O încercare literară...

Re: O încercare literară... Tue Mar 17, 2020 9:51 pm

Big like!

O încercare literară... - Page 2 F6b717efbceeaca142fd5be5f380a929

Re: O încercare literară... Tue Mar 17, 2020 10:20 pm

29. Cina. O seară romantică

Anna se pregăti pentru acea seară. După o baie revigorantă, se uscă la păr, îşi alese cu grijă lenjeria, rochia, accesoriile şi machiajul potrivit, apoi începu să se îmbrace. După ce îşi puse rochia de mătase, de un verde aprins, se coafă adecvat, apoi se machie discret. Totul era de bun gust la ea : coafura, machiajul delicat, rochia de mătase, accesoriile asortate cu stil şi o poşetă mică. Se privi în oglindă, mulţumită de rezultatul obţinut şi coborî spre restaurantul hotelului.
Intră înăuntru. Câteva trepte conduceau spre sala unde erau orânduite mesele. La una din mese, ceva mai ferită, creând senzaţia de intim, se afla Jack. Nu o observase şi Anna coborî treptele îndreptându-se spre masa lui. Era îmbrăcat la un costum elegant, de culoare crem, cu cravată, culoarea costumului punându-i în evidenţă atât părul negru, cât şi ochii violeţi. Ea se apropie de masă.
─ Bună, Jack, îl salută ea.
El îşi ridică ochii înspre ea şi rămase mut de uimire. Arăta seducătoare în acea seară. Se ridică de la masă şi-i oferi locul alăturat, ajutând-o să se aşeze. Comandară amândoi din meniu, apoi mâncară în linişte. Muzica se auzea dinspre o scenă, unde o orchestră interpreta melodii mai vechi sau mai noi, toate într-un ritm lent, potrivit cu atmosfera din jur.
Aflându-se amândoi în aşteptarea desertului, el o invită la dans. Ea acceptă şi amândoi dansară pe acea melodie lentă. Se simţea topită în braţele lui şi i se părea că pluteşte în ritmurile melodiei. Nu-i păsa că poate alţii căscau gura la ei sau că se antrenaseră şi ei în dans. Conta numai că era în braţele lui.
─ Eşti foarte frumoasă în seara asta, îi spuse el încet la ureche.
─ Mulţumesc. Iar tu eşti foarte elegant, îi întoarse ea complimentul
Melodia se termină, iar ei parcă îi părea rău că se terminase aşa repede. Se întoarseră amândoi la masă, unde veni şi desertul. Cina fusese o reuşită, în ciuda faptului că cei doi nu vorbiseră prea mult. După cină, el o conduse spre camera sa.
─ Noapte bună, Anna !
─ Noapte bună, Jack.
Se ridică puţin pe vârfuri, în ciuda pantofilor cu toc înalt, şi-l sărută pe obraz, şoptindu-i la ureche :
─ Îţi mulţumesc pentru o seară de neuitat. Poate vrei să prelungim desertul la mine în cameră, îi spuse ea, depărtându-se de el şi intrând în camera ei.
Jack rămase câteva minute bune în faţa uşii camerei ei. Părea trăznit. Ce-i şoptise ea la ureche îl răvăşise atât de mult, că nici trăsnetul de-ar fi căzut pe el în acel moment nu ar fi putut face atât de multe ravegii. Invitaţia ei, deşi mascată, era cât se poate de clară. Se dezmetici în cele din urmă şi intră în camera lui. Între timp, Anna deja decorase dormitorul ei cu lumânărele mici, aromate şi aprinse şi fără nimic pe ea, se aşeză în pat, aşteptând...
Jack intră în camera sa de hotel. Se schimbă de haine şi făcu un duş bun. Apa de la duş îl relaxa, dar nu putea să-şi scoată din minte spusele Annei. Era conştient, că de când se regăsiseră la acel spital, numai la ea îi stătuse gândul. Se îndrăgostise a doua oară de ea şi o dorea foarte mult. Ar fi făcut aproape orice ca să nu o piardă. În cele din urmă, ieşi de sub duş, se şterse, îşi luă un halat pe el, considerând că accesoriile numite haine îi erau de prisos în noaptea aceea şi bătu la uşa dintre cele duă camere. Nu-i răspunse nimeni şi deschise uşa.
─ Anna ?
Nu primi niciun răspuns. Rămase o clipă locului, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu semi-întunericul de-acolo. Cum nu primise niciun răspuns din partea ei, închise uşa şi înaintă spre singurul loc posibil unde ar fi putut-o găsi : dormitorul ei. Printre mulţimea de mici lumănări, ce dădeau o lumină difuză în cameră, patul se distingea în semi-întunericul camerei ca o insulă luminată într-o mare neagră.
Jack era deja obişnuit cu lumina aceea din dormitorul ei. Razele lunii pătrundeau pe fereastră sporind strălucirea aşternuturilor pe care se contura o siluetă. O recunoscu : era Anna şi-l aştepta pe el. Se auzea chiar şi o muzică în surdină, tonalităţi joase, în acord cu liniştea din încăpere. Ea părea o păpuşă mare, aruncată între aşternuturile mototolite, o fiinţă fără viaţă. Ochiul fin al lui Jack putea distinge detaliile – nu era nici moartă, nici nu dormea. Aproape că-i putea auzi respiraţia, îi vedea în întuneric formele trupului. Ochii lui întârziară pe formele ei ce se mişcau în ritmul respiraţiei, lumini şi umbre ascundeau şi dezvăluiau pielea ei netedă ca de satin.
Se apropie şi mai mult. Ea, întinsă pe pat, în aşteptarea lui, aproape că simţea flăcările din ochii lui avizi ce savurau spectacolul cu un singur actor din pat, îmbătat de priveliştea ce i se dezvăluia. Se dezbrăcă de halat, se urcă lângă trupul ei, apropiindu-se mai mult şi o sărută, iar buzele lui o înfierbântară, căci trupul ei se încorda de fiecare dată. Căldura respiraţiei neregulate le trimetea amândourora senzaţii nebănuite, le inunda creierul, le stăpânea trupurile. Mâinile lui atingeau fiecare părticică de piele, din ce în ce mai repede, frământând, masând, mângâind, dezmierdând, unindu-se, căpătând forţă. Intesitatea muzicii creştea, iar cei doi amanţi, copii ai unei lumi neştiute, îşi aliniau ritmurile, într-o alunecare de trupuri, unindu-şi respiraţia, mirosurile, umezeala şi, într-un final, sufletele, agăţându-se unul de celălalt, ca şi cum ar fi fost unicul, singurul suport al unui univers ce nu mai conta, ce nu se mai distingea...
Rămase la ea în acea noapte, iar dimineaţa îi găsi pe amândoi îmbrăţişaţi, înveliţi cu pătura fină şi moale a patului.
Razele soarelui îi mângâie pe cei doi amanţi, trezindu-i uşor din somn. El se trezi primul, privindu-i capul ei care se odihnea pe pieptul lui. O mângâie uşor pe părul ei mătăsos, vrând să n-o trezească, dar era deja trezită de mult timp. Îşi ridică faţa micuţă înspre el şi-l sărută. El răspunse la sărut.
─ Bună dimineaţa, somnorilă !
─ Bună, Jack.
─ Ce vrei să facem în dimineaţa asta ?
─ Să luăm micul dejun în cameră şi apoi să mergem pe plajă.
─ Porunca ta e lege !
─ Te pedepsesc dacă mai spui asta.
─ Da ? Şi cum mă pedepseşti ?
─ Hm ! zise ea.
Se ridică înspre el, sărutându-l din nou, în timp ce mâinile ei începuseră să se plimbe rebele pe pielea lui. El o strânse mai aproape de el şi amândoi mai zăboviră un timp în pat. Apoi se dădură jos, ordonară cearceafurile boţite şi comandară micul de jun în cameră. Mâncară împreună şi apoi ieşiră la plajă. În ziua aceea nu mai era niciun steag abordat şi amândoi înnotară. Ba chiar se bătură cu apă ca doi adolescenţi nebuni. Prânzul îi găsi în camera lui Jack, de data aceea şi apoi seara veni pe nesimţite.
El bătu din nou la uşa ei, dar nu-i răspunse nimeni. Ea nu auzise bătaia în uşă deoarece era pe balcon. Privise apusul de soare şi rămăsese acolo, pentru a vedea iţirea lunii. El o căută şi o zări pe balcon. Veni pe la spatele ei, cuprinzând-o în braţele sale.
─ Bună. Ce faci aici ?
─ Pândesc luna, îi răspunse ea.
─ A apărut.
─ Da, iar oceanul arată feeric cu ea deasupra lui.
El o întoarse cu faţa la el, se aşeză în genunchi şi scoase o cutiuţă din catifea neagră din buzunarul pantalonilor săi.
─ Anna, începu el, vrei să te măriţi cu mine ? sfârşi deschizând cutia şi dezvelind un inel superb din aur, cu un diamant finuţ în mijloc.
─ Dacă vreau ? Sigur că vreau, Jack !
El îi puse inelul de logodnă pe deget şi o sărută prelung.. ea îi răspunse la sărut, iar el o ridică în braţe. Ea se agăţă de el şi o purtă pe braţe până în faţa patului ei, unde o lăsă jos şi începu să o dezbrace de hainele ei. Amândoi se lungiră pe pat, trupurile lor, unindu-se în muzica dragostei ce-i unea.

30. Răpirea

Acea vacanţă fusese una de neuitat pentru amândoi, o vacanţă în care ei doi se regăsiseră şi-şi mărturisiseră iubirea. Părăseau amândoi cu regret locul acela, întorcându-se la cotidianul vieţii lor. Plănuiau deja să-şi găsească ori o casă într-un cartier select al New York-ului, ori un apartament elegant. El, ştiind-o pe ea legată încă de Germania, îi propusese să facă nunta în Germania, iar ea fusese de acord. Împreună îşi aleseseră o zi în care li se părea cel mai potrivit să-şi unească destinele, apoi tot împreună se ocupară de etapa premergătoare pregătirilor de nuntă : îi anunţaseră pe soţii Doneck, care erau fericiţi la auzul marii veşti şi care se oferiseră să se ocupe ei de toate pregătirile.
Zilele în America se scurgeau firesc, dar Anna avea impresia că se scurg foarte încet. Abia aştepta să vină luna decembrie, când cei doi urmau să-şi unească destinele. Munca la atelierul lui Kirk, mergea foarte bine, iar Anna şi Jack chiar găsiseră o casă pe care cei doi o preferaseră. Era tare cochetă, într-un cartier liniştit, fără probleme. Nu-şi închipuise niciodată că în America ar fi putut exista un astfel de cartier liniştit.
Surpriza plăcută pentru ea o constituise un spaţiu aflat la o distanţă nu prea mare de casa achiziţionată, în care ea putea să-şi deschidă propriul ei atelier. El, având maşină, nu-şi punea problema că era departe de serviciul lui.
Zilele treceau, iar Anna ţinea legătura în permanenţă cu soţii Doneck pentru pregătirile de nuntă. Doar era nunta ei ! Într-o zi, pe când ea şi colega ei lucrau de zor la comenzi mai vechi sau mai nou, intră un bărbat înalt, misterios, însoţit de Kirk.
─ Anna, te cauta cineva, zise Kirk.
Anna se întoarse, dar nu ştia cine ar fi putut fi bărbatul acela de lângă Kirk, ce o căuta pe ea.
─ Bună ziua. Vă cunosc cumva ?
─ Nu, deloc. Aş dori să mă urmaţi până într-un loc. Am înţeles că uneori vă alegeţi piatra pentru o nouă lucrare.
─ Este adevărat. Doriţi o sculptură ?
─ Da.
─ Atunci, aşteptaţi. Revin îndată.
Ea se duse într-un loc pe care-l improvizase din nişte cartoane şi alte accesorii şi unde putuse să se schiombe de hainele de lucru. Se întoarse la Kirk, care stătea de vorbă cu noul client.
─ Gata, îi anunţă ea.
─ Pe aici, zise el.
Afară era o maşină fumurie oprită.
─ Mergem cu maşina ?
─ Da. Este destul de departe.
─ Bine.
Misteriosul bărbat îi deschise uşa şi ea intră înăuntru maşinii. Uşa se închise brusc după ce ea urcă în maşină, patru braţe puternice o imobilizară. Două braţe îi legară mâinile la spate, iar alte două îi puseră un căluş la gură şi o banderolă la ochi. Maşina porni în trombă.
Inima Annei se făcuse cât un purice. Oare cine erau persoanele care-i făceau ei acel lucru îngrozitor şi în luna octombrie, la începutul ei, când mai erau doar două luni până la căsătoria ei, plănuită chiar în ziua de Crăciun. Maşina merse un timp, după care se opri. Ea fusese luată pe sus, de un bărbat puternic şi dusă undeva. După o vreme, bărbatul o lăsă pe un scaun, de care o legă fedeleş, scoţându-i bandajul de la ochi şi înlocuindu-i căluşul de la gură cu o bandă adezivă.
Era o încăpere măricică. Acolo erau o masă, scaunul pe care stătea ea, încă unul gol aflat la masă şi atât. Era curat în camera aceea, dar se vedea că nu era locuită de nimeni. Bărbatul care o legase fedeleş era mascat. Îl văzu că se aşează pe scaunul de la masă şi formează un număr de telefon pe celularul acestuia.
─ Şefule, obiectivul a fost capturat !
„Obiectiv ! îşi zise ea. Cine este bărbatul acesta care mă numeşte obiectiv ?”
La câteva minute, pe uşă întră alt bărbat. Ea-l recunoscu : era Tom ! Făcu nişte ochi mari.
─ Frumos ! îi zise el apropiindu-se de ea şi ridicându-i faţa înspre el. Te aşteptai la asta, frumoaso ?
Anna nu-i putea răspunde, dar tare o ustura limba să-i trântească vreo câteva lui Tom.
─ Ce facem cu ea, şefule ? întrebă mascatul.
─ Hm ! Păpuşă, văd că ai un inel frumos pe deget, zise el zmulgândui-l.
Tom privi cu atenţie inelul, pe care Jack i-l dăduse Annei. Acesta era gravat pe interior : „Dragei mele Anna, Jack Austen”. El citi inscripţia şi zise :
─ Află unde locuieşte domnul Austen ăsta. Îi vom trimite acest inel, ca să-l speriem puţin.
Bărbatul mascat se supuse. Nu îi fusese deloc greu să afle unde locuia Jack. Ba chiar venise cu informaţia că acesta se afla în vizită la prietenul lui, Albert. Tom puse inelul într-un plic, scrise un bilet şi îl chemă pe cel care o abordase pe Anna cu presupusa piatră pentru statuie. Îi dădu instrucţiuni unde să se ducă şi acel individ plecă.
─ Dă-i să mănânce. Ai grijă să fie bine hrănită. Vom face cu ea un schimb avantajos. Dacă acel Jack o iubeşte cum bănuiesc eu, va face exact ceea ce scrie în bilet. Să nu te atingi de vreun fir de păr din capul ei sau de ea că eşti mort.
─ Am înţeles, şefule !

O încercare literară... - Page 2 74fabe0ac2588f7f052170708b5136b8

Re: O încercare literară... Tue Mar 17, 2020 10:35 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Tue Mar 17, 2020 10:58 pm

31. Biletul şi schimbul

Jack, care habar nu avea ceea ce se întâmplase cu Anna, se afla la amicul lui Albert. Vroia ca el şi soţia lui să fie naşi pentru el şi Anna. Avea să se ocupe chiar Jack de transportul acestora în Germania.
Jack pătrunse în biroul lui, găsindu-l cu nasul într-un morman de hârtii.
─ Deci aşa, amice, zise el. Ai lăsat munca de teren în favoarea hârtiilor !
─ Jack ! se ridică el de jos, îmbrăţişându-şi prietenul. Ce mai e nou ? Ia loc, te rog.
─ Am multe noutăţi.
─ Care ar fi...
─ Mă însor !
─ Ce ? sări Albert ca ars.
─ Stai calm. Am cerut-o pe Anna de soţie !
─ Aşa mai merge ! spuse acesta calmându-se.
─ Am venit să te întreb dacă tu şi soţia ta vreţi să ne fiţi naşi. Anna mi-a sugerat această idee.
─ Mai întrebi ? Să vezi ce-o să se bucure Sandra când o să afle !
În timp ce ei discutau despre detalii legate de nuntă, de locul nunţii, de transport şi alte cele, bărbatul trimis cu plicul unde se afla inelul Annei şi biletul, ajunse acolo. Întrebase pe o secretară unde-l poate găsi pe domnul Jack Austen, iar aceasta îi indicase biroul lui Albert. Individul bătu la uşa biroului, iar Albert îi răspunse :
─ Da ?
─ Îl caut pe domnul Jack Austen.
─ Eu sunt, zise Jack.
─ Am fost trimis să vă aduc acest plic, zise el întinzând plicul.
Jack îl luă din mâna lui şi vru să întrebe cine trimesese plicul, dar individul plecase de mult, făcându-se nevăzut. Rămas cu plicul în mână şi puţin surpeins de întâmplare, Jack constată că înăuntrul plicului se afla un obiect, ce părea a fi un inel. Luă un cuţitaş de pe biroul lui Albert şi desfăcu plicul, aplecându-l spre biroul din faţa lui. Din plic căzu inelul Annei.
─ Este inelul Annei, exclamă el.
Albert îi luă degrabă plicul din mână, presimţind ceva rău şi găsi biletul. El citi cu voce tare :
─ Sunt Tom. Anna e la mine. Deocamdată este bine şi va fi bine atâta timp cât veţi îndeplini cerinţele mele. Vreau ca soţia mea scoasă din inchisoarea în care se află şi mai vreau un elicopter cu ajutorul căruia să plecăm în Elveţia. Nu vreau bani, deoarece am un cont frumuşel acolo unde mă duc. Am ochi peste tot şi dacă nu respecţi cele două cerinţe, Annei nu-i va mai fi la fel de bine ca acum, termină Albert de citit biletul, prăbuşindu-se pe scaunul său.
─ Tot mai crezi că am văzut prea multe filme cu poliţişti ? întrebă Jack tremurând.
Albert nu ştia ce să-i răspundă. Era la fel de uimit ca şi Jack şi surprins că acesta avusese dreptate, că temerile lui se adeveriseră într-un mod atât de crud. Bineînţeles, îşi reveni rapid din şoc şi deja începu să acţioneze. Se duse împreună cu Jack la şeful lui cel mare, care-l promovase şi care ştia de Tom şi puseră la punct un plan minuţios, prin care aveau să facă ceea ce scria în bilet. Albert urma să se ducă în Germania pentru a vorbi cu şeful închisorii de-acolo şi a o scoate pe Lisa din închisoare.
Albert, alături de Jack se puseră în acţiune. Ajunseră în Germania şi intrară direct în legătură cu şeful închisorii în care se fal Lisa, datorită scrisorii de recomandare scrisă de către şeful lui Albert. Cei doi vorbiră cu şeful închisorii, apoi cu Lisa. Îi propuseseră o afacere pe care Lisa nu putuse s-o refuze, mai ales că cei doi îi garantaseră că va intra într-un program de protecţie a martorilor şi că va ajunge în Elveţia dacă dorea.
Lisa nu numai că acceptase propunerea celor doi, căci se săturase de fostul soţ, divorţase în închisoare de el, ci şi se oferi să-i ajute pe cei doi, dându-le chiar soluţia prin care să-l prindă pe Tom în elicopterul cu ajutorul căruia ar fi urmat să plece în Elveţia.
Planul de arestare a lui Tom pentru a doua oară, fusese pus la punct în cele mai mici detalii, iar la sfârşitul lunii octombrie, Tom veni cu Anna ca să o dea la schimb. Pe o pistă unde se afla elicopterul, Tom o lăsă pe Anna să se îndrepte spre Jack, iar Lisa venea spre Tom. Amândouă ajunseră una lângă Jack şi una lângă Tom. Când Lisa fusese lângă Tom, Albert dădu semnalul de arest în mod discret. Tom şi oamenii luii fuseseră înconjuraţi şi nu mai avuseseră posibilitatea să fugă nicăieri, iar To îşi dădu seama că la mijloc fusese mâna fostei sale soţii.
─ O să mă răzbun şi pe tine ! îi strigă el.
─ N-o să poţi, dragă ! îi replică ea. De data asta o să-ţi putrezească oasele în închisoare !

