şi apoi în pat. Adormi repede, căci era obosită, dar şi răvăşită de evenimente.
A doua zi se dădu jos din pat pe la ora 9 dimineaţa, pentru a avea timp să se îmbrace, să-şi ia micul dejun şi să facă puţină ordine până la venirea lui Jack. La ora 10 auzi soneria şi se duse să deschidă uşa, căci ştia că îl aştepta pe Jack. Când deschise uşa avu parte de o surpriză : în faţa uşii stătea atât Jack, cât şi Tom. Nu ştia cum de se aflau amândoi acolo, dar rămase puţin blocată. Îşi reveni repede şi se aruncă în braţele lui Jack, luându-l pe nepregătite.
─ Ce bine că te-ai întors din călătoria de afaceri, iubitule. Mi-a fost dor de tine !
Jack, care nu ştia ce se întâmplă, o prinse pe Anna în braţele lui, iar aceasta reuşi să-i şoptească la ureche, fără să fie uzită de Tom :
─ Scapă-mă de individul de lângă tine. Din cauza lui am fost ieri răvăşită.
Jack înţelese atitudinea ei şi răspunse intrându-i în joc :
─ Şi mie mi-a fost tare dor de tine.
─ Unde-ţi sunt bagajele ?
─ Le-am lăsat la un hotel azi-noapte. O să le iau azi, dar mai întâi am venit la tine, că mi-era dor de tine !
─ Ce bine ! zise ea desprinzându-se din braţele lui. Ah, Tom ! Nu te-am observat ! îi zise celuilalt cu uimire.
─ Nu-i nimic, răspunse Tom. Văd că eşti ocupată. Eu o să plec.
─ Eşti sigur ?
─ Da.
─ intră, Jack, îi fău ea loc lui.
În timp ce el intra înăuntru, Anna observă că Tom chemase liftul şi că urcă în el. Intră şi ea în apartament, încuie uşa şi se propti de ea, lăsându-se pe vine şi începând să plângă în hohote, tremurând. Jack, ce ajunsese în sufragerie, o auzi pe ea şi o văzu acolo lângă uşa de intrare mică, tremurând ca varga şi plângând în hohote.
─ Anna ! veni el lângă ea, lăsându-se pe vine şi îmbrăţişând-o. Tremuri toată !
─ Îmi pare rău, Jack. Iartă-mă că te-am târât într-o minciună.
─ Hai ! Să ne ridicăm de-aici şi să mergem în sufragerie.
O ajută să se ridice şi merseră în sufrageria apartamentului ei. Se aşezară amândoi pe canapea. Ea observă pe măsuţa din sufragerie nişte pungi. Îşi aminti că el promisese că aduce mâncarea şi zise :
─ Să mergem la bucătărie, ca să pun astea.
El o urmă în tăcere. Acolo ea luă dintr-o cutie de batiste una, îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi apoi aranjă alimentele care se aflau în pungă.
─ Să ne întoarcem.
Se întoarseră înapoi.
─ Îmi cer scuze pentru situaţia neplăcută în care te-am pus, Jack.
─ Ce ţi-a făcut individul ?