32. Anna e rănită. La spital

În timp ce oamenii lui Albert îl ţineau bine pe Tom, pentru a-l duce din nou la închisoare, căci se aflase până la urmă că el evadase din închisoarea germană, acesta se desprinse din strânsoarea poliţiştilor, scoase un cuţit pe care îl avusese ascuns şi se îndreptă spre Jack. Anna, care se îndrepta spre maşina lui Albert de poliţie, îl observă.
─ Jack ! Atenţie ! îi strigă Anna.
Până să se întoarcă Jack să fie atent, Tom se apropie şi mai mult de el, iar Anna, fără să se mai gândească în perspectivă sau la consecinţe, ajunse lângă el, apărândul. Tom reuşise să înfigă cuţitul în omoplatul Annei, iar aceasta leşină, iar Jack o prinse în braţe. Poliţiştii îl imobilizară pe Tom şi în cele din urmă îl arestară. Jack era terifiat de acea întâmplare : Anna îl apărase pe el, fără să stea pe gânduri, fără să se gândească la consecinţele neplăcute ce ar fi urmat în urma gestului ei.
Anunţată de Albert, salvarea venise rapid şi sângerarea Annei fusese oprită. Jack se urcă împreună cu ea în salvare şi amândoi ajunseră la spital. Noroc că Jack ceruse ca Anna să fie dusă la spitalul unde lucra Thomas. Cei din salvare chiar spre acel spital se îndreptau, fiind foarte aproape de zona incidentului şi Jack îl sună pe Mas şi-i spuse în câteva cuvinte despre ce este vorba. Când salvarea ajunse la spital, Mas o preluă pe Anna, spunându-i lui Jack sştepte.
În timp ce Anna se afla în operaţie pentru curăţarea ranei destul de urâte, Jack dădu telefon în Germania la soţii Doneck pentru a-i anunţa despre Anna şi a le cere să amâne nunta. Era sfârşitul lui octombrie, iar noiembrie bătea la uşă. Soţii Doneck spuseseră că nu vor amâna deocamdată nunta, decât dacă este neapărată nevoie şi spuseseră că o să ia primul avion spre New York. Jack le spuse să-l sune pe el când ajung pe aeroport, pentru a veni el să-i ia. Operaţia Annei dură cam două ore, iar Mas ieşi din sală.
─ Cum e ? îl întrebase pe dată Jack când îl văzuse.
─ A păţit-o destul de urât, dar nu a fost o tăietură gravă. O mai ţin câteva zile în spital ca să-i fac nişte analize.
─ Se eimte rău ?
─ Nu. Stai liniştit. Sunt nişte analize banale. Procedura mi-o cere.
─ Ah, am înţeles.
─ Am trimis-o la salonul 238. Du-te s-o vezi.
─ Mas...
─ Da ?
─ Mulţumesc.
─ Cu plăcere !
Jack se îndreptă spre lift, pentru a urca la etajul 2. acolo, căută salonul 38 şi intră înăuntru. Anna era în patul de-acolo.
─ Îmi pare rău, îi zise ea când îl zări. Ţi-am dat de furcă.
Jack se apropie de patul ei, se aşeză pe marginea lui şi o sărută cu grijă.
─ Nu sunt de porţelan, zise ea când el se desprinse din sărut. Un simplu sărut, nu o să mă spargă ! glumi ea.
─ Anna ?
─ Da ?
─ Să nu mai faci asta !
─ Dar nu vroiam ca nebunul ăla să te rănească !
─ Dar te-a rănit pe tine ! Eşti mult prea importantă pentru mine. Nu trebuia sţi se întâmple toate astea !
─ Jack ?
─ Da ?
─ Opreşte-te ! Ştiam, de fapt presimţisem că el se va răzbuna. Mă aşteptam la ceva mult mai grav. Asta a fost o nimica toată.
─ Numeşti asta o nimica toată ? Mas a zis că te mai ţine câteva zile pentru analize. M-ai speriat atât de rău, încât i-am sunat pe soţii Doneck să le spun să amâne nunta, iar ei au spus că vin în New York. O să mă sune ca să-i iau de la aeroport.
─ Şi crezi că ţin mai mult de-o zi analizele ? Ce te-a apucat ? Nu amânăm nimic, decât în cazul în care nu cumva te-ai răzgândit peste noapte şi nu mai vrei să te căsătoreşti cu mine ! zise ea, întristându-se şi ochii umplândui-se de lacrimi.
─ Porstuţă mică, îi zise Jack ştergându-i lacrimile. Uite, inelul tău.
Jack îi arătă inelul de logodnă. Era schimbat.
─ Nu mai e acelaşi sau mi se pare mie ?
─ L-am schimbat cu unul identic, dar nou. Am scris acelaşi lucru pe el. Nu vroiam să ţi-l dau pe cel pe care a pus mâna Tom...
─ Of, of ! Eşti un copil mai mare, îl dojeni ea.
El îi puse inelul pe mâna stângă şi o sărută tandru. Rămase mult timp lângă ea vorbind amândoi despre nimicuri.
─ Mă duc să trag un pui de somn, îi zise el. Cine ştie, poate apuc să dorm puţin până când mă sună soţii Doneck.
─ Bine. Du-te liniştit, îi spuse ea.
Jack nu ar fi vrut să plece de lângă ea, dar era obosit, iar organismul îşi cerea drepturile fireşti. Ajunse la apartamentul său şi se lungi pe canapea. Nu avusese chef de nimic, iar somnul îl cuprinse uşor. Dormi o vreme şi se trezi. Se uită la ceasul lui. Arăta ora 9 AM.
Se trezi brusc. Dormise până a doua zi de dimineaţă. Se schimbă rapid de haine, mâncă ceva în grabă şi se îndreptă spre spital. Se uită la telefonul lui celular şi văzu că nu primise niciun apel. Urcă la maşina sa şi ajunse la spital, mergând direct spre salonul Annei. Intră înăuntru, dar acesta era gol. Probabil ea era la analize. Se duse din nou la parter şi întrebă o asistentă :
─ Anna Andersen, de la 238 este la analize ?
Asistenta căută ceva în calculator şi răspunse :
─ Cine întreabă ?
─ Logodnicul ei.
─ Domnişoara a fost externată acum o oră. A plecat însoţită de un domn şi o doamnă.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 8:12 am

Big up!

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 1:02 pm

33. Nunta şi luna de miere

Jack se panică.
─ Nu urma să fie dusă la analize ? întrebă el
─ Domnul doctor William i-a făcut analizele dis de dimineaţă, la insistenţele domnişoarei şi a externat-o. Urmează să vină când i se vor scoate copcile, răspunse asistenta.
─ Mulţumesc, zise Jack.
Se întrebă cu cine ar fi putut Anna să plece din spital, dar nu putea să găsească răspunsul. Urcă din nou la maşină şi ajunse la apartamentul ei. Anna era în sufragerie cu cei doi Doneck, căci aceştia nu-l mai sunaseră pe Jack. Jack uitase că le spusese soţilor Doneck numele spitalului unde era Anna. Acesştia sosiseră în America şi cu ajutorul Elizei care ştia mai multe limbi străine, ajunseră la spitalul Annei şi întrebaseră de ea. aceasta fusese bucuroasă când îi văzuse şi tocmai i se făcea externarea. Anna îi prezentase lui Mas şi acesta fusese încântat să-i cunoască. Soţii Doneck o luară pe Anna din spital şi aceasta-i invitase la ea în apartament.
Ajuns în faşii de la apartamentul Annei, Jack sună la uşă şi-i deschise chiar Fritz.
─ Bună, Jack ! îl salută acesta vesel.
Jack se uita la el mirat. Nu ştia cine este şi de ulde-l cunoştea. Nu-i văzuse niciodată pe soţii Doneck, căci vorbise mai mult cu Eliza, care ştia engleza la telefon. Se uita cu gura căscată pentru că fusese salutat în germană. Liza, care era în apropiere, veni la uşă.
─ Bună Jack. Eu sunt Liza Doneck, iar acesta este tatăl meu. Anna e în sufragerie împreună cu mama. Intră.
─ Mulţumesc, Liza. Încântat de cunoştinţă, domnule, îi spuse Jack lui Fritz, iar Liza îi traduse. Fritz îi strânse mâna prieteneşte şi îl conduse în sufragerie.
─ Jack ! zise Anna
─ Bună, o strânse el în braţe sărutând-o.
─ Hai să-ţi prezint rudele, zise ea când el se desprinse din sărut.
Cu ajutorul Lizei, Anna îl prezentă pe Jack, apoi începură să vorbească despre alte lucruri, în special despre nunta din decembrie. Soţii Donneck fseseră duşi la un hotel din New York, urmând ca peste două zile să plece înapoi în Germania. În ziua următoare Anna împreună cu Jack le prezentă oraşul, ajutându-i să-şi cumpere câte ceva. Cu ajutorul Lizei şi al Marthei, Anna reuşi să-şi găsească rochia de mireasă, iar Jack, în complicitate cu Fritz – ei ştiuau cum se descurcaseră, când unul vorbea nemţeşte şi altul engleză – cumpăraseră verighetele. Fritz ştia măsura Annei, căci degetele ei nu suferiseră schimbări.
După plecarea celor doi Doneck, Anna se ocupă de atelierul lui Kirk şi de eventualele comenzi ce le-ar mai avea de onorat. Nu mai lucra atât de repede ca înainte de când cu rana la omoplat, dar îşi onoră la timp comenzile mai urgente. O lăsă pe colega ei să se ocupe de restul, spunându-i că o să fie pe cont propriu, căci ea îşi va deschide un atelier, dar asta mult mai târziu. Kirk era mulţumit şi fericit pentru că Annei îi mergeau toate din plin şi-i ură cele bune, despărţindu-se cu greu de ea. Ea-i promise că mai vine în vizită la el, că doar nu o să plece din America.
Luna decembrie sosi rapid şi Jack, împreună cu Anna plecară spre Germania. Găsiseră bilete la o cursă nocturnă, urmând să plece la ora 10 PM, ora New York-ului. Liza îi promisese că vine împreună cu tatăl ei să-i ia de la aeroport. Cei doi ajunseră dimineae aeroportul din Berlin, unde Liza îi aştepta deja. Ajunseră apoi la casa soţilor Doneck şi Martha le arătă camerele unde urmau să stea cei doi.
La vreo cinci zile după sosirea celor doi sosiră naşii : Albert, împreună cu soţia sa şi prietenul lui Jack, Thomas împreună cu soţia lui. Cavalerul de onoare urma să fie logodnicul Lizei, căci ea era domnişoara de onoare.
Ziua nunţii celor doi sosi. Era o nuntă intimă : soţii Doneck, Liza cu logodnicul ei, naşii, prietenul lui Jack cu soţia şi cei doi miri. Puţină lume având în vedere că rude nu aveau niciunul dintre ei. Mă rog, Anna îl avea pe tatăl ei, dar nu se interesase niciun pic de el, iar la Jack, rudele foarte apropiate nu mai erau lângă el din diverse motive, iar cele îndepărtase se lipsiseră să participe la eveniment.
La o bisericuţă mică, frumos aranjată şi împodobită, aflată în apropierea casei soţilor doneck, urma să aibă loc ceremonia. Jack, îmbrăcat la un costum elegant, alb, o aştepta pe Anna. Orga începu să cânte şi Anna, condusă de Fritz se îndrepta spre altar. Rochia ei ea din tul lab, având o mică trenă de dantelă, iar pe cap avea un voal finuţ, prins cu o agrafă elegantă de perle albe în părul ei ce fusese ordonat într-o coafură sofisticată.
Fritz o dădu pe Anna în grija lui Jack şi slujba începu. După ceremonie, toţi merseră acasă la soţii Doneck pentru a petrece. Masa era aranjată în sufrageria casei. Nu era o petrecere de nuntă în sine, ci una la care mai mult se schimbau impresii. Nu lipsi tradiţionalul vals al miresei şi aruncarea buchetului. Era o aşa zisă aruncare, căci Anna i-l dăduse Lizei, singura necăsătorită. Apoi, spre seară, cei doi miri plecară în luna de miere, în Canada, la casa unde stătuse ea când avusese de sculptat Marile Lacuri.
Ajunseră în sfârşit la casa lui, iar el o luă pe sus şi o trecu pragul.
─ Iată-ne în luna de miere, domnă Austen !
─ Da, îi răspunse ea. Ce ciudat...
─ Ce anume ?
─ Că ai ţinut morţiş să-ţi iei şi numele meu de familie, iar eu să mi-l păstrez, adăugându-l doar pe al tău...
─ Acum ne aparţinem unul altuia.
─ Nu încă ! zise ea. Nu am petrecut încă noaptea nunţii !
─ Care noapte ? Nu vezi că e plină zi ? glumi el cu ea, luând-o în braţe şi ducând-o în dormitorul lor.
Acolo, el o lăsă jos şi se aplecă puţin s-o sărute. Ea-i răspunse la sărut, îmbrăţişându-l. Mâinile lui începuseră să scoată articolele ei vestimentare, ce erau de prisos, iar ea i le scotea pe-ale lui. Articolele vestimentare ajunseră undeva pe covorul camerei, zăcând într-o grămadă nedefinită, iar el o puse uşor pe pat, unde începu muzica dragostei lor...

34. O întâmplare ciudată

Luna de miere a celor doi fusese un adevărat vis, dar se termină şi cei doi soţi se întoarseră în New York, în cartierul unde îşi găsiseră casa. Când ajunseră la noua lor casă, Jack o trecu din nou pragul pe Anna şi se duseră amândoi să petreacă o după-amiază plăcută în dormitorul lor.
Peste alte câteva zile, Anna îşi reluă munca. Primise o droaie de felicitări de la foşti clienţi şi comenzi ce veniseră pe noua ei adresă. Furnizorul ei de materiale rămăsese acelaşi şi în atelierul pe care şi-l amenajase cu ajutorul lui Jack, începu să lucreze. Îşi onoră mai întâi comenzile care necesitau pietre mai mici, sculpturi miniaturale, apoi se gândi să treacă la cele mijlocii, lăsându-le pe cele mari la urmă. Ştia că nu se putea descurca singură şi dădu un anunţ prin care vroia să-şi ia un partener de lucru.
Nu uitase nici să-l viziteze pe Kirk. Avusese o surpriză plăcută, căci el nu se mai ocupa de atelier, căci se retrase, lăsându-i afacerea unuia dintre nepoţii lui. El şi soţia lui avuseseră împreună 3 copii şi aceştia la rândul lor aveau copii. Alţi artişti se perindau atunci pe la atelierul lui, iar Kirk fusese fericit, când Anna venise să-l viziteze şi vorbiseră mult împreună.
Într-o zi, pe când ea se gândea să renunţe la a-şi mai căuta un ajutor, deoarece nu existau doritori, primi la atelierul său vizita unui nou client. Noul client al Annei era înalt, avea păr grizonat şi ochi de un verde ameţitor. Nu părea deloc american de origine şi chiar aşa şi era. Vorbea, în schimb, foarte bine englezeşte.
─ Bună ziua, salută străinul.
─ Bună ziua, îi răspunse Anna.
─ O caut pe Anna Andersen Austen
─ Eu sunt.
─ Daţi-mi voie să prezint. Sunt Rajah Khan şi aş dori să fac o comandă de sculpturi.
─ De origine indiană presupun, zise ea.
─ Da.
─ Şi pe cine doriţi sculptez ?
─ Asta va fi o problemă. Va trebui să veniţi cu mine în India pentru acea sculptură. Soţia mea ţine morţiş să vă fie model.
─ A ajuns vestea despre mine până în India ?
─ Sunt prieten foarte bun cu domnul Mustafa şi soţia mea vroia să aibă ceva deosebit drept cadou de ziua ei. Prietenul meu i-a sugerat să-şi facă o sculptură. Soţiei mele nu i s-a părut o idee bună şi prietenul meu a scos o poză cu sculptura soţiei lui Raisha. Când soţia mea Kajal a văzut poza, l-a întrebat cine i-a făcut sculptura şi Mustafa i-a spus de dumneavoastră. Am început să mă interesez şi aşa am ajuns în cele din urmă aici. Ştiu că sunteţi căsătorită şi de aceea nici nu vreau răspunsul pe loc. Dacă oferta mea vi se pare bună, sunt dispus să vă dau 13 milioane pentru serviciile dumneavoastră, iar de transport şi de material mă ocup eu.
─ Lăsaţi-mă să mă gândesc la asta.
─ Bine. Aceasta e cartea mea de vizită. Stau la Hotelul Plazza din New York. Peste trei zile mă întorc acasă. Aş dori un răspuns până atunci. Acesta e numărul de la hotel.
─ Veţi primi răspuns, nu vă faceţi griji.
Bărbatul plecă şi Anna rămase mult pe gânduri. Nu mai primise o ofertă ca asta : să meargă într-o ţară străină şi să sculpteze având ca model o persoană. Nu mai avusese chef să lucreze şi plecase la cumpărături. Se întoarse acasă şi se apucă să pregătească o cină romantică pentru ea şi soţul ei.
Când Jack se întoarse seara acasă, obosit, casa era învăluită în linişte. Se miră gândindu-se unde ar fi putut fi soţia lui. Îşi lăsă servieta şi se duse în sufrageria casei. Acolo, pe o masă rotundă se aflau fel de fel de bucate apetisante, un buchet de flori şi nişte sfetnice cu lumănări aprinse. Din nou se miră, apoi o văzu pe Anna ieşind din bucătărie şi punând ceva pe masă.
Anna puse platoul cu prăjituri pe masă şi-l zări pe Jack. Se duse spre el şi-l îmbrăţişă.
─ Ai venit mai repede acasă. Nu mi-ai dat răgaz nici să mă duc să mă schimb, ca să te aştept cum trebuie !
Jack o strânse în braţe sărutând-o tandru, pasional şi lung. Îi fusese dor de soţia lui.
─ Ce dacă ? îi răspunse el. Este bine şi cum eşti acum, doamnă Austen.
─ Ce ? Hainele astea…
─ Au pe ele miros de bucate apetisante. Hai să mâncăm, zise el.
Se aşezară la masă vorbind despre nimicuri. El îi povestea ei ce se mai întâmplase nou la serviciul lui şi observă că ea este preocupată de ceva. Servi vreo două prăjituri de pe platou – ajunsese la desert – apoi se duse spre soţia lui.
─ A fost o masă delicioasă, îi zise el.
─ Mulţumesc, îi răspunse ea.
─ Eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru această surpriză, zise el
─ Dacă mi-ai fi dat timp şi să mă îmbrac ar fi fost cu adevărat o surpriză, îi răspunse ea. Atunci ar fi fost...
Nu mai apucă să continue pentru că el o întrerupse printr-un sărut şi o luă în braţe purtând-o spre dormitorul lor, unde amândoi petrecură clipe pline de pasiune. Târziu, în noapte, el o întrebă :
─ Anna ? Dormi ?
─ Nu. Nu pot.
─ Te frământă ceva anume ?
─ Da.
Anna se apucă să-i povestească despre Rajah şi propunerea lui, iar el observă că atunci când ea vorbea despre faptul că era nevoită să se ducă în India, o umbră de tristeţe punea stăpânire pe ochii ei, dar în momentul în care amintea de provocarea ce i se oferea, ochii ei se animau de o sclipire tainică. O înţelegea perfect, căci ştia că nu putea să rateze o asemenea provocare şi se vedea clar că îşi făcea griji în privinţa lui.
─ Anna, o opri el în timp ce ea încă mai vorbea.
─ Da ?
─ Nu-i aşa că vrei să vezi cum e să ai un model viu ?
─ Da...
─ Atunci te vei duce în India.
─ Dar...
─ Am încredere în tine. Ştiu cât de importante sunt noile provocări pentru tine, iar această provocare merită.
─ Jack ?
─ Da ?
─ Îţi mulţumesc !
─ Nu ai pentru ce.
─ Te iubesc, îi mai spuse ea.
Anna îi mulţumi soţului ei într-un mod deosebit de plăcut. Nu-şi închipuise niciodată că Anna putea fi o fiinţă atât de pasională care avea atâtea de oferit. Savura fiecare clipă de intimitate alături de soţia lui cu o plăcere deosebită şi o iubea nespus de mult.
A doua zi, Anna luă legătura cu Rajah, spunându-i că acceptă oferta lui. Îşi puse la punct toate treburile şi în ziua stabilită era la aeroport, împreună cu soţul ei. Îşi luară la revedere unul de la altul şi se urcă în cursa pentru Bombay, aeroportul unde urma să aterizeze avionul.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 3:16 pm

big up!

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 5:06 pm

35. În India

Anna se urcă în avion alături de clientul ei, îşi ocupă locul rezervat de acesta la calsa I şi apoi aşteptă să decoleze avionul. În timpul călătoriei, ea îl întrebă pe Rajah :
─ Spune-mi ceva despre India.
─ Ce aţi dori să vă spun ?
─ Orice. Sunt pasionată de civilizaţii şi istorie şi nu am avut timp să mă documentez despre ţara dumneavoastră.
─ Bine. În primul rând suntem o republică federală cu 22 de state federale şi 9 teritorii autonome. Limba noastră oficială este hindi, dar mai sunt şi alte limbi vorbite ca : engleza, urdu, telugu, bengali, tamil, punjabi, malayam şi altele. În India se cunosc în total peste 150 de limbi. Majoritatea indienilor vorbesc hindi, dar cei care au posibilităţi să meargă la şcoli selecte vorbesc şi engleza. Moneda noastră e rupia indiană. Avem o climă dominant tropical-musonică, însă variază de la căldura tropicală din sud la frigul aproape arctic de pe înălţimile Himalayei.
─ Ouau ! exclamă ea. Şi unde mergem noi ?
─ Avionul va ateriza pe aeroportul din Bombay. De acolo vom merge spre teritoriul Manipur, unde locuiesc eu !
─ Aha.
Călătoria celor doi se continuă într-o linişte deplină. După ore bune de zbor cu avionul, ajunseră în India. Avionul ateriză pe aeroportul din Bombay şi cei doi coborâră din el. În ciuda faptului că era deabia luna februarie, era foarte cald acolo. În mod cu totul şi cu totul ciudat, Anna nu reuşea să aibă un semnal clar la telefonul ei celular, pentru a-l suna pe Jack să-i transmită că a ajuns cu bine. Împreună cu Rajah, ajunse la casa acestuia.
Rajah, le dădu instrucţiuni în hindi oamenilor săi, cerând să i se aducă pe cineva care să ştie engleza. Oamnii lui găsiseră o fată pe nume Aisha şi Rajah îi explică prezenţa Annei şi ce trebuie să facă ea. Aisha o preluă sub aripa ei protectoare pe Anna, conducând-o în camera ei. Îi spusese că vine mai târziu pentru a o lua s-o cunoască pe Kajal, soţia lui Rajah. Anna îi mulţumi şi se duse să se odihnească în camera ei. În sfârşit, telefonul ei avea semnal şi-l sună pe Jack, vorbind cu el până ce rămase fără baterie. Anna îşi puse telefonul la încărcat, căci casa lui Rajah îmbina armonios elementele tradiţionale indiene cu elementele moderne ca telefonul, televizorul sau aerul condiţionat.
Se trânti în patul ei imens şi moale odihnindu-se până la venirea Aishei. O toropeală plăcută o cuprinse şi adormi. La vreo câteva ore, se simţi zgâţâită de o mână delicată. Deschise ochii şi o văzu pe Aisha.
─ Bună, zise ea somnoroasă încă.
─ Trebuie să mergem la doamna. E nerăbdătoare să vă cunoască.
─ Imediat. Va trebui să mă ajuţi, căci nu cred că mi-am luat îmbrăcăminte adecvată pentru india.
─ Nu-i nimic. Nu e necesar să purtaţi haine ca ale noastre. Nu faceţi parte din comunitatea noastră.
─ Măcar ajută-mă spunându-mi ce să pun pe mine din cele pe care ţi le voi arăta !
─ Bine.
Aisha o ajută să-şi aleagă haine decente, apoi Anna se îmbrăcă şi o urmă pe aceasta spre locul unde-şi va vedea modelul.
─ Există nişte rigori ?
─ Nu înţeleg.
─ Adică reguli de conduită.
─ Nu. Purtaţi-vă firesc !
Asiha şi Anna ajunseră în camera destinată lui Kajal. Cele două aşteptară puţin în faţa uşii şi apoi intrară înăuntru. Kajal era o femeie deosebit de frumoasă : avea un păr lung, negru mătăsos şi lucios, ochi verzi precum smaraldul şi tenul alb, de n-ai fi zis că e indiancă.
─ Bună ziua. Tu trebuie să fii Anna Andersen Austen, o întâmpină aceasta vorbindu-i pe engleză.
─ Da. Încântată de cunoştinţă, domană Kahn.
─ Kajal, te rog. Să lăsăm deoparte politeţurile.
─ Bine.
─ Deci, eu o să-ţi fiu modelul. Când începem ?
─ Când doriţi dumneavoastră. Cu o singură condiţie !
─ Care ?
─ Să-mi arate cineva India şi ce se poate vedea în ea.
─ Ok. S-a făcut. O să-ţi dau un om de încredere. Aisha va fi translatorul tău. Omul meu nu vorbeşte engleza.
─ Bine. Sunt de acord. Putem începe de mâine ? Încă nu m-am acomodat cu fusul orar !
─ Sigur. Aisha, să-i arăţi atelierul unde va lucra.
─ Da, domană.
Cele două părăsiră acea încăpere şi Aisha îi arătă atelierul, unde va lucra împreună cu modelul ei. Deja materialul era acolo în aşteptarea prelucrării sale.
Anna se întoarse în camera ei şi primul lucru pe care-l făcuse fusese să-l sune pe Jack.

36. Din nou acasă

După ce-l sună pe Jack, amândoi vorbind cât mai mult unul cu altul, ea spunându-i că regretă că nu e şi el lângă ea, se culcă adormind. A doua zi, se trezi prima, îşi făcu toaleta de dimineaţă şi se duse spre atelier.
Intră în atelier, începând să-şi ordoneze uneltele şi să măsoare piatra pe care urma să lucreze. Acolo o găsi Aisha.
─ Ce faceţi ?
─ Aşa fac tot timpul până să mă apuc de treabă.
─ Aţi mâncat ceva ?
─ Nu.
─ Atunci, v-am adus eu. Sper să vă placă
Anna servi de pe tava aceea plină cu diverse bunătăţi numai ce i se părea a fi comestibil. Nu ştia nimic despre mâncărurile tradiţionale indiene şi nu vroia să rişte o intoxicaţie. După masă, veni şi Kajal, modelul ei.
Cele două se apucară de treabă. Anna o întrebă în ce poziţie vrea să fie sculptată şi Kajal îi arătă. Cu puţine indicaţii din partea Annei, lucrarea începu. Cele două vorbeau împărtăşindu-şi una alteia impresii despre ţara lor. La început, Annei i se păruse că va fi dificil s-o sculpteze pe Kajal, dar lucrarea mergea destul de repede, ca şi când sculptura s-ar fi finisat singură. Kajal se ţinuse de promisiune şi-i dăduse Annei un om de încredere, cu ajutorul căruia vizitase foarte multe obiective turistice importante ale Indiei. Ba chiar fusese într-un bazar indian, de unde-şi cumpărase fel de fel de nimicuri.
În cele din urmă, după vreo două săptămâni, lucrarea Annei era finisată şi predată posesorului, iar Rajah o conduse la Bombay, de unde ea urma să se urce în avionul care ducea spre New York. În avion urcau fel de fel de indivizi. Anna îşi luă rămas-bun de la Rajah şi se urcă în avion, ocupându-şi locul. Lângă ea nu se mai aşeză nimeni.
Avionul decolă spre ruta binecunoscută şi Anna se relaxa în scaunul său, aţipind. Dormi liniştită până ce auzi vocea căpitanului care anunţa apropierea de aeroportul New Yorkez. Abia aştepta să-l vadă pe Jack. Coborî din avion şi pătrunse în sala cea mare a aeroportului. Acolo, ceilalţi pasageri erau întâmpinaţi care mai de care de către rude sau prieteni. Îşi aminti cum o aşteptaseră soţii Doneck în aeroport, când ea se dusese de un Crăciun la ei şi zâmbi, căci atunci îl întâlnise prima oară pe Jack. În timp ce se gândea, observă pe cineva care vine spre ea cu un buchet imens de trandafiri albi. Din spatele buchetului se ivi capul lui Jack.
─ Bine ai venit acasă, draga mea soţie !
─ Jack !
─ Mi-a fost dor de tine, zise el dându-i buchetul şi sărutând-o.
─ Şi mie de tine !
─ Ai venit schimbată. Sper că indienii ăia nu te-au schimbat prea mult, glumi el.
─ Nu, deloc. Am venit doar cu aer indian. În rest, sunt aceeaşi !
Cei doi ajunseră la maşina lui Jack, iar el îi deschise ca ea să urce înăuntru. Ajunsese acasă într-o zi de vineri, iar el îi spusese că-şi luase liber. Când amândoi ajunseră acasă, Anna îi arătă lui Jack cât de dor îi fusese de el. În week-end, Anna îi povesti lui Jack despre India, iar el îi povesti ce mai făcuse acasă. Amândoi stătuseră mai mult în casă, preferând să stea în dormitorul lor, decât să undeva.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 6:08 pm

big up!

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 7:42 pm

36. Jack face un plan, ce dă greş

Anna se sculă a doua zi şi după obişnuita toaletă de dimineaţă, ea se duse spre atelierul unde avea să lucreze. Îşi aranjă uneltele pe care le va folosi la îndemână şi apoi începu să studieze bucata de piatră ce urma să fie terenul ei de lucru. Aşa o găsi Kajal, modelul ei.
─ Bună dimineaţa ! o salută aceasta
─ Bună dimineaţa ! răspunse ea
─ Ai mâncat ceva ?
─ Nu.
─ Am adus eu ceva de mâncare.
─ Mulţumesc.
─ Sper să ne înţelegem bine.
─ Şi eu. Cum doreşti să fii sculptată ?
─ Mai întâi mâncăm şi pe urmă stabilim.
─ Bine.
Cele două mâncară în linişte, apoi, aşa cum îi promisese, Kajal îi explică Annei cum doreşte să fie sculptată. Ea înţelesese şi îi alese lui Kajal o poziţie cât mai comodă, apoi se apucă de lucru.
În timp ce Anna muncea la sculptura ei în India, în America, Jack vroia să-i facă Annei o surpriză ca o glumă. Trebuia să fie cea mai ingenioasă glumă a lui. Îşi aminti de prietenul lui Caleb, care era un mare magnat al lumii interlope şi-i dădu un telefon.
─ Aici Caleb. Cine întreabă despre mine şi ştie acest număr de telefon ? întrebă el pe arabă.
─ Te strâng de gât dacă mai vorbeşti în arabă, că eşti american get-beget, răspunse Jack.
─ Jack, amice, ce plăcere.
─ Vreau să ne întâlnim la Terasa Colonadelor.
─ De ce ?
─ Îţi zic acolo !
─ Bine. Vin peste 20 de minute, e bine aşa ?
─ Da.
După 20 de minute, cei doi amici erau la o masa de la terasă, cu o cafea în faţa lor, discutând
─ Jack, nu ne-am mai auzit de mult timp. Ce s-a întâmplat cu tine ?
─ Să spunem că o mulţime de lucruri, iar din această mulţime, tu trebuie să ştii că m-am însurat !
─ Ia ute la el ! Burlacul convins s-a însurat ! Ha, ha, ha ! râse el cu poftă.
─ Să mă anunţi şi pe mine când nu te mai porţi ca un copil mai mare !
─ Jack, nu mai fii atât de serios, că îmi dai fiori !
─ Vreau să mă ajuţi la ceva, ce zici ?
─ Dacă pot, cu cea mai mare plăcere.
─ Uite cum stă treaba : soţia mea este plecată în India. Este sculptoriţă şi a primit o comandă acolo. Ştiu că tu te mai duci în vizită la fratele tău care locuieşte în Ankara, Turcia.
─ Aşa şi ?
─ Vreau ca tu şi fratele tău să mă ajutaţi să-i ofer soţiei mele o experienţă inedită, ce zici ?
─ Spune despre ce e vorba şi să văd...
Timp de mai bine de-o oră, Jack îi spuse lui Caleb planul său.
─ Ce ? sări acesta ca ars. Vrei s-o duc pe soţia ta în Ankara, la fratele meu pe motiv că vrea o sculptură, apoi să-i spun că va locui în harem şi că va trebui să primească vizita şefului meu, iar şeful să fii tu ? Ai luat-o razna ?!
─ Te rog...
─ Soţia ta te va „ucide” !
─ Fii serios !
─ Of... Nu-ţi pot refuza hatârul. Lasă-mă să văd ce pot face.
─ Bine.
Anna terminase sculptura lui Kajal după o săptămână, iar Rajah fusese atât de încântat de munca Annei, că se hotărî să dea o petrecere, înainte de plecarea Annei acasă. Anna nu putuse să refuze să nu participe şi ea la acea petrecere şi veni ziua ceremoniei. Kajal o ajutase pe Anna să-şi aleagă o costumaţie tipic indiană şi amândouă merseră la petrecere. Jack, împreună cu amicul lui Caleb erau şi ei la petrecere. Se nimerea ca Rajah să-l cunoască foarte bine pe Caleb şi acesta spusese că va veni însoţit de soţia lui şi de un bun amic.
Când Anna şi Kajal intraseră în sala unde se ţinea petrecerea, Jack fusese uimit cât de bine arăta soţia lui în rochia indiană şi cum se schimbase de mult. Era mai frumoasă decât îşi amintea el sau dragostea lui pentru ea îl făcea s-o vadă aşa. Urmând planul pus la cale cu Jack în cele mai mici detalii, Caleb se apropie de Anna.
─ Felicitări. Am înţeles că dumneavoastră sunteţi autoarea statuii pe care toţi o admirăm.
─ Mulţumesc. Vă cunosc cumva ?
─ Nu, deloc. Sunt în vizită aici. Mă numesc Caleb, iar el este fratele meu Talib. Doreşte să facă o comadă de o sculptură.
─ Pe cine doriţi să sculptez ?
─ Nu vorbeşte engleza. E din Ankara, Turcia.
─ Nu am ştiut.
─ Vrea să veniţi du dânsul în Ankara pentru a putea să vă arate pe cine să sculptaţi. De fapt, povestea este mai complicată.
─ Vă rog să-mi spuneţi povestea mai întâi.
Caleb îi spuse o poveste ce făcea parte din „scenariu’.
─ Adică fratele dumneavoastră are un Harem şi vrea ca din haremul pe care-l are să-şi aleagă o soţie, dar aceasta trebuie să fie cea mai frumoasă cadână de-acolo, iar eu trebuie să aleg una, s-o sculptez şi apoi să-i prezint sculptura şi dacă-i va plăcea, o va alege pe cea care am sculptat-o de soţie pe lângă cele pe care le are deja ?
─ Da, aţi înţeles bine.
Anna se ridică de jos şi zise :
─ Îmi pare rău, dar am stat suficient de mult în India. În plus, am destui bani şi trebuie să întorc acasă la soţul meu, în America. Deci, mă văd nevoită să refuz oferta.
─ Fratele meu plăteşte bine.
─ Poate să plătească şi în aur. Nu mă interesează. Acum, vă rog să mă scuzaţi !
Anna se duse lângă Kajal, povestidu-i propunerea ce i se făuse. Se împrietenise cu aceasta şi-şi povesteau una alteia multe lucruri.
─ Şi ce ai făut ?
─ Am refuzat. Doar ţi-am spus că vreau să mă întorc acasă.
Cei doi bărbaţi plecară din acea sală într-un colţ mai ferit şi Jack îşi dădu masca jos. Anna, care fusese intrigată de culoarea ochilor celui pe care Caleb i-l prezentase drept fratele lui - i se păruse că recunoaşte acei ochi şi nu ştia de ce - îi urmărise pe cei doi şi stătea într-o poziţie din care îi vedea foarte bine pe-amândoi şi-i auzea.
─ Ţi-am spus că n-o să meargă, Jack, îl auzi ea pe Caleb.
─ Mda, am subestimat spiritul critic al soţiei mele.
─ Poate ai uitat că nu cade aşa uşor în capcană !
─ Nu chiar ! A început să fie mai vigilentă de la o întâmplare mai veche !
─ De acord cu tine, dar trebuie să recunoşti că aţi duce propria soţie în Ankara, pentru a-i oferi nişte nopţi de vis, sub pretexul unei asemenea minciuni, nu putea să ţină. Să presupunem că ar fi acceptat şi ar fi venit... Conform planului tău, eu trebuia să-i spun că tu, care te dai drept fratele meu, îi vei face o vizită noaptea. Nu crezi că ar fi refuzat din start ? După câte mi-ai povestit, Anna este foarte fidelă.
─ Da, aşa este. Nu ar face nimic care să întunece fericirea noastră.
În timp ce Jack spunea aceste vorbe, Anna deja era în spatele lui. Venise pe nesimţite acolo şi-i făcuse semn lui Caleb, că dacă trădează prezenţa ei acolo, va suporta consecinţele. Acesta nu-i trădase prin nimic prezenţa. Jack nu terminase bine de spus propoziţia când auzi o voce din spatele său :
─ Deci, scumpa Anna nu face nimic care să întunece fericirea ! Poate fericirea ta, zise ea pe un ton dur
Jack o recunoscu. Vocea soţiei sale era dură şi rece. Se întoarse cu faţa spre ea şi se trezi cu o palmă peste obraz de toată frumuseţea.
─ Dacă aşa apreciezi tu dragostea, înseamnă că nu te-am cunoscut în realitate sau nu eşti chiar persoana care pretindeai că eşti ! Ţine-ţi verigheta amărâtă, îi aruncă ea în faţă verigheta. Am să vorbesc cu un avocat să se ocupe de actele de divorţ. Presupun că ai făcut vreun pariu că te însoi cu mine şi ai reuşit ! Mi-e scârbă de tine ! Nu vreau să mai ştiu că exişti !
Anna se întoarse şi plecă.
─ Anna, n-am făcut niciun pariu că mă voi însura cu tine ! strigă el după ea. Eu chiar te iubesc.
Anna se întoarse cu faţa spre el. Avea un chip rece şi o privire tăioasă.
─ Asta să i-o spui altei blonde mai fără cap decât mine ! Eu nu te cred !
După ce spuse asta, Anna pătrunse în camera prietenei sale şi îi spuse lui Kajal întâmplarea printre lacrimi. Rajah, care fusese lângă ele, îi spuse Annei că dacă vrea să meargă până la capăt cu divorţul, îi va găsi un avocat bun şi va face totul ca s-o susţină în America. Anna îi mulţumi, spunându-i că vrea doar un avocat deştept, care să facă în aşa fel, încât să-i obţină divorţul şi să-i aducă hârtiile care aveau să conţină sentinţa de divorţ, iar Rajah îi promise că aşa va face.