─ L-am cunoscut prin intermediul lui Kate. Ea şi cu mine lucram amândouă în atelierul lui Kirk. M-a întrebat unde-mi voi petrece anul acesta Crăciunul şi i-am răspuns că aici în apartament. Atunci, ea mi-a propus să merg la o petrecere dată de verişoara ei, unde urma să-i cunosc logodnicul. Am acceptat, pentru că nu aveam nimic plănuit. Am cumpărat cadouri şi am ajuns la petrecere cu un taximetru. Am intrat înăuntru şi logodnicul lui Kate mi l-a prezentat pe Tom. Leo, logodnicul lui Kate îl adusese pe Tom acolo deoarece era singur. Verişoara lui Kate avea pe cineva, Kate era cu Leo, iar eu urma să am în compania mea pe Tom. Am făcut cunoştinţă, am stat de vorbă şi ne-am simţit bine. M-a condus acasă şi mi-a cerut a doua întâlnire. Am acceptat. Urma să mă întâlnesc a doua zi de Crăciun cu el. M-a găsit într-o dezordine cât un munte. Uitasem de întâlnirea cu el. L-am invitat înăuntru şi am stat de vorbă. În altă zi am ieşit la o plimbare prin metropolă şi apoi m-a invitat la petrecerea în urma căreia m-am ales cu asta. Deci, ieri am fost cu el la petrecere. Ne-am simţit bine împreună şi apoi a dispărut de lângă mine. Am început să-l caut peste tot până am ajuns la o uşă ce dădea într-un birou şi care era întredeschisă. Am văzut o femeie prin crăpătură înăuntru şi mă pregăteam să pun mâna pe clanţă pentru a intra şi a o întreba de Tom. Atunci l-am auzit pe el cum plănuia să mă fraierească de 2 milioane de dolari, pe care eu, în generozitatea mea, ar fi urmat să-i dau lui pentru o presupusă operaţie a mamei lui şi aceea presupusă. L-am auzit spunându-i acelei femei soţie. Am plecat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji şi am mer pe străzi cam de nebună. Am ajuns la parcul acela, am văzut căţelul, apoi motocicleta şi m-am aruncat dintr-un imbold să salvez biata fiinţă. M-am rănit în căderea mea şi am ajuns la spital, iar restul îl ştii !
─ Cum îl mai cheamă pe Tom ?
─ Tom Fritzgerald.
─ Eşti sigură ?
─ Da. De ce ?
─ Pentru că eu am ajuns după el. El sunase deja la uşa apartamentului tău când eu am ieşit din lift. M-a surprins să văd un necunoscut în faţa uşii tale şi am vrut să plec, dar m-am apropiat şi i-am recunoscut figura. Este un infractor mărunt, pe care un bun amic de-al meu, ce lurează la poliţie, încearcă de multă vreme să-l prindă în plasa lui. Îl cheamă Peter Moore. Nicidecum aşa cum ţi-a fost ţie prezentat. L-am recunoscut pentru că amicul de care ţi-am spus mi-a arătat o poză recentă a lui.
─ A avut dreptate ! zise ea îngânat, dar suficient de tare ca el s-o audă
─ Cine ?
─ Asta-i altă poveste. Ţi-o spun altă dată. Acum e rândul tău.
─ Da, trase el aer în piept. După ce ne-am întors din Caraibe, începusem să vin zilnic pe la librăria Grettei, în speranţa că te voi vedea, dar nu te-am mai văzut. Pe când venisem într-o zi, din obişnuinţă, la librărie, am cunoscut-o pe Alice. Era îndrăzneaţă, dar nu în sensul obraznica al cuvântului, aşa că am făcut cunoştinţă cu ea şi văzând că nici în ziua aceea nu veniseşi, am acceptat să mă întâlnesc cu ea. Ne-am dat întâlnire tot în librărie, urmând ca apoi să plecăm prin oraş. Ne-am plimbat, am discutat, am stabilit o nouă întâlnire şi tot aşa până când mi l-a prezentat pe Thomas vărul ei. Ne-am împrietenit repede, iar la o vreme, cam prin iulie, mi-a vorbit deschis despre problemele lui Alice cu băutura şi cu drogurile. Nu m-am speriat, ci doar am început să fiu ceva mai vigilent. Am invitat-o şi pe ea în Caraibe şi n-am observat urme de ace de siringă pe braţele ei. M-am gândit că poate doar inhalează prafuri. În august, mi-a propus să ne mutăm împreună în apartamentul ei spaţios şi elegant, ca să ne cunoaştem mai bine. Nu ştiu ce m-a făcut atunci să accept, pentru că eu nu sunt aşa. Am acceptat. Am dormit în camere separate şi nu am observat în apartamentul ei prezenţa drogurilor sau a alcoolului. I-am spus şi lui Thomas şi amândoi am sperat că era pe calea cea bună. Mas a îndrăznit să afirme chiar că datorită mie Alice era aşa. Eu eram totuşi sceptic. Nu ştu de ce, dar prea mi se păreau toate lucrurile în roz. Într-o seară, a primit un telefon dubios, în urma căruia a devenit nervoasă, ceea ce mi-a întărit suspiciunea. Apoi telefoanele au început să se înmulţească şi ea era din ce în ce mai nervoasă. Într-o seară, m-am întors mai înaintea ei acasă şi am auzit pe robot vocea unui bărbat care îi cerea să-i aducă o sumă de bani pe care o datora aceasta, că dacă nu i se va întâmpla ceva urât. Nu am întrebat-o despre asta, dar i-am zis că o pot ajuta dacă are nevoie. Ea mi-a răspuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Ascultase mesajul de pe robot şi propunerea mea venise ca şi nuca în perete. Când m-a sunat Thomas să-mi spună că fusese adusă la spital, m-am dus într-un suflet acolo. Am aflat că fusese băgată în operaţie. Mas mi-a zis că făcuse tot ce-i stătuse în puteri s-o salveze şi că avusese noroc, dar dacă vroia să supravieţuiască pe viitor, trebuia să accepte internarea într-o clinică de dezintoxicare. Ieri, am fost în salonul ei pentru a o convinge să accepte tratament. Fusese adusă la spital drogată, băută şi bătută. Am aflat că se înhăitase cu o bandă ce-şi pierdea timpul prin Manhattan şi făcea trafic de droguri. S-a dat mai mare ca şeful şi l-a păcălit la bani. Acesta a observat, a păsuit-o, dar apoi a început să-şi ceară partea înapoi, cu dobândă. Pentru că ea n-a plătit, i s-a întâmplat nenorocirea. I-am garantat intrarea într-un program de protecţie a martorilor, cu condiţia să spună tot ce ştie despre traficanţii de droguri pentru care lucra şi dacă se duce la clinica de deintoxicare. A acceptat şi am lăsat-o cu amicul meu ca să-i spună tot ceea ce ştia. Cam asta a fost. Partea proastă pentru mine a fost aceea că începusem să ţin la ea, ba chiar începusem s-o iubesc.
─ Din nou a avut dreptate ! zise ea.
─ Cine Anna ?
Ea se apucă şi-i povesti întâmplarea de la ghicitoare.
─ Nu-mi vine să cred ! zise el.
─ Da, răspunse ea. Vreau sog ceva.
─ Te rog.
─ Vreau să-l ajut pe amicul tău de la poliţie să-l prindă pe Tom, dar mai întâi trebuie să mă întâlnesc cu el şi să-i explic strategia mea.
─ Păi chiar acum îi dau un telefon şi-i spun unde să vină şi gata. Vrei ?
─ Sigur. Cât timp tu dai telefonul, eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare, că mi-e foame !
─ Bine.

26. Planul Annei

În timp ce Anna se afla la bucătărie, pregătind ceva de mâncare, Jack se ocupă să-l contacteze pe amicul lui poliţist aşa cum îi sugerase Anna. Acesta sosi repede, iar cei doi deja îl aşteptau. În timp ce ea îi servi cu ceva de mâncare, amicul lui Jack se prezentă. Anna începu să-şi expună planul poliţistului. La sfârşit, acesta spuse :
─ Dar este un mare risc să vă expuneţi la aşa ceva.
─ Ştiu, dar vreau să mi-l asum. Nu mi-e frică de el.
─ Dar va trebui să te protejez într-un fel sau altul. Eşti prietenă cu Jack, iar el m-a ajutat foarte mult odată şi i-am rămas şi acum dator.
─ Nu contează. Nu vreau să intru în vreun program de protecţie a martorilor sau altceva de genul ăsta. V-am spus : nu mi-e frică de Tom sau cum l-o mai fi chemând !
─ De când începem ?
─ Cât mai curând. Dacă aveţi tot ce vă trebuie, mă refer la aparatura de urmărire sau înregistrare, chiar de azi. Prânzul a trecut de mult şi după plecarea lui Jack, deja intru în acţiune. Nu numai Tom ştie să mintă. Voi şti şi eu ! Voi fi cea mai bună actriţă !
─ Aveţi curaj, nu glumă. O să pun un microfon la telefonul tău şi o să-ţi dau o mini cameră video, pe care te învăţ cum s-o foloseşti.
─ Bine ! Atunci, îi dăm drumul. Nu vreau să mai pierdem nicio clipă. Altfel, cine ştie câte victime ca mine o să mai facă !