37. Schimbări

Anna plecă din India chiar a doua zi şi se întoarse la New York. Se duse la vechiul ei apartament. Noroc că nu-l vânduse. Intră înăuntru şi după un duş lung şi o cină mai mult frugală, Anna adormi. A doua zi, se duse la casa unde stătuse cu Jack.
„Ce interesant ! îşi zise ea. Acum patru luni mă căsătoream, iar acum divorţez ! Parcă aş fi actriţă. Numai actorii se căsătoresc şi se despart aşa de repede ! Trebuie să fac ceva cu viaţa mea !”
Ajunsă la casa ei cu Jack, sună la uşă. Îi răspunse chiar el.
─ Am venit să-mi iua lucrurile ! zise ea la fel de rece cum se purtase în India.
─ Intră, o pofti el.
Ea se duse spre dormitorul lor şi începu să-şi facă bagajul
─ Anna...începu el.
─ Nici să nu îndrăzneşti să scoţi vreo vorbă ! Sunt aici să-mi recuperez lucrurile. Atât şi nimic mai mult ! Nu o să iau nimic altceva decât ceea ce-mi aparţine ! Dacă vrei, poţi să şi verifici !
─ Poţi lua tot ce vrei. Nu o să te verific.
Anna îşi luă lucrurile şi apoi ieşi din cameră. El o prinse de mână.
─ Nu putem să uităm prostia mea ?
─ Îmi pare rău, eu nu sunt aşa. M-ai rănit şi nu pot uita asta. Adio, domnule Austen, spuse ea desprinzându-se din strânsoare şi ieşind pe uşă. Ajunse din nou la apartamentul său şi îşi dădu frâu liber lacrimilor. Plânse o vreme, apoi se linişti, amintindu-şi se Cassandra, ghicitoarea la care o dusese Kate. Se schimbă de haine şi se duse să vadă dacă îşi mai are cabinetul acolo. Din fericire cabinetul ei era tot acolo, iar secretara nu mai era cea pe care Anna o ştia. Se apropie de biroul acesteia.
─ Bună ziua, zise ea.
─ Bună ziua. Cu ce vă pot fi de folos ?
─ Doamna Cassandra mai dă consultaţii ?
─ De ce n-ar mai da ?
─ Vreau să-mi fac şi eu o programare la dânsa.
În timp ce secretara se pregătea să caute agenda de programări, Cassandra tocmai ieşea din biroul ei. Deşi trecuse atâta vreme de când Anna fusese împreună cu prietena ei Kate la ea, Cassie, cum era alintată de cunoscuţii săi, o recunoscu pe dată.
─ Anna ! excalmă ea.
─ Bună ziua, d-nă.
─ Mai repede bună seara, zise ea. Ce-i cu tine aici ?
─ Am venit să-mi fac o programare.
Cassandra se uită cu atenţie la ea.
─ Anna, tu nu eşti aici ca să-ţi citesc viitorul ! Adelle ?
─ Da, doamnă ?
─ Văd că în sală nu este nimeni. Cine vine după Anna, reprogramează-l. Nu mai primesc pe nimeni ! Anna, hai să intrăm !
─ Mulţumesc.
Cele două intrară în camera lui Cassie. Nu se schimbase nimic acolo şi Anna vroia să se aşeze la masă.
─ Nu aici. Hai dincolo !
─ Dincolo ?
─ Da.
Cassandra o invită pe Anna într-o altă cameră, care era ordonată ca un fel de birou. O pofti să se aşeze pe o canapea şi se scuză, deoarece vroia să-şi schimbe îmbrăcămintea. Anna se aşeză jos şi o aşteptă. Când se întoarse, Cassandra dispăruse. Femeia ce intrase nu avea nimic în comun cu îmbrăcămintea viu-colorată a Cassandrei, cu machiajul stident şi alte accesorii. Era o femeie matură, cu păr lung negru şi ochi căprui.
─ Gata, zise ea.
Anna o privi uimită.
─ Ştiu. Par altă persoană nu ?
─ Da.
─ Numele meu real este Grace Moore. Cassandra sunt acolo în camera aceea. Am descoperit din întâmplare tarotul, deşi mărturisesc că nu mă pricep deloc la datul în cărţi. Sunt psiholog, dar ca psiholog poţi supravieţui mai greu aici şi deja există o mare reţea de psihologi, aşa că am ales calea asta : să fiu o ghicitoare. Pentru asta îmi trebuiau haine, un nume şi nişte cărţi de tarot, ca să dea o notă de autenticitate. Mi-au plăcut foarte mult cărţile care vorbeau despre zei, legende şi alte lucruri fantastice. Citind mitologia greacă, m-a fascinat numele de Cassandra, acel tip de profet care nu era crezut, dar profeţiile lui se împlineau cu precizia unui cuţit. Nişte haine viu colorate mi-au atras atenţia, locul unde-mi am cabinetul era ideal, mi-am cumpărat nişte cărţi şi aşa s-a „născut” Cassandra.
─ Dar de unde şi până unde „profeţii” ?
─ Mai întâi, am şedinţe cu oamenii care vin la mine ca la o renumită ghicitoare, despre cine sunt ei, ce-i aduce la mine şi înregistrez totul pe un reportofon, apoi vin aici şi analizez cele spuse de ei. Concluziile le trag în faţa lui, punându-l să amestece cărţile de tarot. De cele mai multe ori nu dau greş şi lumea vine să-mi mulţumească în cele mai diferite moduri. Dacă aş fi fost psiholog, aş fi fost târât şi în procese, dar aşa...
─ Înţeleg... Dar cu mine...
─ Nu ştiu ce s-a întâmplat. Păream că te cunosc de când lumea şi am zis acele lucruri la instinct. Parcă eram în transă când ţi-am zis acele cuvnte. Nu mi s-a mai întâmplat.
─ Ciudat.
─ Să revenim la tine ! Ce ai păţit ?
─ Acum eşti Grace sau Cassandra ?
─ Sunt Grace.
Anna se apucă să-i povestească ceea ce i se întâmplase amintindu-i lui Grace că spusele ei se adeveriseră în mare măsură. Îi mai zise şi de întâmplarea din India, iar Grace se întristă.
─ Trebuie să faci o schimbare, zise ea.
─ Asta şi intenţionez.
─ Dar schimbarea trebuie să înceapă de la tine. Uite, simt nevoia de a te ajuta. Am 45 de ani şi nu sunt căsătorită. Am concepţii cât se poate de aiurite despre căsătorie, aşa că nu cred că voi ajunge să mă mărit. Pot să te tund puţin, lăsându-ţi părul trei-sferturi şi să te vopsesc la el, pentru a ţi-l închide la culoare. Pot să-ţi fac rost şi de un un apartament la Los Angeles. Dacă vrei, poţi începe schimbarea chiar de azi !
─ Sigur că da, dar nu-mi pot schimba şi numele. Îmi place numele meu de Anna Andersen.
─ Nu îl vei schimba. Vom tăia „en-ul” şi va deveni Anders. E un nume cu rezonanţă engleză. Asta tot eu ţi-o pot rezolva după ce primeşti sentinţa de divorţ.
─ Bine. Aşa să fie !
Şi aşa a fost... În seara aceea, Annei i se tunsese părul, el rămânând doar până la umeri, fusese vopsit cu puţin maro, ceea ce îl făcea să pară blond-şaten, o combinaţie ciudată de altfel şi Anna rămase la New York până ce se dădu sentinţa de divorţ, pe care avocatul angajat de Rajah pentru ea, o obţinuse extrem de repede. După ce primise sentinţa, Anna, cu ajutorul lui Grace plecă spre Los Angeles, unde urma să-şi înceapă o nouă viaţă. Împlinise de-abia 31 de ani. Avea o viaţă întreagă în faţa ochilor !...

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 7:47 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 8:10 pm

38. Mică istorioară a Los Angeles-ului

Anna îşi strânse toate lucrurile, lăsă în grija lui Grace apartamentul ei pentru a fi vândut şi de la autogara din New York, luă autobuzul numit Ogarul Cenuşiu şi plecă spre Los Angeles. În autobuz află că acesta avea o rută bine stabilită şi că va ajunge în autogara Los Angeles, nu înainte de a li se face o prezentare a oraşului de către şofer sau un ghid ce se va urca într-un anumit punct în autobuz şi de a intra o bucată de drum pe celebra Autostradă 66. Abia aştepta partea cu prezentarea oraşului, dar era conştientă că va ajunge peste câteva zile de mers continuu la Los Angeles.
Îşi ocupă locul de la fereastră în autobuz şi aşteptă să urce toată lumea pentru ca să plece. Lângă ea nu mai stătea nimeni şi era foarte mulţumită de această situaţie, căci nu avea chef de conversaţii. În sfârşit, peste un sfert de oră autobuzul se puse în mişcare. Privea cu tristelădirile înalte ale New York-ului, ce fusese atâţia ani casa ei. Nu le spusese nimic soţilor Doneck, de teamă să nu-i întristeze. Era singură din nou, îndreptându-se spre o nouă viaţă.
I se părea ciudat că doarme într-un autobuz şi că mănâncă doar când acesta se oprea pentru benzină sau pentru a-şi relaxa picioarele călătorii. Zilele treceau rostogolindu-se una după alta. Apusurile şi răsăriturile de soare le văzuse din autobuz, în cele mai diverse locuri. Fiecare apus şi răsărit văzut din autobuz avea ceva unic pentru că se nimerea să fie mereu în alt loc. În cele din urmă, la o nouă oprire a autobuzului, se urcă o doamnă între două vârste şi îi anunţă că aceea este ultima oprire, căci urmau să intre pe autostradă şi ea le va fi ghidul ce le va vorbi despre Los Angeles.
Toată lumea mâncă şi-şi făcu provizii, după care autobuzul se puse din nou în mişcare. Anna era suficient de odihnită şi abia aştepta istoria oraşului. Aşa cum anunţase ghidul lor, povestea nu se lăsă prea mult aşteptată.
─ Bună ziua, se auzi o voce în microfon. Eu o să fiu ghidul vostru azi. Poate că unii dintre dumneavoastră aţi mai auzit istoria, iar alţii nu. Pe cei care au mai auzit istoria şi nu vor să o mai audă încă o dată îi sfătuiesc să-şi găsească altă activitate. Momentan, suntem pe Autostrada 66. Curând, o să vedem şi Oceanul Pacific, după care vom face un ocol pentru a intra în Los Angeles.
Pentru cei care nu ştiu istoria oraşului, pot să vă spun că el mai este numit şi „The City of Angels" (Oraşul Îngerilor) şi este cel mai mare oraş din statul California şi al doilea ca mărime a populaţiei din Statele Unite, fiind întrecut doar de New York City. În 1781 spaniolii au întemeiat un oraş în zona vesticã a Statelor Unite, pe nume El Pueblo de Nuestra Senora Reina de los Angeles. Dominaţia spaniolă a încetat în 1821, însă Statele Unite au preluat controlul oraşului 30 de ani mai târziu. Apariţia căilor ferate, precum şi celebra "Goană după aur" a adus în aceste ţinuturi foarte mulţi emigranţi. Stabilirea, după 1913, aici a marilor studiouri cinematrografice are efectul unei explozii a afacerilor, cea ce a adus acestui oraş numele de Ţara Făgăduinţei.
Oraşul este denumit familiar L.A. de către locuitorii săi şi are o climă sub-tropicală extrem de blândă. Extinderea enormă a zonei urbane a fãcut din el oraşul cu cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Economia oraşului se bazează pe o diversificare foarte mare a industriei. Los Angeles a fost încorporat ca municipalitate în ziua de 4 aprilie 1850 — doar cinci luni înaintea acceptării Californiei ca cel de-al treizeci şi unulea stat al Uniunii, la 9 septembrie 1850. El este capitala comitatului omonim, Los Angeles County; este unul dintre cele mai importante centre culturale, ştiinţifice, educaţionale, tehnologice şi comerciale ale lumii. A fost gazda a două ediţii a Jocurilor Olimpice, în 1932 şi 1984.
Aici sunt găzduite numeroase instituţii de renume mondial într-o multitudine de domenii profesionale şi culturale. În mod special, oraşul este liderul mondial al producerii şi difuzării mijloacelor de divertisment accesibile tuturora, filme, programe de televiziune şi înregistrări de muzică şi este unul dintre cele mai cosmopolitane locuri ale lumii. Oameni de pretutindeni au fost constant atraşi de calitatea sa de oraş deosebit, vremea sa extrem de blândă, poziţionarea sa de-a lungul a ceea ce se numeşte geografic Pacific Rim Gateway, stilul de viaţă vibrant, energia ce pare a se degaja de pretutindeni şi de speranţa realizării Visului american (American Dream).
Aici se încheie şi prezentarea mea, pentru că mai avem puţin şi intrăm în autogare L.A. Sper să vă împliniţi visul în acest mare oraş !
Anna fusese pur şi simplu fascinată de ceea ce auzise şi coborî din autobuz. Îşi luă bagajele şi se duse să facă rost de un taximetru sau Golden Cab, cum erau numite acolo, pentru a putea să ajungă la un hotel. Hotărâse că se va duce la hotel, în ciuda faptului că nu avea rezervare. Cu bagajele după ea, Anna abia reuşi să facă rost de un taximetru. Îl rugă s-o ducă la cel mai apropiat hotel. Ajunse la hotel, îşi plăti taxiul şi apoi pătrunse în holul acestuia. Remarcă bunul gust al hotelului, care era încărcat de obiecte luxoase ce denotau opulenţă, dar şi de altfel de obiecte, ce aduceau un aer de onest, onorabil. Parcă opulenţa, modernul, luxul se îmbina armonios cu vechiul, onestul, modestul. Era o combinaţie de mobilier şi de culori cum numai prin Caraibe văzuse.
Se îndreptă spre recepţie. Acolo erau mai mulţi funcţionari. Unii erau ocupaţi alţii liberi. Se îndreptă spre un funcţionar liber şi zise :
─ Bună ziua.
─ Bună ziua.
─ Vin din New York şi aş dori să ştiu dacă aveţi o cameră liberă.
─ Aveţi programare ?
─ Nu.
─ Din păcate, fără programare în prealabil este mai greu să facem rost de o cameră liberă, dar să încerc. Aştepteţi puţin pe acele fotolii comode. Vă anunţ eu dacă am găsit ceva.
─ Mulţumesc.
Anna nu era îmbrăcată în ceva foarte elegant şi funcţionarul credea că este cineva care îşi bate joc de el, că nu are bani şi vine la un hotel cu pretenţii ca să ceară o cameră, aşa că se duse la şeful lui de tură pentru a-l întreba ce să facă. Ceea ce nici funcţionarul nu ştia, nici Anna era că şeful de tură a celor de la recepţie, nu era un simplu şef, el fiind managerul hotelului şi culmea coincidenţei era unul din cei trei fii ai lui Kirk Maxwell. Pe managerul hotelului îl chema Michel Maxwell şi aflase multe despre Anna Andersen de la tătăl său. Michel ţinea permanent legătura cu tatăl său şi era bucuros să ştie că nu mai este singur în atelier. Primise şi o fotografie de-a Annei. Funcţionarul se duse la şeful lui şi-i explică situaţia. Acesta îl rugase să-i indice persoana în cauză şi funcţionarul îi indică.
─ Cheam-o aici !
─ Domişoară, o strigă el pe Anna.
Anna înţelese că pe ea o strigă şi se apropie.
─ Bună ziua, zise Michel. Am înţeles că doriţi o cameră.
─ Da, dar nu am programare. Vin din New York şi doresc o cameră până mă acomodez cu Los Angeles-ul şi-mi găsesc un apartament. Mă numesc Anna Anderse...
─ Anna Andersen, devenită Anders. Ştiu.
Anna făcu nişte ochi mari.
─ Michael Maxwell ! se recomandă el.
─ Unul dintre cei trei băieţi ai lui Kirk ? întrebă ea
─ Da.
─ Incredibil !
─ Ce fel de cameră doreşti ?
─ Una în care să mă simt comod.
─ Atunci nu avem camere aici, dar poţi sta la mine acasă, în Beverly Hills. Soţia mea va fi încântată să te cunoască ! Ce zici ?
─ Este o ofertă destul de generoasă, dar...
─ Nici să nu te gândeşti să mă refuzi ! Kirk o să fie tare bucuros să te ştie undeva în siguranţă.
─ Bine. Atunci, accept !

39. Întâmplări în L.A.

Însoţită de către Michel, Anna ajunse în selectul cartier Beverly Hills. Mergeau amândoi cu maşina lui Mike, cum îi spusese el să-i spună. El, ştiind-o pe ea psionată de tot ceea ce era nou îi spunea despre câteo casă celebră ce aparţinuse o perioadă vreunei vedete Hollywood-iene, iar ea-l asculta fascinată de cele ce le afla. În cele din urmă, ajunseseră la casa lui. Era o căsuţă destul de mare şi spaţioasă. Acolo nu erau garduri, ci doar peluze de gazon, ce erau mereu îngrijite cu atenţie, straturi de flori acolo unde unii vroiseră şi nişte culoare pe lângă verdele monoton şi alei pietruite care duceau spre uşa casei. Mai erau şi excepţii acolo unde se aflau domenii existau şi garduri ce înconjurau casele.
Coborâră amândoi din maşină, după ce Mike o parcase în zona unde stătea aceasta de obicei şi o invită înăuntru. Holul de intrare al casei era spaţios şi primitor. Anna îşi lăsă bagajele acolo şi se duse după Mike în sufrageria casei. O cameră spaţioasă, cu o fereastră mare ce dădea spre o verandă şi o curte interioară era sufrageria. Acolo erau o masă de 12 persoane, fotolii şi un televizor. Nu era încărcată de mobilă, iar decoraţiunile nu erau ceva ieşit din comun. El o invită să ia loc, deschise o parte a geamului, ce era uşă glisantă şi o strigă pe soţia lui.
În încăpere veni o femeie mignonă, cu păr lung negru şi ochi albaştrii.
─ Marry, ea este Anna Andersen, cea despre care ţi-am mai vorbit eu.
─ Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Marry, soţia lui Mike.
─ Şi mie îmi pare bine.
─ Am invitat-o pe Anna să stea la noi, pentru că la hotel nu cred că s-ar fi simţit bine singură.
─ Ce bine ai făcut. Să nu uiţi să-l suni pe tata să-i spui că Anna e la noi.
─ Chiar acum mă duc. Doamnelor, zise el ridicându-se, vă las una în compania celeilalte !
Mike plecă să-l sune pe Kirk, iar Merry purta o conversaţie amicală cu Anna. Peste câteva minute, în timp ce Mike mai vorbea încă la telefon, iar Anna-i povestea lui Marry despre unele din statuile ei, se auziră în holul casei nişte voci masculine.
─ Începe „teroarea”, zise Marry, glumind cu Anna.
─ Teroarea ?
─ Au venit băieţii noştrii acasă. Unul, cel mic este la elementară, iar cel mare este la colegiu.
─ Ah ! Şi de ce „teroare” ?
─ O să vezi imediat.
În sufragerie pătrunseră un puşti cam la vreo 11-13 ani, cu păr negru şi ochi verzi şi unul la vreo 17-19 ani şaten cu ochi căprui.
─ Bună, mamă, salută cel mare.
─ Mami, fratele meu mi-a luat azi walkmanul la care ascultam muzică şi nu vrea să mi-l dea înapoi.
─ Ce-ţi spuneam eu acum câteva minute, Anna ? Teroare !
Anna râse cu poftă, căci îşi dăduse seama că „teroare” se referea la copilăriile celor doi. Cei doi deveniseră conştienţi că mama lor nu era singură în sufragerie. Cel mare o observă pe Anna.
─ Bună, zise el ! Eu sunt Danny. Îmi pare bine că te cunosc.
─ Şi mie. Eu sunt Anna, zise ea.
─ Iar eu sunt Sam.
─ Frumoasă prezentare !
─ Mami, îi spui să-mi dea walkmanul înapoi ?
─ Nu de faţă cu musafirii.
─ Nu mă considera un musafir, Marry. Apropo, Sam.
─ Da ?
─ De ce ţi-a luat walkmanul fratele tău ?
─ Nu i l-am luat. Când m-am dus să-l iau de la şcoală să venim amândoi acasă, unul din profesori mi l-a dat, spunându-mi că fratele meu ascultă muzică în timpul orelor. De atunci e la mine.
─ Pot să-l văd şi eu ?
─ Sigur.
Danny scoase walkmanul lui Sam şi i-l întinse Annei.
─ Sam a mai făcut probleme ca asta ? o întrebă ea pe Marry.
─ Da. Mai mereu face.
─ Şi la învăţătură cum e ?
─ Trebuie să-şi îndrepte două note la două materii şi văd că el ascultă muzică.
─ Aha. Atunci, acest aparat drăguţ va rămâne la mine, până când Danny îmi spune că te-au lăudat profesorii şi că ţi-ai îndreptat noatele. Atunci mai negociem. Până atunci, o să mă bucur de el.
Sam era vădit dezamăgit. Anna era musafir. Nu putea s-o jicnească sau să-i spună să i-l dea. Plecă spre camera lui trist. Danny era uimit : fratele lui nici măcar nu vociferase. Se scuză şi se duse şi el în camera lui.
─ Incredibil. Cum ai reuşit ?
─ Nu ştiu. Pur şi simplu mi-a venit ideea pe loc.
Mike se întoarse şi le informă pe cele două ce vorbise cu Kirk şi cu fratele lui din New York. Alfă şi de isprava copiilor lui şi de gestul Annei şi răse.
─ Deci i-ai zis că poate negocia pentru aparatul ăla dacă îşi îndreaptă notele.
─ Da.
─ Ce poantă bună. Ai de gând să te ţii de promisiune ?
─ Da. Sunt curioasă să văd ce se întâmplă şi care va fi reacţia lui.
─ Trebuie să te avertizez, că dacă vrea să-şi recupereze aparatul, nu trebuie neapărat să-şi mărească notele. Va găsi el un profesor singur şi prezentabil, pe care să-l aducă acasă şi să-ţi facă legătura cu el. Crede-mă, e expert în aşa ceva.
Anna îl privi uimită.
─ Şi i-a mers ?
─ Până acum ? Mai mereu !
─ Oau ! Ce mentalităţi ciudate.
─ Va trebui să te obişnuieşti cu stilul libertin al L.A.-ului !
─ Da, bănuiesc că da. La ce mă pot aştepta de la L.A. ?
─ La orice !
─ Mamă doamne !
─ Acum, hai să-ţi arăt camera, să te odihneşti. Draga mea, azi sunt în tura de noapte.
─ Să ai grijă. Sper că te odihneşti după masă.
─ O să trag un pui de somn.
─ Anna, te aştept la masă. Mâncăm cu toţii. Consideră-te parte din familie !
─ Mulţumesc. Am să vin.
Anna îl urmă pe Mike, după ce-şi luă bagajul din holul casei şi ajunse în cea care urma să fie camera ei. Casa lui Mike avea un aer familiar pentru ea şi-l întrebă :
─ Te superi dacă stau mai multă vreme la tine ? Mă simpt foarte bine aici.
─ Stai cât timp doreşti. Nu ne incomodezi cu nimic.
Anna îşi ordonă lucrurile în camera ei şi apoi se odihni. Era în Los Angeles. Nu se aşteptase că va da peste un băiat al lui Kirk tocmai acolo şi că va avea unde să stea. Spre seară coborî la masă şi mâncă împreună cu ceilalţi.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 8:20 pm