─ Anna, ştii în ce te bagi ? o întrebă Jack
─ Da.
─ Anna ! zise el.
─ Nu o să mi se întâmple nimic ! Voi fi bine !
Poliţistul, amic cu Jack îi spuse Annei cum să folosească mini-camera, unde e microfonul de la telefon şi unde va fi el amplasat pentru urmărirea individului, iar ea înţelese.
─ Domnilor, acum o să vă rog să ieşiţi şi să mă lăsaţi singură. Am de „prins” un infractor mărunt !
─ Anna, o să te descurci ?
─ Da, Jack, îi răspunse ea fermă.
Cei doi ieşiră din apartament şi se îndreptau spre lift, lăsând-o singură. Ajunşi amândoi în lift, Jack îi zise :
─ Albert...
─ Da, Jack.
─ Nu am nimic de făcut momentan. Lasă-mă şi pe mine să particip împreună cu tine la urmărire. Vreau să fiu lângă ea când va da semnalul că trebuie să acţionezi.
─ Chiar mă întrebam când o să-mi ceri asta !
─ Sunt chiar aşa de previzibil ?
─ Jack, ai uitat că eu şi Mas suntem singurii în care ai încredere şi singurii care nu ţi-am trăda încrederea niciodată ?
─ Ştii cum se spune cu niciodată ăsta !
` ─ Ştiu !
─ Mersi, Albert. Şi eu ştiu că am cei mai buni prieteni !
─ Să ştii că o să-i spun şi lui Mas ce vrei să faci !
─ Nu-i nevoie. Îl sun chiar acum ca să-i zic. Ar trebui să pui aparatura deja în funcţiune. Am o bănuială că Anna doar s-a schimbat de hainele ei şi acum îi dă telefon lui Tom.
─ Bine.
Între timp, în apartamentul ei, ea chiar făcuse ceea ce presupusese Jack. Se schimbase de hainele ei şi formase numărul lui Tom. La telefon îi răspunse o voce de femeie. Anna bănuia că era chiar soţia lui.
─ Familia Fritzgerald ? întrebă ea.
O pauză lungă, după care ea auzi în receptor :
─ Da.
─ Cu domnul Tom Fritzgerald, dacă se poate. Sunt Anna Andersen.
─ Imediat.
Anna auzi în receptor :
─ Tom ! Coboară ! Te caută Anna, frăţioare !
„Mincinoşilor ! îşi zise ea. Am să vă vin eu de hac la amândoi. O să-mi cădeţi uşor în capcană. Avantajul meu este că nu sunt un mitoman ca Jack. La mine, minciunile nevinovate o să ţină mai mult decât la Tom”.
─ Da, Anna ! auzi ea.
─ Bună, Tom. Iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar am nevoie de sprijinul tău.
─ Păi nu ştiu de ce ai avea nevoie de mine, când logodnicul tău este cu tine ! îi răspunse el oarecum ironic.
─ Tom ! zise ea plângăreţ, nu mi-e de ajuns unul ? Tu vrei să fii al doilea ?
─ Anna ? Plângi ? întrebă Tom
─ Tom ! Dacă nu vii la mine în 20 de minute, nu ştiu ce pot face !
─ Anna. Să nu faci nimic. Vin îndată.
─ Bine ! zise ea închizând receptorul. Perfect ! zise mai departe. Peştele a muşcat momeala !
În 20 de minute, ea se pregăti pentru faza a doua a rolului ei. Tom, chiar venise la ea în 20 de minute. Când ea auzi soneria, văzuse că trecuse exact timpul pe care i-l oferise.
─ Profitorule ! zise ea singură. Se vede cât de mult eşti interesat să obţii bani de la mine ! 20 de minute ţi-am dat, 20 de minute au fost !
Se îndreptă spre uşă, abordă o moacă tristă şi obosită şi deschise uşa.
─ Mulţumesc că ai venit ! zise ea.
─ Anna, arăţi rău. Ce s-a întâmplat cu tine ?
─ Intră, te rog. Nu vreau să-ţi zic din uşă.
Tom intră înăuntru. Leul era în cuşca ei. Urma ca ea să-l „dreseze”. Ajunşi amândoi în sufragerie, ea-l invită să ia loc.
─ Îţi aminteşti de tipul de azi-dmineaţă ?
─ Dacă-mi amintesc ? zise el ironic.
─ Uite, ce e Tom, dacă ai chef de ironii, mai bine spune-mi ca să ştiu ce să fac !
─ Nu. Iartă-mă. Spune, te rog.
─ A venit la mine ca să-mi spună că el a găsit pe altcineva acolo unde a fost în misiune. Pe cineva care urmează să-i facă un copil ! zise ea izbucnind într-un plâns actoricesc.
Îl luase pe nepregătite pe Tom. Camera de filmat funcţiona, microfoanele la fel.
─ Ştie să joace, îi zise Albert lui Jack.
─ Nu-mi place de loc că o văd implicată în asta, îi răspunse el.
─ Lasă, că după ce se termină, eu şi Mas v-am pregătit o surpriză !
─ Vă strâng pe amândoi de gât !
─ Şşş ! Uite, o strânge-n braţe. I-a câzut în capcană.
Tom o strânse pe Anna în braţe consolând-o.
─ Tom, trebuie să uit de tipul de azi dimineaţă. Nu vrei să mă ajuţi să uit ? Nu vrei să mai mergem împreună la o petrecere ceva ? Trebuie să fac ceva...
─ De fapt... Am putea merge la o petrecere. O să ţi-o prezint pe sora mea Lisa acolo. I-am spus despre tine şi abia aşteaptă să te cunoască !
─ Bine. Când e petrecerea ?
─ Păi, dacă mă laşi să plec să mă schimb, în seara asta.
─ Bine. Du-te şi te schimbă. Ne vedem peste... să zicem... o oră ?
─ Mai bine o oră şi jumătate !
─ Bine.
─ Te descurci singură ?
─ Da. Deja am început să uit. Ne vedem după o oră şi jumătate, Tom, îi zise ea, în timp ce-l conducea către uşă
─ Da, îi răspunse el ieşind.

❥×Enrolment Date : 2015-07-25

Foarte frumos!

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

❥×Enrolment Date : 2019-11-17

27. Arestarea

Anna rămase singură în apartament şi se pregăti de petrecere. Pe de altă parte şi Albert îşi chemase nişte oameni, iar Jack era şi el pregătit.
Peste o oră şi jumătate, Tom se întoarse la apartamentul Annei pentru a o lua la petrecere. Aceasta era pregătită. Amândoi chemară un taximetru şi merseră la o clădire impunătoare, unde se ţinea o petrecere. Intrară înăuntru clădirii, se aşezară la o masă şi se integrară amândoi în atmosferă. La un moment dat, Tom se scuză faţă de Anna, spunând că se duce s-o caute pe sora sa.
─ Bine, îi răspunse ea. Dar dacă nu o găseşti într-un sfert de oră, o să te caut eu !
─ Bine, îi răspunse el, ferm convins că ea nu o să facă asta.
Vigilentă, Anna îl urmări din priviri, încotro o ia şi la vreo câteva minute după ce el dispăru din vizorul ei, ea trimise un anumit semnal către Albert şi Jack, căci bănuia că aceştia se aflau acolo şi se ridică de la masa unde era şi se duse după Tom. Urmă aceeaşi rută cu el şi zări o uşă întredeschisă.
„Aceeaşi greşeală ca şi atunci ! îşi zise ea. Mare neatenţie, Tom ! O să te coste scump ! Să ne aporpiem !”
Se aporpie de uşa întredeschisă şi se uită discret înăuntru, pentru a nu fi observată. O recunoscu pe femeia de data trecută, căreia el îi spusese soţie şi auzi următoarea conversaţie :
─ Ei ! Ai reuşit să te desprinzi, „frăţioare” ? zise ea cu ironie
─ Mda, îi răspunse el plictisit. Am venit să te caut, „surioară”, îi mai zise el.
─ Unde este ?
─ Jos. Am lăsat-o la masă. Mi-a zis că dacă nu te găsesc, într-un sfert de oră, vine şi mă caută.