big up

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 9:05 pm

40. Schimbarea meseriei

După câteva zile, timp în care se acomodase cu stilul vibrant al Los Angeles-ului, mersese împreună cu Marry prin diverse locuri, Anna simţi nevoia să facă ceva. În urma numeroaselor sculpturi pe care le realizase, ea strânsese o avere frumuşică. Nu ştia dacă în Los Angeles avea să aibă acelaşi succes ca în New York şi nu excludea posibilitatea de a-şi schimba meseria. Studiase numeroase cărţi, avea o diplomă în Arte Plastice şi un curs de pedagogie. Deci, ar fi putut să fie foarte bine profesor. Într-o zi obişnuită de cumpărături, ea luă un ziar de anunţuri şi când ajunse acasă, constată cu dezamăgire că în domeniul ei, sculptura, nu era nimic. În schimb erau foarte multe anunţuri prin care se căutau fete pentru show-room. Un anunţ de la Universitatea din Los Angeles îi atrăsese atenţia : se căutau profesori pe diverse specialităţi, deoarece mulţi dintre cei care fuseseră acolo şi predaseră se pensionaseră.
Anna încercui anunţul şi-şi pregăti dosarul pentru a se duce şi ea la interviu. I se părea ciudat faptul că acolo nu se trimeteau întâi CV-uri şi apoi să se ţină interviul. Se programa direct un interviu pentru cei interesaţi. A doua zi, alegându-şi un deux-piece elegant, Anna se duse la universitate. Ajunse la aceasta cu ajutorul taximetrului comandat şi după ce-l achită, se uită la universitate : o clădire înaltă, impunătoare, cu nişte trepte uriaşe la intrare, colonade şi o mulţime de studenţi forfotind. Aceasta era imaginea pe care Anna o văzuse după ce se dădu jos. Trase aer în piept, îşi făcu un pic de curaj şi porni spre treptele universităţii. O tânără de vârstă apropiată cu a ei, se uita în toate colţurile, cu ziarul de anunţuri în mână. Probabil era o altă candidată. Anna se apropie de ea.
─ Bună ziua, salută ea.
─ Bună ziua.
─ Aţi venit pentru anunţ ? o întrebă indicând ziarul din mâna ei.
─ Da. Mă numesc Beatrice Lowell.
─ Eu sunt Anna Anders. Îmi pare bine. Şi eu am venit pentru anunţ. Ne îndreptăm spre intrare ?
─ Da. Ce bine că nu sunt singură, zise ea.
Cele două îşi strânseră mâinile politicos şi se îndreptară spre scări pentru a le urca şi pentru a vedea încotro trebuie să se îndrepte pentru interviuri.
Ajunseră în holul universităţii. Acolo, o mare de studenţi, care mai de care mai pestriţ îmbrăcaţi, cu walkmanuri şi căşti în ureche, mestecând gumă forfoteau de colo-colo. Anna şi Beatrice stătură mult timp pe loc, uitându-se amândouă cu mirare la cât de libertină era viaţa acolo. Ajunseră se se întrebe chiar dacă erau într-adevăr la o universitate sau la un colegiu. În cele din urmă, un domn cărunt în cap, cu o voce autoritară, reuşi să-i risipească pe studenţi către sălile lor de curs. Cele două se apropiară de el.
─ Bună ziua, zise Anna.
─ Bună ziua, zise el.
─ Căutăm să ajungem aici, îi întinse ea ziarul cu anunţul încercuit.
─ Sunteţi pentru interviu ?
─ Da.
─ Urmaţi-mă.
Cele două îl urmară pe personajul acela enigmatic.
─ Ştiţi de ce nu se primesc CV-uri ?
─ Nu, răspunseră ele la unison.
─ Universitatea noastră găzduieşte atât studenţi cât şi liceeni sau mai bine zis tineri care urmează un colegiu. Mulţi dintre ei aleg să rămână în continuare la noi, alţii pleacă la alte universităţi din L.A. Avem statut de universitate, dar avem şi campus şi colegiu. Nu primim CV-uri, pentru că nu acesta contează. Poate să fie unul bine alcătuit sau prost alcătuit. Pe noi nu ne interesează lucrul acesta, ci firea unei persoane. Avem o clasă mai dificilă de istorie-cultură-artă. Mulţi profesori au ieşit la pensie şi acum trebuie să-i înlocuim. Am dat un anunţ în cele mai căutate ziare şi ducem persoanele care vin pentru interviu în acea clasă. Interviul nu este unul obişnuit, ci unul cu elevii în faţă. El constă în cât de bine ştie o persoană, ce urmează să le predea să le capteze atenţia. Până acum s-au perindat foarte mulţi profesori şi aşa cum au venit, aşa au şi plecat. Puţini au reuşit să le capteze atenţia. Dintre cei puţini, mulţi au plecat spre alte universităţi din motive de plată, de apropiere de casă etc. Au rămas foarte puţini şi nu putem să ţinem anumite ore pentru că nu avem profesori. Ziua va fi una lugă. Sper că aveţi nervi de oţel şi veţi rezista.
─ La ce trebuie să ne aşteptăm ? întrebă Anna
─ La o clasă de elevi zăpăciţi, dar foarte buni la învăţătură. Mai întâi vom începe orele cu ajutorul unora dintre profesorii ce-i pot ţine în frâu şi le pot capta atenţia, apoi vom încerca să vedem din cei veniţi pentru interviu ce specialitate au şi dacă reuşeşte cineva să capteze atenţia. Aţi înţeles ?
─ Da, eu am înţeles, zise Anna.
În cele din urmă, cele două ajunseră la sala unde era grupa de studenţi ce trebuia ţinută în frâu.
─ Domnelor, eu mă numesc Gregory Robertson şi sunt directorul acestei universităţi. Să intrăm înăuntru, unde mai sunt şi alţii.
Anna şi Beatrice intrară în marea sală. O aulă impresionantă, pe jumătate plină şi o masă mare întinsă unde erau foarte multe persoane. Unele dintre ele erau cu acelaşi ziar în mână sau alt ziar unde mai apăruse anunţul. Altele nu erau cu nimic în mână. Anna simţi că va avea parte de o provocare cum nu mai avusese până atunci şi abia aştepta să vadă ce se va întâmpla. Directorul îi salută pe studenţi şi cele două se aşezară la masă. Anna se uită în sală şi văzu tineri de vârste diferite. Erau în ultimul an, urmând să plece la universitate sau să rămână să studieze în continuare acolo.
Observă că directorul reuşi să facă linişte printre studenţi. Era curios de ce li se spunea studenţi, dar pentru că era o universitate, Anna se gândi că acela era motivul. În cele din urmă, urmări două expuneri de câte 10 minute a doi dintre profesori şi văzu că studenţii sunt foarte interesaţi. Apoi, directorul le vorbi despre alte propuneri de cursuri. Beatrice avea ca specialitate istoria, iar ceilalţi erau mai mult pentru cultură, limbi străine, literatură. Numai ea era la artă. Vociferările şi circul, începu în momentul în care directorul le spusese că se impune ca ei să facă şi cursuri de artă, pentru a-şi dezvolta creativitatea.
─ La ce ne trebuie cursuri de artă, domnule director ? întrebă unul
─ Chiar aşa, îl completă o studentă.
─ Avem muzica pe care o ascultăm la casetofonul nostru, zise un alt student.
─ Doar nu vreţi să aduceţi pe cineva care să ne pună să facem practică, zise un al patrulea.
─ Da... zise un al cincilea râzând. Arta de a poza drept model unui amărât de pictor sau altfel de artist, concluzionă acesta dând drumul la casetofon.
Anna se ridică de la locul ei, se duse spre casetofon, îl închise, scoase caseta din el şi se îndrepta spre catedră. Înainte de a se îndrepta să-şi reia locul, ea zise :
─ Dacă ai curajul să pozezi pentru un artist amărât, i se adresă ea celui de-al cincilea, care fusese ultimul ce vorbise, vei recupera această casetă foarte uşor. Ai două variante : caseta rămâne la mine până termin de spus ceea ce am de zis sau ţi-o dau după ce-mi pozezi ca model pentru o nouă sculptură. Dacă nu te jenezi să pozezi în pielea goală, te rog să vii să-ţi iei caseta ! termină ea ce avea de spus şi se aşeză la catedră.
În sală se lăsase deodată liniştea. Nu li se întâmplase niciodată ca un posibil candidat în a le fii profesor să aibă atât de mult curaj. Anna se uită de jos la studenţi, care nu numai că lăsaseră baltă casetofonul, dar se duceau care mai de care la locul său.
─ Şi ce ne veţi preda ? avu curajul să întrebe unul dintre ei, spărgând liniştea.
─ După zgomotul pe care l-aţi făcut mai înainte, mă mai gândesc dacă să vă fiu profesor sau nu.
─ Sunteţi profă de artă ? mai îndrăzni un altul
─ Nu. Sunt sculptor de meserie şi pentru curiozitatea voastră, pentru ultima mea statuie am încasat un onorariu de 13 milioane de dolari !
─ Oau ! exclamară toţi
─ Şi e greu ce faceţi ? mai prinse curaj unul.
─ În principiu nu. Dar trebuie să găseşti materialul potrivit pe care să lucrezi. O piatră, oricât de banală ar fi, de orice culoare, când o alegi să sculptezi pe ea, aşa fără formă, trebuie să exprime ceva. Nu poţi să lucrezi pe o piatră inexpresivă.
─ Şi ce trebuie să exprime ?
─ Să luăm un exemplu : vreau să fac o statuie unei fete, colege de-a voastră. Nu pot alege o piatră care nu-mi „arată” că pot contura chipul acelei fete pe ea.
─ Şi cum alegeţi piatra ?
─ Asta se învaţă cu timpul. Mai întâi o să trebuiască să ştiţi tot felul de banalităţi fără rost despre pietre. Poate vă duceţi la un curs de arheologie, unde se vorbeşte mai des despre roci şi pietre. Dar chiar şi dacă nu vă duceţi la un curs de arheologie, dacă aveţi răbdare, inteligenţă şi puteţi să răbdaţi nişte cursuri de artă ţinute de către un amărât de artist, atunci poate o să vă descoperiţi talente mai multe decxt ascultarea muzicii la casetofon. În plus, la primirea şi atributele pe care mi le-aţi găsit, nu cred că vă pot fi profesor, zise ea aruncând caseta spre cel ce-o pusese în casetofon.
Anna se ridică, vrând să plece.
─ Nu plecaţi, vă rugăm ! Cred că o să avem nişte ore foarte interesante cu dumeavoastră ! vociferară toţi
Directorul era uimit : o necunoscută, făcuse ceea ce puţini profesori reuşeau. Nu o întrebase cum o cheamă, dar reuşise în mai puţin de 5 minute ceea ce reuşeau alţii în săptămâni, luni sau chiar ani. Culmea era că doar un singur profesor mai reuşise aceeaşi performanţă ca ea : Mark Bradley şi acela era chiar profesor de arheologie ! În cele din urmă, directorul le spuse că întrevederea cu viitorii profesori s-a terminat şi că va decide cine să le ţină cursurile ce nu aveau acoperire.
Când directorul însoţit de posibilii candidaţi ieşi din sală, îi pofti pe aceştia în altă sală pentru a le comunica ceea ce hotărâse. Beatrice şi Anna erau singurele care primiseră aprobarea din start, urmând să-şi depună actele necesare pentru încadrarea lor. Ele erau singurele care captaseră atenţia studenţilor în primele 5 minute. La ceilalţi durase mai mult de 5 minute, iar alţii dăduseră greş.
Anna şi Beatrice plecară. Amândouă erau bucuroase că vor fi colege.

41. Organizarea unei expoziţii

Aşa cum spusese directorul Universităţii din Los Angeles, Anna îşi începu noua ei carieră de profesor. Cursurile ei, la început erau banale, căci ea nu le vorbea prea mult studenţilor ei. Recurgea la o metodă inedită : când era ora de arheologie după ora ei, Anna îl ruga pe colegul ei, Mark să ţină două lecţii în loc de una. Acesta era mai mult decât bucuros să accepte rugămintea colegei ei din două motive : unul – principal – era că se îndrăgostise de Anna, dar nu-i spunea acest lucru, iar al doilea – secundar – era că Anna punea câteodată întrebări ce-l puneau în dificultate cu răspunsurile. Alteori ea era cea care oferea nişte explicaţii foarte complete, bazate în special pe experienţa ei acumulată ca sculptor. Nici orele lui Mark nu erau neinteresante. El era un tip înalt, avea părul castaniu şi ochii verzi. Era unul din puţinii profesori care ştiau cum să capteze atenţia şi să se facă plăcut de către elevii săi.
Existau multe zile în care el mergea cu studenţii săi şi cu Anna în mini-excursii pe câte un şantier arheologic. Într-una din zile, când trupa se afla la un şantier arheologic, unde se dădeau numeroase explicaţii, Anna observă o zonă în care lucrătorii depozitau pietre de diverse mărimi spre a fi duse undeva. În timp ce ghidul grupului le explica ceva fascinant, Anna se duse în zona cu pietrele. Câţiva dintre studenţii ei o observară şi se luară după ea. Curând, toată trupa se afla lângă ea.
─ Bună ziua, salută ea.
─ Bună ziua, îi răspunse un bărbat ce coordona bunul mers al lucrurilor.
─ Dumneavoastră sunteţi şeful ?
─ Da.
─ Pot să ştiu şi eu de unde provin aceste pietre ?
─ De acolo, indică aceste un loc bolovănos.
─ De ce le luaţi de-acolo ?
─ Degajăm locul pentru viitoarele săpături.
─ Şi ce faceţi cu aceste pietre ?
─ Le ducem la o unitate de sfărâmare a lor.
─ Puteţi să-mi daţi şi mie una, mai mică s-o văd de aproape ?
─ Da !
Acel bărbat alese o piatră destul de mică şi o dădu Annei. Aceasta se uită la ea studiind-o pe toate feţele cu atenţie.
─ Cât vreţi pentru mormanul ăsta de pietre ? întrebă ea
─ Poftim ? răspunse bărbatul uimit.
─ Da ! Doresc pietrele acestea pentru un experiment de sculptură. Sunt perfecte pentru ceea ce-mi trebuie mie ! Le vreau eu !
─ Şi unde o să le puneţi pe toate ?
─ Asta va fi o problemă, dar nu contează acum ! Pietrele astea nu vor ajunge la sfărâmat !
─ De ce ? Pot să ştiu şi eu ?
─ Da, de ce nu !? Cele care sunt mai închise sunt pline de asperităţi ce trebuiesc înlăturate cu grijă, dar odată acestea înlăturate devin numai bune pentru chipuri umane ce vor fi sculptate pe ele. Cele albe, au o proprietate uimitoare : nu au asperităţi sau muchii. Sunt plane şi permit sculptarea peisajelor pe ele, pentru că un pictor poate să le vopsească şi să le facă vii, deoarece absorb foarte bine uleiul de la acuarelele pentru pictura pe piatră şi le conservă, pictura reuşind să se păstreze foarte bine !
Cât ţinuse explicaţia Annei toţi rămăseseră cu gura căscată. Anna avea un mod de a spune explicaţiile, că fascina ascultătorul. În cele din urmă, i se dădură ei pietrele şi aşa începură orele de sculptură propriu-zise. Ea văzuse că are destule talente şi, în complicitate cu Mark, căută o sală sau clădire unde ar fi putut face o expoziţie pentru studenţii ei. Mai mereu se ajuta cu Mark şi începuse să ţină la el. Avea impresia că acesta era îndrăgostit de ea şi nu era departe de adevăr. Lui Mark îi era teamă să fie mai îndrăzneţ cu ea, deoarece avea şi el o poveste destul de tristă. Bănuia, fără să ştie cât este de adevărat, că şi ea trecuse printr-o experienţă neplăcută şi de aceea lăsa lucrurile să vină de la sine.
Cei doi complici, reuşiră să găsească ceva care să poată găzdui lucrările studenţilor. Anna nu le spusese încă de planul ei, decât în ziua în care totul era aranjat. Dăduse telefoane peste telefoane şi se asigurase că o bună parte din cunoscuţii, foştii ei clienţi şi prietenii săi aveau să vină la expoziţia pe care ea o organiza. Într-o zi, în cancelaria profesorilor, Anna îi spuse lui Mark :
─ Am aranjat totul. Mi-au răspuns afirmativ peste 100 de persoane. Azi le spun !
─ Succes.
Anna intră la ore şi zise :
─ Bună ziua !
─ Bună ziua, fusese ea salutată.
Ea văzuse că studenţii ei erau pregătiţi pentru o nouă etapă de sculpturi.
─ Azi nu o să sculptăm nimic ! le zise ea.
─ De ce ?
─ Azi ne vom duce în grup la expoziţia pe care am organizat-o eu pentru sculpturile voastre. Veţi trece prin experienţa vânzărilor. Fiecare va trebui să-şi prezinte sculptura cât mai frumos şi să obţină bani din ea. Banii vă aparţin şi veţi face ce veţi dori cu ei. Atenţie, deja am anunţat 100 de persoane care vor veni negreşit ! Mulţi sunt prieteni buni de-ai mei ! Deci, lăsaţi jos uneltele şi în ordine, urmaţi-mă într-o nouă etapă a orelor voastre !
─ Oau ! ziseră ei.
Aşa ajunse ea cu studenţii ei la expoziţie. Îi îndemnă să se îndrepte fiecare spre operale lui pentru a le prezenta celor care le admiră sau sunt interesaţi să le achiziţioneze. La expoziţie veni şi Mark, iar ea era foarte bucuroasă că profesori ai universităţii veniseră şi ei să vadă operele de artă. Era o mare de lume la expoziţia aceea.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 9:11 pm