─ Păi m-ai găsit !
─ Stai liniştită. Crezi că se ţine de cuvânt ?
─ Poate ! Cine ştie !
─ Nu e genul, draga mea ! îi zise el îmbrăţişând-o
Anna inspiră adânc şi deschise uşa, prefăcându-se uimită :
─ Ah ! Mă scuzaţi ! Nu ştiam că e cineva în camera asta.
Era mai mult decât evident că cei doi fuseseră luaţi prin surprindere
─ Anna, zise Tom. Am găsit-o ! Ea este sora mea, Lisa.
─ Îmi pare bine să te cunosc, îi zise ea. Tom mi-a vorbit mult despre tine.
─ Da ? Mă bucur, zise ea. „Sunt sigură că ţi-a vorbit de mine, continuă în gând. Poate de cum să mă fraieriţi amândoi de bani !”
─ Deci ? Ce-i cu tine aici ? întrebă Tom
─ Păi am zis că dacă nu te întorci într-un sfert de oră, vin după tine.
─ Da, ştiu ce-ai zis, dar nu credeam că o să te ţii de cuvânt.
─ Dacă vrei, eu pot să plec.
─ Nu, zise Lisa. Dacă tot ai venit după el, rămâi. Tocmai vroiam să-ţi spun ceva. Ia loc, te rog !
Anna se aşeză jos, dând şi semnalul de riguare. Deja Albert se afla împreună cu Jack la uşa de intrare. Nu mai era nicio altă ieşire pe nicăieri.
„Ia să vedem, îşi zise Anna. Pentru ce o să-mi ceară acum bani ?”
─ Anna, începu Lisa.
─ Da ?
─ Am să îţi spun ceva, dar nu îndrăznesc.
─ Spune !
─ Fratele meu nu a îndrăznit, dar eu încerc. Mama noastră nu se simte prea bine, începu ea.
─ Da ? se prefăcu Anna uimită şi interesată.
─ Am vrea să-ţi cerem ajutorul dacă se poate.
─ Cu ce pot să vă ajut ?
─ Ai putea să ne împrumuţi o sumă de bani. Ţi-am da-o înapoi, fireşte, după ce operaţia mamei noastre reuşeşte. Crezi că sunt prea îndrăzneaţă ? ─ Nu, deloc, răspunse Anna. De fapt, eu îţi mulţumesc. Mi-ai oferit toate indiciile necesare !
Pe uşă intră Albert, împreună cu oamenii săi. Cei doi fuseseră arestaţi şi li se citiseră drepturile, apoi li se puseră cătuşi la mâini. Când Tom trecu pe lângă Anna o întrebă :
─ Unde am greşit ?
─ Ai greşit atunci când ai crezut că sunt prea naivă !
Oamenii lui Albert ieşiră şi Anna îi înapoie camera de filmat.
─ Anna, îţi mulţumesc !
─ Plăcerea a fost a mea, Albert.
Albert plecă şi el, iar Anna se aşeză jos. Jack veni lângă ea şi o strânse în braţe.
─ S-a terminat, Anna.
─ Ştiu, zise ea. nu mi-e frică de ce o să urmeze de-aici înainte ! Nu cred că el mă va uita curând. Nu cred nici că va lăsa lucrurile aşa.
─ Anna !?
─ Da ?!
─ Mă ai pe mine ca să te apăr.
─ Fii serios. Sunt majoră. Să ne întoarcem la apartamentul meu.

28. O vacanţă de neuitat

Cei doi ajunseră la apartamentul Annei. Ea-l invită înăuntru, dar el o refuză politicos, spunând că are puţină treabă. Ea îl înţelese şi intră în apartamentul ei pentru a se odihni.
Între timp, Jack ajunsese la sediul poliţiei unde lucra prietenul său, Albert. Acesta tocmai ieşea de la interogatoriu şi-l salută pe Jack.
─ Hei, ce faci aici, prietene ?
─ Am venit să văd cum merg lucrurile.
─ Merg cât se poate de bine. Şeful m-a felicitat şi cu dovezile care le-am strâns până acum, plus cele de la Anna şi declaraţiile altor martori care au fost înşelaţi de cei doi, vor merge la cea mai securizată închisoare, unde-şi vor petrece restul vieţii împreună. Nu au dreptul nici să iasă pe cauţiune, nici să intenteze proces sau să li se micşoreze pedeapsa pe bună purtare.
─ Mă bucur că şeful tău te-a felicitat !
─ Nu numai că m-a felicitat, dar am primit o avansare. Îi rămân dator Annei !
─ Mă îngrijorează totuşi cei doi. Mă tot gândesc că ar putea avea relaţii la închisoare, că vor fraieri şi pe alţii pe-acolo şi că vor evada...
─ Ai văzut prea multe filme cu poliţişti sau dramatice ! Nu se va întâmpla aşa. În plus, amândoi sunt de origine germană. Chiar dacă au cetăţenie americană, s-a dovedit că aceasta a fost căpătată prin fraudă. Statul American îi repatriază. Ştii că în Germania, regimul de la închisoare e mult mai aspru decât aici !
─ Poate că am văzut prea multe filme cu poliţişti cum zici tu, dar nu pot să nu mă gândesc : la operaţii estetice - căci cred că şi-au strâns o sumă frumuşică de bani – la evadare şi răzbunare. Unii ca ei au mereu un As în mânecă pe care îl vor scoate la nevoie.
─ Jack, amice, uite, ca să mai uiţi de probleme, ai aici un cadou din partea mea : o rezervare la cel mai luxos hotel din Caraibe. Du-te cu Anna în vacanţă şi mai uiţi de încordare. Apropo, poate o ceri de nevastă, îi făcu el cu ochiul.
─ Albert ! îi aruncă Jack o privire.
─ Hai ! Afară cu tine, amice ! Te aşteaptă o vacanţă. Du-te la ea ! Curaj !
Albert aproape că-l dădu pe Jack afară pe uşă şi din poliţie, iar acesta se duse la apartamentul lui pentru a-i da telefon Annei. Ajunse în apartamentul său şi se rugă ca ea să nu se fi culcat, în ciuda orei înaintate la care suna el.
Telefonul Annei sună. Ea era lângă el, cu o cană de cacao în mână şi cu o revistă pe care o răsfoia. Ridică receptorul
─ Alo ?
─ Bună Anna. Jack la telefon.
─ Bună Jack.
─ Anna, ştiu că e deabia sfârşitul lui ianuarie, dar Albert mi-a făcut o surpriză : mi-a rezervat două locuri la cel mai luxos hotel din Caraibe. Nu ai vrea să însoţeşti ?
─ Acum, în ianuarie ?
─ Nu. Rezervarea este pentru luna mai.
─ Atunci, lasă-mă să văd ce pot să fac până în mai. Spune-mi doar perioada rezervării. Dacă pot, am să te însoţesc.
Jack îi spuse Annei perioada, iar de a doua zi, ea nu mai pierdu nicio clipă. Se duse la atelierul lui Kirk, îi ceru să-i arate comenzile venite şi-i spusese pe care le poate onora, urmând ca în perioada stabilită să poată să-l însoţească pe Jack în Caraibe. Anna lucra de zor şi cu spor în atelierul lui Kirk. Observă lipsa lui Kate, semn că ori îşi găsise alt atelier, ori renunţase. Venise în schimb altcineva. O fată pe nume Sarah Parker, care lucra împreună cu Anna, ca asistenta ei. Fiecare îşi vedea de bucăţica ei de treabă. Lunile trecură precum vântul şi la începutul lunii mai, Anna onorase o bună parte din comenzile ce le primise, urmând ca pe restul, mai uşoare să le onoreze Sarah. Ea-şi luă liber şi plecă prin New York la cumpărături pentru Caraibe. Avea de gând să acţioneze în privinţa lui Jack, pentru că-şi dăduse seama că-l iubeşte.
Îşi cumpără tot ce-i trebuia sau mai bine zis un arsenal întreg se obiecte, haine şi alte nimicuri. Din arsenalul acela nu avea să folosească mare lucru. Îl sună pe Jack când se întoarse de la cumpărături.
─ Alo ? răspunse el
─ Bună Jack. Ce faci ?