big up

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 10:19 pm

42. Întâmplări

Multă lume era la acea expoziţie. Cei care o cunoşteau pe Anna se opreau şi o salutau, vorbeau cu ea, îi lăudau iniţiativa. Ea era oarecum tristă, căci auzise că prietenul ei cel mai bun, Kirk, nu se simţea prea bine şi că fusese internat în spital. În timp ce lumea forfotea, iar studenţii Annei îşi dădeau care mai de care importanţă, ea îl zări pe Jack, pe care nu-şi amintea să-l fi invitat. Se întreba ce caută tocmai acolo. Când observă că acesta o remarcase şi se îndreptă spre ea, îi zise lui Mark :
─ Poţi să te dai drept logodnicul meu pentru un timp nedefinit, fără să mă întrebi ce şi cum ?
Mark era foarte inteligent : observă un tip care se îndrepta spre ei şi pe Anna care devenise neliniştită şi-i spuse :
─ E poveste lungă cu tipul care vine spre noi ?
─ Foarte.
─ Atunci, uite aici un inel de „falsă logodnă”, ca să fie lucrurile mai credibile.
─ Mulţumesc. Rămân datoare.
─ Bună ziua Anna, o salută Jack care tocmai ajunsese lângă ei.
─ Bună ziua, domnule Austen, îi răspunse ea.
─ Îmi pare bine să te văd, dădu el s-o îmbrăţişeze.
Anna se feri din calea îmbrăţişării lui, iar Mark interveni :
─ O cunoaşteţi pe logodnica mea ? întrebă el foarte serios.
─ Te-ai logodit ? o întrebă el vădit dezamăgit.
─ Sigur că da, îi răspunse ea, aruncându-i o privire rece.
─ Îmi pare bine pentru tine.
─ Ce faci în Los Angeles ? îl întrebă ea.
─ Am venit împreună cu soţia mea. Ea are nişte afaceri aici, iar eu am însoţit-o. Îi place foarte mult arta şi am intrat în expoziţia asta. Nu mă aşteptam să te văd aici !
─ Este o expoziţie organizată pentru studenţii mei. Acum, dacă nu te superi, Mark, iubitule, mergem să ne alăturăm celorlalţi ?
─ Sigur că da, iubito !
El o luă de după mijloc pe Anna şi amândoi se îndepărtară, integrându-se în mulţime. Ea nu-şi dădu jos inelul acela primit până când se încheie expoziţia şi Mark o conduse acasă. În faţa uşii de la noua ei locuinţă, achiziţionată în Beverly Hills cu ajutorul lui Mike, ea zise :
─ Mulţumesc tare mult. Îţi rămân datoare. Uite inelul.
─ Mulţumesc. Trebuie să-l dau mamei mele înapoi, căci îl luasem de la reparat. Este un inel simbolic pentru ea. Ce faci în week-end ?
─ Cred că stau acasă.
─ Nu vrei să mergi la plajă ? La noi se face plajă acum. Ştiu un loc cu o piscină mare, unde te poţi bronza foarte bine !
─ Un loc de relaxare ?
─ Sigur că da.
─ Atunci, da, vin !
─ Trec eu mâine dimineaţă să te iau ? Pe la ora 9 să zicem ?
─ Sigur.
În week-end, Mark se ţinu de promisiune şi veni s-o ia pe Anna. Amândoi merseră la piscină şi se relaxară. Tot Mark, îi propuse să se ducă în apropierea Los Angeles-ului pe o plajă frumoasă şi merseră împreună. El avea o maşină modernă, dar nu era prea vorbăreţ din fire. Ajunşi pe plajă, Anna se simţi datoare să-i spună despre trecutul ei cu Jack şi de ce îl implicase în acea minciună la expoziţie.
─ Ce-a făcut ? o întrebă el mirat la sfârşitul mărturisirii.
─ Da, exact ceea ce ţi-am zis.
─ Dar dacă eu vroiam să-ţi fac o surpriză, oricât de trăznită ar fi fost, te-aş fi întrebat mai întâi pe tine.
─ Cum adică ?
─ Să zicem că vroiam să-ţi ofer nişte nopţi de vis la Burj al Arab. Aş fi făcut din timp o programare şi apoi te-aş fi întrebat dacă nu vrei să ne petrecem următorul concediu acolo. În funcţie de ceea ce mi-ai fi răspuns eu aveam două opţiuni : fie contramandam rezervarea, fie confirmam venirea mea acolo, dând instrucţiuni cu privire la aranjamentele din camera noastră şi m-aş fi ocupat de procurarea biletelor pentru a pute ajunge acolo. Dar în orice caz, aşa cum a procedat el nu aş fi făcut-o.
─ De ce ?
Mark trase aer în piept şi se apucă să povestească ceea ce i se întâmplase lui. Anna îl ascultă cu atenţie, nevenindu-i să creadă că el trăise o experienţă a „surprizelor” foarte neplăcută, ce-i lăsase un gust amar.
─ Foarte neplăcut, spuse ea.
─ Într-adevăr, concluzionă el. Pot să te întreb ceva ?
─ Da, sigur că da.
─ Anna tu l-ai iubit nu ?
─ Te referi la Jack ?
─ Da.
─ Da, l-am iubit, dar nu mai există cale de întoarcere către el.
─ De ce ? Doar pentru că a încercat să facă ceea ce-ai spus ? Iartă-mă că mă bag, dar e un lucru minor pe lângă cele trăite de mine. În plus, cred că încă-l mai iubeşti.
─ Hm... De ce crezi asta ? Dragostea pentru mine înseamnă în primul rând să ai încredere în persoana iubită, să fii alături de ea, să vorbeşti cu ea, nu să te duci la cel mai bun prieten al tău şi să cloceşti un plan, culmea, ca să-i oferi nişte momente de neuitat soţiei tale. Putea foarte bine să facă aşa cum mi-ai dat tu exemplu, dar nu să procedeze în felul în care a făcut-o ! Asta pentru mine înseamnă că nu a avut suficientă încredere în mine, nu mi-a cerut sfatul.
Dacă m-am căsătorit, eu am făcut-o pentru că-l iubeam cu adevărat. Ştiam şi încă mai ştiu că o căsătorie implică, pe lângă dragoste, respect reciproc, comunicare şi să împarţi bune şi rele cu cel care te-ai căsătorit, să te ocupi de ceea ce ştii că poţi face. Nu aş concepe niciodată o căsătorie bazată pe minciună, pe planuri făcute, pe urzeli şi alte cele. Nu aş fii de acord niciodată să fiu femeia veşnic la cratiţă – cum ştiu că cei mai mulţi au viziunea asta – sau femeia bună la un singur lucru : să facă moştenitori. Concep un tip de căsătorie unde fiecare partener vine cu ceva, unde unul se completează pe celălalt, nu o căsătorie în care doar o singură parte face totul, unde cântă doar găina sau doar cocoşul.
Nu ştiu care este viziunea celorlaţi în privinţa căsătoriei, dar am constatat că aşa cum văd eu lucrurile, mai bine rămân singură şi nemăritată !
─ Nu e bine să fii singur. E foarte greu să fii singur în viaţă. Am văzut asta la mama mea şi ştiu cât de greu i-a fost după ce tata ne-a părăsit să se descurce. Nu s-a mai recăsătorit şi m-a crescut pe mine, lucru pentru care-i sunt veşnic recunoscător. N-aş face niciodată ceva care s-o supere, pentru că a făcut mari sacrificii ca eu să am o şcoală, un liceu, o facultate, o meserie. Îţi mărturisesc că bunicii mei ne-au lăsat o avere frumuşică, dar au lăsat-o pe umele meu, cu o condiţie : să intru în posesia ei doar după ce mi-aş fi găsit servici. La început i-am crezut nişte oameni cruzi, care au lăsat-o pe mama în voia sorţii, să se descurce singură, fără ajutor material, dar până la urmă le-am mulţumit, căci am învăţat valoarea banului câştigat cu greu, chivernisit cu socoteală. Acum am intrat în posesia averii, căci am dus dovezi la banca unde deschiseseră bunicii cont că am servici şi am putut şi eu să-i ofer câteva lucruri de valoare mamei mele care a fost tot timpul lângă mine. De aceea mi-am permis şi să-mi iau maşina pe care o am.
─ Într-adevăr, viaţa este plină de surprize. Dar hai să nu mai vorbim despre lucruri triste. Trecutul este trecut. El nu se mai întoarce. Trebuie s ce facem de-aici încolo.
─ Anna ? Trebuie să-ţi spun ceva.
─ Spune !
─ Ne cunoaştem de multă vreme şi nu cred că ţi-e ruşine să spui ceva direct.
─ Aşa este. Nu-mi vine să cred că au trecut doi ani de când eşti aici ! Mama mea mai are foarte puţin de trăit şi cred că mai are o singură dorinţă : să mă vadă aşezat la casa mea.
─ De ce suferă ?
─ Are rost să-ţi spun ?
─ Nu, nu cred că are.
─ Vrei să mă ajuţi să găsesc pe cineva bun ca să mă însor ?
─ Ai pe cineva în vizor ?
─ Nu cred.
─ Iată cu ce rol m-am ales ! Să fac pe Cupidon-ul ! Oau ! De unde să ştiu eu ce să-ţi aleg ? Ne cunoaştem, într-adevăr, dar nu într-atât de bine ca să ştiu eu ce ţi se potriveşte cel mai bine. Nu suntem fraţi ! Şi chiar de-am fii, tot nu m-aş băga să-ţi aleg o soţie. În plus de ce nu te căsătoreşti cu cineva pe care-l cunoşti de ceva vreme şi la care ai început să ţii ?
─ Aşa m-am gândit şi eu !
─ Mă bucur, că în privinţa sfatului ţi-am fost de folos ! Atunci, nu-ţi mai rămâne decât să-l urmezi !
─ Bine. Anna, vrei să te măriţi cu mine ?
─ Da’ n-am zis că...
─ Păi îţi urmez sfatul ! Eşti singura persoană pe care o cunosc de suficient de mult timp ca să ştiu la ce să mă a din partea ta, în plus, am început să ţin la tine ! Deci ce zici ? Vrei să mai acorzi o şansă căsătoriei ?
─ Sincer ?
─ Bineînţeles.
─ Da.
─ Anna, eşti sigură ?
─ Sunt sigură. Nu o fac pentru ceea ce ai zis cu referire la mama ta, ci pentru că eu chiar ţin la tine. Aşa că dacă vrei să te însori cu mine, eu sunt disponibilă.
─ Mulţumesc, Anna, spuse el sărutându-i mâna. Să mergem să-ţi alegi un inel de logodnă !
─ Chiar este nevoie ? Mai bine mă duci să mă prezinţi mamei tale.

43. În lanţ : nuntă, înmormântare, naştere, botez

Mark îi era recunoscător Annei că acceptase propunerea lui şi promise ca în următorul week-end s-o ducă s-o cunoasă pe mama lui. Când sosi week-end-ul, întâlnirea cu mama lui Mark fusese emoţionantă, căci acesteie îi dăduseră lacrimile când aflase că fiul ei se căsătoreşte. Clara, mama lui o plăcu pe Anna din primul moment şi-şi ceru scuze că boala ei o împiedică să se ocupe aşa cum trebuie de organizarea nunţii fiului ei. Anna şi Mark o liniştiră că nu trebuie să-şi facă probleme, că se va găsi cine să le organizeze nunta. Oricum, nu aveau prea mulţi invitaţi : doar profesorii de la universitatea la care lucrau.
Anna îi sună pe soţii Doneck, spunându-le că-i invită în America, dar de data aceea la Los Angeles şi că se ocupă ea de transportul lor. Acceptaseră şi când sosiseră, ea le povestise totul cu lux de amănunte. Se întristaseră când aflaseră că mariajul cu Jack fusese un eşec, se înfuriaseră pe el pentru îndrăzneala pe care o avusese şi în cele din urmă se bucuraseră pentru ea că se recăsătorea. Îi promiseră că vor rămâne în L.A. s-o ajute la pregătiri.
Deşi Anna şi Mark se gândiseră să invite doar profesorii de la universitate, nu scăpaseră de studenţii şi ai lui şi ei ei, care îşi anunţaseră şi ei prezenţa. Ceea ce se crezuse iniţial că va fi o ceremonie restrânsă, în ziua programată pentru marele eveniment, se dovedi a fi o petrecere uriaşă cu vreo 300 de invitaţi. Era o nuntă în adevăratul sens al cuvântului, iar ea se simţea cât se poate de bine. Recăsătorindu-se începea o altă etapă a vieţii ei.
După petrecere, rămaseră amândoi în casa lui, pentru ca el să fie alături de mama sa. Noaptea nunţii nu fusese ceva deosebit, unic ca atunci când avusese o noapte cu Jack, dar imaginea lui Jack pierise din mintea ei. Acum, Mark era soţul ei şi îl iubea. Era o altfel de iubire faţă de prima, dar era mai matură, căci avea 33 de ani când se recăsătorise. Luna de miere şi-o petrecuseră în Hawaii şi se distraseră de minune amândoi. Dragostea lor era bazată foarte mult pe respect reciproc, comunicare şi iubire. O iubire care avea pentru amândoi experienţa din trecut trăită de fiecare în parte.
După şase luni de la căsătorie, mama lui muri. Boala o învinsese. Anna, împreună cu Mark şi prietenii pe care şi-i făcuseră amândoi, făcuseră pregătirile pentru înmormântarea mamei lui Mark. Pe tot parcursul ceremoniei funeste, lumea păstrase liniştea. Nu plânsese nimeni în hohote, ci doar discret. Nici pomeneală se fi auzit un bocet ceva. Şi pentru Mark fusese greu, căci îşi văzuse mama moartă şi sicriul coborât în groapă şi pentru Anna fusese greu. Nu avusese suficient timp la dispoziţie s-o cunoască pe Clara, dar retrăia momentul când asistase la moartea mamei ei în Germania.
După înmormântare, amândoi se ocupaseră împreună de cele cuviincioase într-o astfel de situaţie. În casa lor, pentru o perioadă, fusese o atmosferă apăsătoare, amândoi simţind lipsa Clarei, dar ea fusese mereu alături de el şi el alături de ea. Îşi împărtăşeau unul altuia aproape torul.
După un an de zile, timp în care viaţa lor ca soţ şi soţie decurgea în cele mai bune condiţii şi amândoi îşi văzuseră de muncă, într-un week-end, ei i se făcu tare rău. Mark, îngrijorat, o dusese la spital. Un doctor o preluase şi-i fâteva analize şi-i dăduse o veste frumoasă : urma să devină mămică. Ea îi mulţumi doctorului şi acesta nu văzu vreun motiv s-o reţină în spital, sfătuind-o sătura cu un medic ginecolog care să-i urmărească evoluţia sarcinii şi să-i prescrie o reă de medicamente împotriva greţurilor matinale. Când Mark văzu că ei i se dă drumul o întrebă :
─ E totul în regulă ?
─ Cum nu se poate de bine ! Îţi spun acasă.
Amândoi ajunseră acasă, ducându-se spre dormitorul lor. Ea se aşezată pe pat.
─ Anna, de ce ţi-au dat drumul aşa repede ?
─ Pentru că nu e nimic grav.
─ Dar ce s-a întâmplat ?
─ Nimic deosebit, doar că sunt însărcinată, atâta tot !
Mark făcu nişte ochi mari.
─ Numeşti o sarcină o nimica toată ? spuse el, cu ochii plini de lacrimi, dar şi de tainice sclipiri.
─ Nu. Eu ţi-am spus de ce nu m-a reţinut în spital şi de ce mi-a fost rău !
─ Anna, este cea mai bună veste pe care mi-o puteai da.
─ Mama s-ar fi bucurat pentru noi, zise ea întristându-se.
─ A mea sau a ta ?
─ Amândouă.
─ Draga mea, nu ai voie să fii tristă ! Un copil este un motiv de bucurie ! O să am grijă să nu te supere nimic ! zise el, îmbrăţişând-o
─ Ce-am făcut ca să te merit ? îl întrebă ea cu lacrimi în ochi.
─ Nimic deosebit, spuse el lungind-o în pat. Ni s-a acordat amândouăra a doua şansă !
Amândoi petrecuseră acea după-amiază într-un mod foarte plăcut. Ea nu renuţă la cursurile ei decât prin luna a opta a sarcinii şi asta la insistenţele lui. Se programă din timp pentru cezariană, căci aşa-i recomandase medicul ei ginecolog şi în luna cireşilor ea născu o fetiţă. El fusese permanent lângă ea, bucurându-se de acel unic moment al naşterii. Cât timp ea stătuse în spital să se recupereze după operaţie, amândouăra le fusese foarte greu să aleagă un nume pentru fetiţa lor. In cele din urmă o numiră Caroline Anders-Bradley.
Cele mai frumoase zile din viaţa celor doi soţi fuseseră cele în care se ocupaseră împreună de creşterea ei. La şapte luni o botezară împreună şi erau foarte mândrii şi împliniţi. De la botezul fetiţei încolo urmau noi etape din viaţa celor doi soţi.

~~~ Final prima parte ~~~

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 10:25 pm

și continuarea când apare?

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 10:41 pm

~~~ Partea a II-a ~~~

44. Bucuriile statutului de mamă

După notezul Carolinei, pentru Anna şi Mark începu noua etapă a vieţii lor : etapa când erau părinţi. Acea etapă avea să fie cea mai frumoasă din viaţa lor, chiar dacă mai era vorba de câteo boală sau alte lucruri minore. Cea mai tristă perioadă fusese când Anna făcuse o operaţie, în urma căreia i se spusese că nu va mai putea să aibă copii şi nici nu îi era indicat să mai facă, deoarece nu se ştia dacă ar fi putut duce o sarcină până la capăt. Cei doi soţi se resemnaseră şi se dedicaseră creşterii şi educării fetiţei lor.
Aleseseră pentru fata lor cele mai bune şcoli şi Caroline ajunsese la vârsta la care trebuia să intre la colegiu, apoi la facultate. Anna şi Mark o lăsaseră să-şi aleagă singură colegiul.
Anii trecură precum vântul şi Carol, cum o mângâiau părinţii ajunsese o domnişoară drăguţă la 20 de ani, care intrase prima pe listă la Universitatea din Los Angeles. Moştenise talentul mamei ei, dar nu pentru sculptură, ci pentru pictură. Tablourile pictate de ea erau frumoase, exprimau ceea ce vroia ea să picteze. Fie că erau în stil cubist, renascentist, fie că se inspira din Monet, Van Goh sau alţi pictori celebrii, tablourile lui Carol aveau ceva unic : expresivitate, culoare, îmbinaţii interesante şi curajoase, stil, unicitate.
La vârsta de 20 de ani, Carol se putea mândri cu diverse diplome luate la fel de fel de concursuri de pictură şi cu cea mai mare medie pe care o avusese un candidat la acea Universitate. Avea înălţimea tatălui, un corp bine proporţionat, unduitor, putând uşor trece drept top-model, un păr lung şi bogat, şaten. Păstra trăsăturile feminine ale mamei ei şi ochii ei erau o combinaţie dintre cei verzi ai mamei şi cei albaştrii ai tatălui.
Multă lume remarcase asemănările dintre Anna şi soţul ei Mark. Mulţi crezuseră că sunt fraţi, dar nu era aşa, căci existau şi trăsături care îi făceau să pară două persoane distincte. Carol, moştenise trăsături de le amândoi. Era o copie fidelă a părinţilor ei, având trăsături de la amândoi.
În ziua în care Carol văzuse că intrase prima pe listă, se bucură, căci ştia că mama şi tatăl ei se vor bucura nespus de mult la aşa o veste bună. Pentru ea, părinţii erau singurele persoane pe care nu le-ar fi rănit pentru nimic în lume. Citi listele, apoi se duse acasă, găsind-o pe mama ei în micul atelier pe care aceasta şi-l amenajase dintr-un garaj ce nu mai era folosit. Nu renunţase la orele de la universitatea în care preda, dar nici la sculptură. Sculptura pentru Anna devenise acum, nu un mijloc de trai cum fusese înainte, ci un mijloc prin care ea evada din realitatea vieţii. Uneori se întâmpla să mai facă mici expoziţii în care-şi ducea lucrările şi le vindea.
─ Bună mamă, o salută Carol veselă, când o găsi în atelierul ei.
─ Carol ! Ce veşti ai ?
─ Am intrat, mamă.
─ Bravo ! se bucură ea îmbrăţişându-şi fiica.
─ Prima pe listă, mai zise ea.
─ Oau ! Trebuie sărbătorit ! Hai să facem ceva bun de mâncare. Tata se va bucura nespus de mult când o să-i dai şi lui vestea !
Anna şi Caroline intrară în bucătăria vastă a casei şi se apucară de gătit, apoi, amândouă aranjaseră masa de seară în sufragerie. Atmosfera era foarte romantică, fiind ideea lui Carol să orneze masa. Când Mark sosi acasă, Caroline fata lui îl aştepta îmbrăcată de oraş.
─ Ce mai face fetiţa mea ?
─ Bună tată. Mamei i-am spus o veste mare. Ea o să ţi-o spună. Eu mă duc până la o colegă să ne uităm la un film. Mama te aşteaptă în sufragerie. O seară cât mai plăcută la amândoi ! Pa, pa !
Mark vru să strige după ea, dar nu apucă. Îşi lăsă servieta şi se duse spre sufragerie. Acolo, o atmosferă cât se poate de romantică şi o Anna îmbrăcată elegant îl aşteptau. Rămăsese cu gura căscată.
─ Bună, iubitule, îl întâmpină ea.
─ Bună şi ţie, o salută el, strângând-o în braţe. Ce sărbătorim?
─ Nimic special, doar intrarea fetei noastre la facultate !
Mark se uită uimit la Anna, dar văzu că aceasta nu glumea. Bucuros, o luă pe sus, se învârti cu ea, apoi o sărută pasional.
─ Cred că smechera noastră de fată ne-a lăsat singuri ! Pun pariu că nu vede niciun film la colega la care se duce !
─ Colega ei face petrecere în pijama.
─ Aha. Şi noi ?
─ Noi, luăm o cină romantică la lumina lumânărilor. Doar fata noastră a intrat prima pe listă la facultate !
─ Da ?! zise el cu uimire. Atunci nu-mi trebuie nicio cină romantică, zise el luând-o pe sus. Avem nevoie să fim unul cu altul, concluzionă el ajungând în dormitorul lor şi punându-şi soţia în pat. Petrecură amândoi clipe pline de pasiune. Chiar şi după atâţia ani, de când erau împreună, mai găseau încă plăcere în clipele lor de intimitate. Bineînţeles că mâncară ceva de seară, dar amândoi în halate, vorbind despre nimicuri.
După ce Caroline intrase la facultate, cursurile începură. Era o fată inteligentă, dar şi puţin tocilară. Nu se dădea în lături de la distracţii, dar acestea să fie cu cap. Prefera în locul unei discoteci pline de fum de ţigară, lumini obscure, băutură, droguri sau alte ispite, o plimbare lungă prin parc, o carte bună citită, nişte ore petrecute în faţa calculatorului, ascultând muzica ei preferată sau vorbind cu prietenii ei prin internet. Mai de grabă se ducea la o operă, teatru sau balet, cu cercul ei restrâns de prietene, decât la o discotecă, bar, cafenea.
Semestrele anului I de facultate treceau precum vântul şi Caroline ajunse să aibă parte de prima ei expoziţie, unde avea să-şi arate desenele ei. Anna se ocupase îndeaproape de acea expoziţie, pentru că vroia şi ea să-şi expună nişte lucrări ale sale.

45. Expoziţia mamă-fiică

Cum făcuse, cum dreguse, Caroline îşi programase expoziţia împreună cu cea a mamei ei, sugerându-i o anumită dată la care acestea s-o facă. Uitându-se în calendar, cu mult înaintea aşteptatului eveniment, Anna descoperise că în ziua aceea se împlineau 21 de ani de la căsătoria ei cu Mark. Nu-i venea să creadă că era de 21 de ani împreună cu el, că se iubeau ca în prima zi, parcă tot mai mult pe măsura trecerii timpului, că nu se certaseră niciodată, că împărţiseră atâtea lucruri împreună. Probabil, fata ei avea de gând să o lase iarăşi singură acasă împreună cu Mark, dar se înşela, căci soţul ei nu uitase de aniversarea căsătoriei lor şi plănuise împreună cu fiica lui s-o scoată pe Anna la un restaurant elegant, unde să sărbătorească împreună cu prietenii lor aniversarea căsătoriei. Totul avea să se petreacă după expoziţie.
Ziua mult aşteptatei expoziţii sosi şi Anna, în ciuda vârstei sale, arăta destul de bine, îmbrăcată într-un costum elegant. Fiica sa pur şi simplu radia de tinereţe şi de eleganţă într-o roche lungă de culoarea vişinei putrede, ocupându-se îndeaproape de toţi invitaţii la expoziţie. Anna o privea plină de admiraţie şi nu se mai preocupă de ea, ci de Mark, care se apropiase de soţia lui, împreună cu Thomas, prietenul lui şi naşul lor. Thomas era însoţit de soţia lui şi toţi patru începură să depene amintiri plăcute.
În timp ce Anna era antrenată în conversaţii lungi, Carol se ocupa de clienţi. Observă un tânăr ce se uită la un tablou. Se apropie de el.
─ Vă interesează tabloul acesta ? întrebă ea
Tânărul se întoarse spre Caroline, rămânând mut la frumuseţea ei. Găsi totuşi puterea să spună :
─ Da, mă fascinează combinaţiile de culori folosite în acest tablou. Ce reprezintă ?
─ Se numeşte „Serenium”, îi răspunse ea politicos.
─ Acum înţeleg. Îmi dădea mie senzaţia de linişte, armonie şi pace, dar nu mă puteam hotărî ce nume să asociez cu tabloul. Aţi făcut o alegere bună.
─ Vă pricepeţi la pictură ?
─ Nici decum ! Oh, ce nepoliticos sunt ! Mă numesc William Connors.
─ Îmi pare bine să vă cunosc. Caroline Anders-Bradley.
El îi sărută politicos mâna şi intră în conversaţie cu ea, vorbind despre diverse tablouri pe care ea i le prezenta şi-şi dăduseră seama că sunt colegi de Universitate, el fiind student în anul II la Arheologie-Istorie, ce se afla tot în incinta Universităţii Los Angeles. Marea universitate găzdeuia mai multe facultăţi, iar ea era la Arte-Plastice, iar el la Arheologie-Istorie. Diferenţă doar de ani de studiu, de profile şi de etaje de universitate : ea la etajul 1, el la 2 ! William era un tânăr zvelt, înalt, cu păr scurt, negru precum pana corbului şi cu ochi verzi. Era bine educat şi ştia cum să se poarte. Amândoi găsiseră rapid subiecte de conversaţie.
Expoziţia celor două, mamă-fiică se desfăşură într-o atmosferă cât se poate de cordială, lăsându-se cu ceva achiziţii, ba chiar şi cu noi comenzi. Când expoziţia se încheie, era spre seară, iar Mark îi spuse Annei :
─ E cazul să sărbătorim. A fost o zi fructuoasă.
─ De acord, tată, zise Carol. La un restaurant ?
─ Sigur că da. Am făcut deja rezervarea.
─ La restaurant ? întrebă Anna.
─ Da, draga mea. Nu vrei ?
─ Ba da, numai că mă simt puţin obosită, dar mergem, dacă ai făcut deja rezervările.
─ Haide mamă ! zise Carol. N-o să regreţi !
─ Bine. Să mergem.
Se urcară toţi într-un taxiimetru şi ajunseră la restaurant. Mark îi făcu fiicei sale un semn discret.
─ Eu o iau înainte, mamă.
─ Bine.
Anna aşteptă până ce Mark plăti taxiul.
─ Eşti sigur că aici e ?
─ Da. De ce întrebi ?
─ Păi ce restaurant este âsta cu toate luminile stinse ?
─ Cel mai bun, draga mea. Hai să mergem !
Anna îşi luă soţul de braţ şi pătrunseră înăuntru. Acolo, era linişte şi întuneric. Deodată, luminile se aprinseră şi toţi prietenii lor de familie le cântau „La mulţi ani” cu ocazia celei de-a 21-a aniversări a căsătoriei lor. Un tort mare, plin de lumănări marca acest eveniment. Ea se emoţionă puternic, lacrimi de bucurie începând să curgă din ochii ei. Se uită la soţul ei şi-i mulţumi tacit, dându-i un sărut. Stinseră împreună lumănările şi apoi se aă la masa rezervată pentru ei, petrecând într-o atmosferă intimă, dar plină de bucurie.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 10:56 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 11:09 pm

46. Vizita lui William

La vreo câteva luni de la expoziţie şi de la aniversarea căsătoriei celor doi soţi, la casa lor, într-un week-end sună cineva la uşă. Caroline se împrietenise între timp cu William şi vorbeau foarte mult unul cu altul, iar el se hotărâse să-i facă o vizită acasă la ea în acel week-end. Ea fusese de acord, căci părinţii ei erau amândoi acasă şi-i dăduse adresa unde locuia ea. William, încărcat cu două buchete de flori, unul pentru mama Carolinei şi unul pentru ea se afla în faţa uşii.
Anna auzi soneria şi cum ştia că fata ei aştepta pe cineva, o strigă pentru a deschide uşa. Mark şi Anna erau la bucătărie, se ocupau cu pregătirea mesei de prânz, pentru a-şi trata musafirul aşa cum trebuie. Carol coborî scările de la etajul casei şi deschise uşa. William îi sărută politicos mâna şi-i dădu unul dintre buchete.
─ Bună, îi zise ea. Mersi pentru flori ! Hai s-o cunoşti pe mama. E în bucătărie.
─ Sper să-i placă florile mele.
─ Sigur îi vor plăcea. O să cerem şi pentru ele o vază.
─ Bine, zise el urmând-o pe Carol.
Cei doi ajunseră în bucătărie. Anna tocmai se întorsese cu faţa la uşa de intrare în bucătărie, cu o salatieră de porţelan în mâini, unde Mark urma să pregătească o salată de fructe, când o văzu pe fata ei intrând pe uşa însoţită de un tânăr care semăna izbitor cu Jack Fritzgerald, primul ei soţ, din vremea tinereţii ei. Anna avu un şoc, căci William era leit Jack şi scăpă salatiera jos, aceasta făcându-se ţăndări. Mark, observase şi el asemănarea, căci nu uitase figura lui Jack atunci când actuala soţie îl rugase s-o acopere.
─ Mamă, ai păţit ceva ? întrebă Carol îngrijorată.
─ Nu, nimic. Duceţi-vă în sufragerie. Venim şi noi îndată.
─ Îmi trebuie vaze pentru flori !
─ Ia-ţi de la locul lor câte vrei, draga mea. Eu trebuie să strâng cioburile astea. Mă scuzaţi, spuse ea, aplecându-se şi începând să adune cioburile cu grijă pentru a nu se tăia în vre-unul.
Cei doi tineri se duseră în sufrageria casei. Anna termină de adunat cioburile şi le aruncă, apoi se aşeză pe un scaun, la masa de acolo. Simţea că nu mai are aer să respire.
─ Draga mea, te simţi bine ? o întrebă Mark îngrijorat.
─ Da, cred că da !
─ Te-a impresionat tânărul acela, nu ?
─ Da. Foarte mult. Seamănă cu...
─ Am observat şi eu, dar trebuie să treci peste asta. Este prietenul lui Carol şi poate doar e o simplă coincidenţă că seamănă cu Jack.
─ Ai dreptate ! Hai să mergem, zise ea.
Anna îi dădu altă salatieră lui Mark, acesta făcu salata şi amândoi intrară în sufragerie, unde Carol stătea de vorbă cu Williiam despre faculatate.
─ Bună ziua, salută Anna. Îmi cer scuze pentru adineauri. Îmi pare bine să te cunosc.
─ William Conors, se recomandă el. Şi mie îmi pare bine, spuse sărutându-i mâna politicos.
─ Să luăm loc.
Prânzul decurse într-o oarecare linişte, iar Mark observă că Anna nu se simţea deloc comod în prezenţa lui William. Era de înţeles : faptul că semăna izbitor de mult cu Jack, o ducea pe ea cu gândul să nu i se întâmple şi fetei ei la fel cum i se întâmplase ei în tinereţe. Când William plecase, Anna răsuflă uşurată. Seara, când amândoi se aflau în camera lor el o întrebă :
─ Încă te mai gândeşti la ceea ce a fost odinioară în tinereţe ?
─ La întâmplarea aceea nu, deşi mi-a lăsat un gust amar, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc că ar putea să fie fiul lui şi să-şi moştenească tatăl.
Anna habar nu avea că fiica ei, vroind s-o întrebe de ce fusese şocată când îl văzuse pe colegul ei de facultate, auzise conversaţia începută de ei şi rămase la uşă să spioneze.
─ Poate, îi răspunse Marck. Dar poate că e doar o coincidenţă că seamănă cu Jack.
─ Aş vrea să cred şi eu asta !
Carol renunţă să mai intre şi se duse în camera sa. Ceea ce auzise, o făcuse extrem de curioasă şi îşi propusese ca de a doua zi să înceapă să facă pe detectivul. Trebuia să afle mai multe...

47. „Investigaţiile” Carolinei

Ştiind că a doua zi era sâmbătă, zi în care mama ei, împreună cu Beatrice, colega ei de ore şi buna sa prietenă, mergeau la cumpărături, Carol se pregăti pentru ziua ei ca detectiv. Plecase de-acasă înaintea mamei ei, spunându-i că o să fie mai toată ziua plecată prin diverse locuri.
Când Beatrice şi Anna plecaseră la cumpărături, Carol, se luă discret după ele. Cele două prietene vorbeau despre diverse lucruri. Anna avea mare încredere în Beatrice, căci aceasta se dovedise nu de puţine ori o bună prietenă, pe care Anna se putuse baza când avusese vreun necaz sau o zi mai proastă. Îi spusese chiar şi despre întâmplarea cu Jack şi Tom. Cele două prietene intraseră într-un magazin de îmbrăcăminte. În apropierea acelui magazin era o terasă şi Caroline se aă la o masă comandând ceva.
În timp ce mama ei era încă în magazin, Carol observă că William, însoţit de un bărbat în vârstă, dar care semăna izbitor de mult cu acesta, fiind copia îmbătrânită a lui William, se aă împreună la o masă. Cei doi începuseră să stea de vorbă şi Carol putea să audă ceea ce-şi spuneau ei doi.
─ Tată, îl auzi ea pe William. Azi am fost pe la cimitir la mama.
─ Era îngrijit mormaântul ? eu nu am avut timp să merg acolo.
─ Tu nu ai timp niciodată, tată. În ultima vreme cred că nici n-ai iubit-o cu adevărat pe mama !
─ Cum poţi să spui asemenea lucruri. Ştii bine că am iubit-o. Pur şi simplu nu am avut timp !
─ Bine, bine, fie cum zici tu ! hai să vorbim despre altceva. Am cunoscut o fată. Se pare că-mi place de ea foarte mult.
─ E bună ? Adică mă refer la suflet. Sper că ştii că nu trenuie să fie neapărat bogată. Sufletul, firea ei contează.
─ Este chiar foarte bună, tată. Mă bate gândul să mă însor.
─ Aşa repede ? Eşti de-abia anul II de facultate. Nu mai poţi aştepta puţin ?
─ Tată, ştii şi tu prea bine că inimii nu-i poţi porunci !
─ Da, ştiu !
În timp ce cei doi vorbeau, William povestidu-i tatălui său despre Carol, fără a-i pomeni numele, Anna şi Beatrice tocmai ieşiseră din magazin. Vigilentă, Carol le observă şi era gata de o nouă etapă a urmăririi ei, dar stătu pe loc, văzând că mama ei nu se mişcă. Anna rămăsese pe loc, asemenea unei statui. Îl zărise pe William şi îl recunoscuse pe Jack, în ciuda anilor ce trecuseră peste el. Beatrice o întrebă :
─ Anna, ce-ai păţit ? Ai devenit rece precum o statuie !
─ Îl vezi pe tânărul de la masa din faţa noastră ?
Beatrice se uită discret la masa indicată de prietena sa.
─ Cel în tricou roşu ?
─ Da.
─ L-am văzut. Ce-i cu el ?
─ E William, prietenul Carolinei. Stă la masă cu Jack.
─ Ce ?! Vrei să spui că cel de lângă William e Jack ?! Acel Jack despre care mi-ai vorbit ?
─ Acelaşi şi unicul, cred !
─ Doamne mare !
─ Scuză-mă, trebuie să fac ceva. Nu mă pot abţine !
─ Te urmez !
Caroline o văzu pe mama sa aproiindu-se de masa celor doi împreună cu Beatrice. William tocmai se ridicase de pe scaun, căci o zărise pe Anna.
─ Nu te-ai putut abiţine, nu Jack ? începu ea.
Jack se uită uimit, recunoscând-o pe Anna.
─ Despre ce vorbeşti ?, o întrebă el uimit, neînţelegând ce se întâmplă.
─ Din toată SUA nu ţi-ai găsit alt stat şi oraş în care să locuieşti decât California, Los Angeles !
─ Anna, ce-ai păţit ? De ce eşti aşa de furioasă ?
─ Şi dintre toate fetele de la Universitatea Los Angeles, băiatul tău nu putea pune ochii decât pe fata mea ! Parcă ţi-am spus odată că nu vrau să te mai văd în viaţa mea, dar văd că nu ai înţeles ! Bravo, Jack ! sfârşi ea trăgându-i o plamă zdravănă. Să mergem, Bea, îi zise ea prietenei sale. Am terminat aici !
Cele două se îndepărtară, iar Carol observase că Bea o susţine pe mama sa, care era clar că plângea. William se aşezase din nou jos, privindu-şi uimit tatăl şi neînţelegând ce legătură are cu mama Carolinei. Aceasta din urmă, în schimb, dându-şi seama că este prea mult mister de rezolvat şi că putea să rezolve enigma luându-şi inima în dinţi şi abordându-l pe cel căruia mama ei îi spusese Jack.
Se ridică de la masa sa, îşi dădu ochelarii de soare jos, se apropie de masa celor doi şi zise :
─ Aveţi o singură şansă : ori îmi spuneţi ce-a fost între dumneavoastră şi mama mea, ori aflu singură.
Jack îşi ridică privirea uitându-se la tânăra care avusese curajul să-i spuna acele cuvinte şi rămase şocat : semăna ca două picături de apă cu Anna când era tânără.
─ Caroline ! îşi auzi el fiul strigând-o pe nume.
─ Deci ? Ce răspuns îmi daţi ?
Jack îi făcu semn să se aşeze.

Re: O încercare literară... Wed Mar 18, 2020 11:10 pm

BIG UP!