─ Fac bine, mulţumesc de întrebare Anna.
─ Jack, mai este valabilă invitaţia aceea ?
─ Cea cu plecarea în Caraibe ?
─ Da.
─ Atunci... Când vii să mă iei ca să plecăm ?
─ Să înţeleg că accepţi, zise el. Mâine dimineaţă la ora 9 e bine ?
─ Perfect, îi răspunse ea.
─ Atunci ne vedem la ora stabilită la tine.
─ Te aştept.
Închise telefonul şi se pregăti pentru a doua zi. A doua zi, la ora stabilită, Jack sună la uşa apartamentului ei. Ea-i deschise. Era gata deja. El îi luă bagajul şi ea încuie uşa apartamentului. După câteva ore bune, amândoi se aflau în Caraibe, în holul hotelului, unde Jack se duse să întrebe de rezervare. De la recepţie, el primi cheile de la cele două camere ale lor şi ei urcară spre camerele rezervate. Jack aflase că între cele două camere există o uşă de legătură, care nu era încuiată şi că acel „duplex” era rezervat numai de către cei care urmau să se logodească.
„Şmechere ! exclamase Jack, cu referire la Albert, când aflase acea informaţie. Te-ai gândit la toate !”
Cei doi ajunseră la cele două camere, iar el îi spuse Annei de legătura dintre camere. Anna îi zâmbise şi intră în camera sa spaţioasă. Îşi lăsă bagajul lângă uşa de intrare şi trecu la inspecţia camerei. Dormitorul ei era dotat cu un pat somptuos şi mare, un balcon generos, care avea o privelişte minunată : dădea spre ocean. Pe fereastra ei putea intra lejer luna şi ea putea admira nederanjată apusurile magnifice de soare. Zâmbi în sinea sa, în mintea ei vizualizând deja scena în urma căreia Jack va fi al ei !
Căută mai departe şi ajunse la o uşă. Văzuse toate cotloanele camerei, deci aceea era uşa de legătură. Bătu la ea şi auzi un „intră’, apoi deschise uşa. Jack era dincolo de uşă. Probabil şi el avusese aceeaşi tendinţă de a băte la uşă, dar i-o luase ea înainte.
─ Bună ! îi zise ea veselă. Am descoperit legătura.
─ Văd ! îi răspunse el amuzat.
─ Ce facem în continuare, domnu’ arhitect ?
─ Ce zici de o îtrecere în nisip, domnişoară sculptoriţă ?
─ S-a făcut ! Caută-mă ! zise ea închizând uşa.
Anna se schimbă la un costum de baie, îşi luă o rochiţă cu bretele pe deasupra, papuci de plajă în picioare şi ieşi din cameră. Luna mai era una foarte călduroasă pentru acel an şi ea îşi găsi un loc prielnic pe plajă. Nu se apucă să facă nimic în nisip, ci doar să admire împrejurimile şi alţi oameni de pe plajă, probabil turişti care aleseseră luna aceea pentru concediul lor. Jack veni la puţin timp după ce Anna îşi alesese locul.
─ Parcă ziceai ceva de nisip, zise el aşezându-se lângă ea.
─ Nu prea sunt copii pe plajă. Atunci a fost o întâmplare, dar nu sunt de nisip.
─ Aha. Preferi să te bronzezi !
─ Da şi asta, dar sunt dezamăgită.
─ De ce ?
─ Azi este steagul roşu abordat. Deci nu pot înnota !
─ Ah ! Am observat şi eu. Poate vrei să înnoţi la piscina hotelului, bronzându-te pe şez-long.
─ Altă dată.acum vreau doar să privesc oceanul.
─ Bine, spuse el.
El se uită la ea, în timp ce admira oceanul. Părea un copil inocent, care parcă decoperea o lume neştiută de nimeni.
─ M-am plictisit, îi spuse ea la o vreme lui Jack.
─ Diseară, nu vrei să cinăm la restaurantul hotelului ?
─ Să mă îmbrac pentru o ocazie deosebită ?
─ Nu neapărat.
─ Bine. La ce oră ?
─ Pe la ora 8 seara ?
─ Ok. Ne vedem acolo !