Re: O încercare literară... Thu Mar 19, 2020 4:57 pm

48. Haos…

Caroline se aşeză la masa lui Jack şi William, iar Jack se apucă să-i povestească ce legătură fusese între el şi mama lui. Carol ascultă povestea cu atenţie şi apoi zise :
─ Vreţi să spuneţi că mama mea a fost prima soţie a dumneavoastră, că aţi aranjat un plan cu prietenul dumneavoastră, că mama a aflat şi a divorţat ?
─ Da, aşa s-a întâmplat, dar pe atunci eram tânăr, şi cam neştiutor. Nu credeam în împărţire. Adică în ideea de a plănui totul împreună cu soţia mea, că doar de aceea mă căsătorisem. Credeam că dacă fac un plan ingenios, sunt cel mai bun, cel mai tare sau Dumnezeu ştie ce-am mai gândit când mi-am pus în minte un asemenea lucru.
─ Vreau să vă pun nişte întrebări.
─ Pune-le !
─ Aţi iubit-o pe cea de-a doua soţie ?
─ Da. Pe mama lui William am cunoscut-o la puţină vreme după divorţul meu. De fapt, eram în perioada în care avocatul mamei tale oşţinea divorţul pentru ea. am căutat-o de multe ori pe Anna cu telefonul, dar nu mi-a răspuns niciodată. Probabil simţea că am rănit-o aşa de tare, că nu putea să mă ierte atunci. De fapt, nici acum nu cred că m-a iertat, dovadă fiind palma care am primit-o. Mama lui William mi-a fost alături în nişte momente în care simţeam că încep s-o iau razna. Am iubit-o mult pe Anna, iar Olivia, ce-a de-a doua soţie mi-a fost pe-atunci alături. Am început să ţin la ea, apoi iubirea a venit ca ceva firesc între noi doi din moment ce ne cunoşteam de ceva vreme. Când am aflat că Anna se stabilise deja în Los Angeles, că devenise profesoară la cea mai bună universitate de aici, am înţeles că era deja mult prea târziu pentru a mai încerca o conciliere. A urmat apoi căsătoria mea cu Olivia, apoi William şi universitatea. Aici a intrat datorită mediei lui. Eu şi soţia mea ne-am mutat aici încă de la colegiul lui. Olivia nu a apucat să-l vadă nici absolvind cu brio colegiul, nici intrând primul pe lista la facultatea pentru care optase. Cam asta este în mare povestea.
─ Spuneţi-mi... Încă o mai iubiţi pe mama mea ?
─ Întotdeauna am iubit-o. Te-aş minţi de ţi-aş spune că nu.
─ Mulţumesc. Am lămurit misterul. Îmi permiţi să-ţi spun că ai fost prost ?
─ Da. Merit asta.
─ Îmi pare rău, Will, dar aş vrea să rămâneam doar prieteni.
─ Sigur că da. Nici nu se pune altfel problema. Pot să-ţi mărturisesc ceva ?
─ Da.
─ Mi-ar fi plăcut să fii sora mea.
─ Şi mie mi-ar fi plăcut să te am de frate. Acum mă scuzaţi, trebuie să mă întorc.
─ Sigur că da.
Caroline plecă spre casă. Nu spuse nimănui nimic despre ziua aceea când făcuse pe detectivul particular. Când ajunsese acasă, află că părinţii ei se hotărâseră să-şi petreacă week-endul acela la Santa Ana, iar Carol fusese bucuroasă. Părinţii ei nu-şi mai petrecuseră un week-end împreună de foarte multă vreme.
Vineri după amiază, cei doi soţi plecară cu maşina lor spre Santa Ana. Autostrada era libera la ora aceea şi nimeni nu prevedea haosul ce avea să urmeze curând. Cei doi mergeau cu viteză normală, deşi se aflau pe o autostradă. Alte maşini treceau în viteză pe lângă ei.
─ Ce grăbiţi sunt unii ! îi zise Mark Annei în timp ce conducea.
─ Da. Se grăbesc să ajungă la timp. Poate au afaceri.
─ Da, aşa este.
Mark îşi văzu liniştit de drumul său. Deşi mergea cu viteză normală, seziză că intrase pe o porţiune de drum alunecos, căci abia reuă stăpânească maşina. Micşoră viteza, dar degeaba. O cisternă, plină cu ulei se răsturnase ceva mai încolo, antrenând în răsturnarea ei şi alte maşini care se izbiseră una de alta într-o tasare de maşini. Deşi micşorase viteza, Mark nu putea să controleze maşina sa. În timp ce el se străduia să recapete controlul maşinii sale, un nebun care rula cu viteză mare, scăpă maşina de sub control, intrând direct în maşina lui Mark. Aceasta se răsturnă din cauza instabilităţii. Cealaltă maşină luă foc întregul lichid uleios şi infalmabil, pe deasupra, bufni de-odată într-o mare explozie.
Maşina lui Mark se opri din răsturnare. El se dezmetici, văzu haosul de flăcări şi de maşini, îşi dădu centura la o parte, reuşi cu mare greutate s-o scoată pe Anna din maşină şi se îndepărtară amândoi cât de cât de la locul impactului. Haosul se amplifică, căci alte maşini fuseseră antrenate în accident. Dându-şi seama că îşi lăsase celularul în maşină, Mark, care vroia sevină alte accidente, se îndreptă spre maşina sa, după ce-o lăsă pe Anna într-un loc ferit. Ajunse la maşină, îşi găsi celularul şi vorbind rapid, dar pe înţelesul tuturor, reuşi să dea cât mai multe date la poliţie, care se pusese deja în mişcare. Din nefericire, un foc minuscul mocnise tot timpul în maşina lui Mark. Când acesta termină de vorbit, aşia ieşise din maşină, că aceasta sări în aer.
Între timp, circulaţia fusese întreruptă, cu ajutorul unor elicoptere poliţia ajunsese la locul faptei. Ambulanţa nu putea ajunge sidice răniţii de-acolo, aşa că se făcu un apel la elicoptere de salvare. De pe partea cealaltă a autostrăzii, care ducea spre Los Angeles, veniseră reporterii şi papparazzi. Toţi stăteau la distanţă de locul evenimentelor. Pompierii, veţiţi şi ei cu autoutilitară specială făceau faţă cu greu la stingerea incendiului.
În Los Angeles, Caroline îi invitase pe William şi Jack la ea acasă pentru a vorbi cu ei mult mai multe decât vorbise la masa aceea. Din întâmplare, William ceruse permisiunea să dea drumul la televizor. El dădu drumul pe un canal oarecare. Era un meci de basket acolo. O vreme se uită la meci, dar acesta fusese întrerupt de ştirile, ediţie specială, intitulate „Haos pe autostrada înspre Santa Ana”. Ştiind că părinţii ei tocmai plecaseră spre Santa Ana, un sentiment ciudat, de nelinişte pusese stăpânire pe Caroline. Simţea că se întâmplă ceva rău, dar nu ştia ce.
Acum, toţi trei erau cu ochii pe televizor, căci, în mod inexplicabil şi pe Jack pusese stăpânire acelaşi sentiment de nelinişte. Reportajul era terifiant, iar când incendiul fusese stins, pompierii îi lăsase pe anumiţi reporteri să se apropie de locul acceidentului pentru a filma mai multe amănunte. Eventual poate cineva recunoştea persoanele rănite...

49. Continuare la haos

Nu se ştia momentan numărul de morţi şi răniţi în acel lanţ de accidente. Toate canalele de ştiri erau pline de reportaje de pe autostradă. La un moment dat, Caroline ţipă :
─ Tata !
Jack şi William fuseseră mai atenţi şi-l recunoscuseră pe Mark, ce era într-o stare foarte gravă. Jack deja îi dădea telefon lui Thomas, care fusese avansat şi lucra acum în Los Angeles, la cel mai mare spital de-acolo, iar acesta era în alertă. În timp ce Jack dădea telefon, iar William o ţinea pe Carol în braţe, care plângea, aceasta spuse :
─ Nu, nu, nu !
Jack, care încă mai vorbea la telefon, se întoarse cu faţa la televizor vrând să vadă din ce pricină spusese Caroline de trei ori „nu” şi scăpă telefonul jos, căci recunoscu persoana care era urcată într-o ambulanţă pe targă : era Anna. De la capătul firului, William îl auzea pe Thomas, naşul lui de botez strigându-l pe Jack. Luă el telefonul şi reuşi să-i spună ce se întâmplă.
Cei trei reuşiră să se mobilizeze în cele din urmă, pornind sprespitalul din Los Angeles. Accidentul se întâmplase pe la începutul druului spre Santa Ana, mai precis la o treime din drum şi răniţii erau transportaţi la spitalul din Los Angeles, cei mai mulţi fiind aduşi la secţia de urgenţe. La spital era un al doilea haos : medicii de gardă alergau de colo-colo, numeroşi papparazzi şi reporteri încercau să intre înăuntru, dar erau ţinuţi în frâu de un cordon de poliţişti, tărgile cu pacienţi veneau ca pe bandă rulantă. Ajunşi la spital, aceştia pătrunseră înăuntru cu mare greutate şi datorită Carolinei care le spusese celor ce-o împiedicau să intre că părinţii ei se află în acel spital.
Intrară pe coridoarele spitalului, dezorientaţi, bulversaţi. Hotărâseră să caute un loc se aşeze, ca să nu încurce, iar Jack, îl lăsă pe William împreună cu prietena lui, Caroline şi de duse să vadă dacă poate afla ceva. Cei doi rămaseră acolo aşteptându-l pe Jack. Acesta, reuşi săşi facă loc prin haosul acela şi dădu de Thomas care discuta cu un alt coleg.
─ Mas ! îl strigă el.
─ Jack, apropie-te !
Jack se apropie de cei doi.
─ Jack, finul meu.
─ Bună seara. Am înţeles că îi cunoaşteţi pe soţii Bradley.
─ Da.
─ Îmi pare rău, dar domnul Bradley nu a supravieţuit.
─ Poftim ?
Jack era şocat de-a dreptul. Cum putea el să se întoarcă şi să-i spună Carolinei că tatăl ei murise ?!
─ În schimb, domana se află la terapie intensivă. Am făcut tot ce ne stătea în putinţă. Doar un miracol o poate salva.
─ Bine. Poate fi vizitată ?
─ Sigur că da. Este în salonul 388.
─ Mulţumesc.
Jack se întoarse la cei doi tineri care aşteptau cu înfrigurare veşti.
─ Am aflat ceva. Carol, mama ta este la terapie intensivă. E la salonul 388. Te poţi duce s-o vezi. Eu trebuie să vorbesc ceva cu William. Poţi ajunge singură ?
─ Da. Şi tata ?
─ Mai târziu despre el. Acum, du-te la mama ta !
─ Bine.
Jack aşteptă până ce Caroline se îndepărtă suficient de mult să nu-i audă vorbind.
─ Fiule, am veşti triste.
─ Anna e la terapie intensivă. Tocmai ai spus asta. Ştiu şi eu ce înseamnă asta. Care sunt şansele ei ?
─ Nu prea mari. Dar Mark, soţul ei nu a reuşit să supravieţuiască.
─ Ce ?!
─ William, trebuie să fii puternic. De dragul lui Carol. Va trebui să fii lângă ea. trebuie să-i spun vestea când se întoarce de la Anna.
─ Poţi conta pe mine, tată !
Cei doi o văzură pe Carol întorcându-se. Plângea şi era palidă. Parcă întreaga ei viaţă se sfârşise în momentul acela.
─ Am stigat-o şi nu m-a auzit ! zise ea izbucnind în plâns.
─ Nu-i nimic. Te va auzi ea până la urmă, o încurajă William.
─ Caroline, zise Jack. Trebuie să fii puternică pentru mama ta.
─ Tata ?
─ Din păcate tatăl tău...
─ Am ştiut ! Am simţit că tata nu mai este ! zise ea plângând.
Jack rugă o asistentă să-i dea lui Carol un calmant uşor, căci suferise două şocuri. Cu ajutorul lui Mas, îi făcu rost de o rezervă în spital pentru a se odihni acolo, căci ştia că nu ar fi plecat de lângă mama ei şi putea fi supravegheată de doctori. Carol, împreună cu William, se culcară în paturile din rezerva aceea, în timp ce Jack se ocupă de detaliile certificatului de deces al lui Mark. Încercă să vadă cu cine putea să ia legătura şi din documentele lui şi ale Annei, îşi dădu seama că numai cu naşul lor de cununie şi de botez al Carolinei putea lua legătura. Îi sună şi le explică în două-trei fraze situaţia. Aceştia se mobilizară şi sosiră la spital, unde Jack şi Mas le spuseseră mai multe amănunte.
A doua zi, Carol fusese mai bine, căci îi avea alături pe naşii ei. Aceştia îi spuseseră că se vor ocupa de înmormântarea lui Mark. Carol le mulţumi şi-l rugă pe William să fie alături de ea. Jack îşi dădu pe loc acordu, spunându-i că o să ajute şi el.
─ Nu, îl întrerupse Carol din oferta lui.
─ Înţeleg...
─ Te rog, rămâi tu la spital cu mama. Eu şi William împreună cu naşii ne ocupăm de tata. Dacă mama are nevoie de un miracol, acel miracol eşti tu ! să mergem, Will, zise ea plecâd din spital sprijinită de Will şi naşi.
Jack rămase uimit. Nu se aşteptase la aşa ceva.

Re: O încercare literară... Thu Mar 19, 2020 5:26 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Thu Mar 19, 2020 6:08 pm

50. Miracolul

Jack rămase la spital. Se îndreptă spre salonul 388 şi pătrunse înauntru. Într-o cameră albă, pe un pat, înconjurată de tot felul de aparate, monitoare şi tuburi era Anna. Părea aşa de mică pe acel pat, înconjurată de toate acele fire... Se apropie de patul ei, îşi trase un scaun şi stătu o vreme îndelungată doar privind monitoarele ce indicau pulsul ei şi starea stabilă. Se ruga în gând ca ea să nu fie o legumă, să-l poată auzi când va vorbi cu ea.
În liniştea apăsătoare a încăperii de spital, el îşi rememoră momentul în care o cunoscuse pe ea, câte evenimente trecuseră peste ei, cum se căsătoriseră, cum ea plecase în India şi cum pusese la cale acel plan.
Câteva zile, el o vizită la spital, dar nu vorbi cu ea. o ajutase pe Caroline foarte mult, fiind alături de aceasta când avusese loc înmormântarea lui Mark. O întrebase dacă mai poate face ceva pentru ea, iar Caroline îi spusese că nu şi că-i este recunoscătoare că are grijă de mama ei. Nu se putea duce în starea în care era la mama ei la spital.
La vreo câteva zile, după tristul eveniment, într-o noapte când Jack era la spital, acesta îşi luă inima în dinţi şi-i vorbi Annei :
─ Nu sunt sigur că mă auzi. Chiar dacă mă auzi, cred că acum eşti revoltată că acum sunt aici lângă tine, când ar fi trebuit ca Mark să fie în locul meu. Totuşi, mă gândesc că poate e mai bine că nu mă auzi, căci vei suporta mai uşor vestea. Am început să debitez aiureli ! Nu am eu dreptul să-ţi spun asta, dar soţul tău nu a putut fi salvat. Se pare că te-a salvat pe tine şi pe alţi zeci de oameni care vroiau să vină pe acea autostradă. A dat telefonul miraculos şi s-au evitat câteva zeci de accidente ce ar fi urmat să aibă loc pe autostrada aia. Din păcate nu a reuşit să se îndepărteze suficient de mult când maşina voastră a sărit în aer. Îmi pare rău că trebuie să te întristez, spunându-ţi că ai plecat o femeie măritată şi o să te trezeşti o femeie văduvă.
Anna, te rog, trezeşte-te ! A rămas Caroline, un copil reuşit, care are nevoie de tine ! Am fost un prost la tinereţe, dar am ajuns să văd altfel lucrurile. În mod ciudat, fata ta crede că aş putea ca eu să fiu miracolul de care ai nevoie ca să te trezeşti. Nu ştiu de unde i-a venit o asemenea idee. Carol, fata ta, te-a urmărit în ziua în care mi-ai tras o palmă bine-meritată şi a avut îndrăzneala să mă întrebe ce legătură a existat între noi doi. I-am spus tot adevărul ştiind că fiul meu tocmai îmi vorbise de o posibilă căsătorie a lui cu o fată pe care o cunoscuse. Mi-am dat mult mai târziu seama că fata despre care îmi vorbise el era Caroline, fiica ta. Mă doare să ştiu că i-am frânt aripile fiului meu, pentru că fiica ta i-a propus să fie prieteni. Probabil atât a considerat ea că i se cuvine lui Will.
Acum, iată-mă ajuns şi la capul patului tău de spital, cerându-ţi iertare pentru ceea ce a fost cândva şi implorându-te să nu te duci acolo de unde nu te poţi întoarce. Fă-o de dragul lui Carol. Este de-abia anul I de facultate. Mai are atâţia ani şi bucurii pe care ţi le poate oferi ! Uite-mă pe mine, atotştiutorul, vorbindu-ţi !
Jack tăcu. Consideră că vorbise suficient de mult. Nu sezizase că începuse să plângă decât când îşi simţi obrajii fierbinţi. Îşi scoase o batistă, se şterse şi rămase în continuare acolo lângă Anna. Ştia că dacă avea se trezească, pentru ea începea greul, căci soţul ei nu mai era. Dacă ar fi considerat că are nevoie de ajutor, el era dispus să-i acorde tot ajutorul de care ea ar fi dorit să dispună. Dar era la fel de conştient că ea l-ar putea respinge. Se ridică de pe scaun, ducându-se la fereastra camerei acelea şi privind afară. Era o noapte senină, iar luna îşi trimetea razele ei palide peste oraşul parţial adorimit.
─ Jack, auzi el încet, dar destul de clar.
Se întoarse spre patul Annei. Era trează. Se trezise. Se apropie de grabă şi se aşeză pe scaun lângă patul ei.
─ Nu vorbi ! Slavă Domnului că te-ai trezit !
─ Mulţumesc Jack. Am auzit totul...
─ Anna, acum dormi ! Vorbim mâine !
Ea-l aprobă din cap şi închise ochii adormind. El ieşi pe coridor şi primul lucru pe care-l făcu fusese acela de a se aşeza pe o banchetă şi a plânge câteva minute în şir, apoi dădu telefon acasă la Caroline. Era 4 dimineaţa şi era surpeins că la ora aceea nu dormea nimeni. Îi răspunse ful lui la telefon, spunându-i că doar el era treaz. Jack îl întrebă de ce şi William îi spuse că reuşise cu greu s-o adoarmă pe Caroline, apoi tatăl său îi dădu veştile despre Anna. William se bucură tare mult de aceste veşti.

51. Recuperarea Annei şi ieşirea din spital

Când se lumină, Anna se trezi, iar asistenta, însoţită de Thomas venise în vizită la ea. Se bucură nespus de mult când văzu că Mas era cel care o supraveghea.
─ Thomas, îl întâmpină ea.
─ Uite cine s-a trezit ! Frumoasa din pădurea adormită, glumi el cu ea.
─ Mas ! îl dojeni ea.
─ Cum se simte pacienta mea favorită ?
─ Mai bine, Mas. De când este aici ? arătă ea spre Jack, ce se lungise pe patul celălalt.
─ În fiecare zi şi noapte a fost aici.
─ De când sunt aici în spital ?
─ De două săptămâni.
─ Trebuie să mă fac bine cât mai repede. Am multe treburi de făcut. Mai ales că Mark nu mai este printre noi.
─ Anna, ia-o mai uşor. N-au intrat zilele în sac !
─ Ai dreptate !
Thomas îşi făcu inspecţia zilnică. Între timp, Jack se trezise. Cand Mas termină fusese întrebat :
─ Care-s veştile ?
─ Destul de bune. O s-o mutăm în salonul de recuperare. Am pregătit deja o rezervă. Anna s-a trezit devreme în dimineaţa asta şi a văzut-o o asistentă şi m-a anunţat. Deja e ora prânzului acum. Ai putea s-o pui în cărucior şi s-o duci să mănânce ceva, dacă tot te-ai sculat. Rezerva ei este 533.
─ Bine.
Jack se apropie de Anna şi reuşi s-o ridice pentru a o pune în cărucior. Era încă slăbită şi nu avea voie să stea câteva zile în picioare. Mas o sfătuise să încerce să meargă încetul cu încetul, să nu se grăbească, iar ea îi promisese că aşa va face.
Împreună cu Jack se duse la masă. Mâncă totul, cu o poftă nebună. Se simţea de parcă renăscuse. Primise vizita fetei ei, pe care o îmbrăţişă şi o încurajă, iar aceasta se simţea mai bine, acum că mama ei îşi revenise. Îl revăzuse şi pe William şi fusese liniştită când aflase de la fata ei că acesta fusese tot timpul lângă ea.
În săptămânile care urmară, Anna se recupera foarte frumos după accident. Jack fusese tot timpul lângă ea. Când nu era Jack, era William fiul lui sau Caroline. Nu fusese lăsată singură nicio clipă. La o lună de zile, Mas îi dădu drumul din spital. Cu ajutorul fetei ei, al lui Will şi Jack ajunsese acasă. Era din nou acasă. Ceru să fie lăsată singură câteva zile.
Insistase ca fata ei să se ducă în tabăra studenţească unde-şi cumpărase bilet împreună cu Jenifer, prietena ei şi alţi câţiva colegi de clasă, mai ales că mergea şi Will în acea tabără. Rămasă singură, Anna se duse încet încet spre cimitir unde fusese îngropat soţul ei. Ajunse la mormântul lui, pe care-l văzuse îngrijit. Se opri în dreptul lui şi stătu o vreme în tăcere.
„Ai plecat, începu ea să vorbească încet. Ai vrut să fii un erou şi să te ocupi de ceilalţi. Nu ai vrut să se mai accidenteze şi alţii, dar ai plecat tu dintre noi. M-ai lăsat singură. Nu ştiu dacă ştii, dar Caroline, fiica noastră, l-a rugat pe Jack să aibă grijă de mine. A stat aproape tot timpul cu mine. Şi-a cerut chiar iertare pentru ceea ce a făcut atunci în tinereţe. Îmi lipseşti, Mark. Nu ştiu cum va fi viaţa mea de-acum înainte, dar ştiu că mai am multe de oferit şi de spus. Nu ştiu nici ce să fac în legătură cu Jack ! Parcă te aud spunându-mi să-mi urmez inima, dar acum în inima mea sunt adunate mult prea multe sentimente. Să-mi ascult inima îmi va veni greu. Ştiu că nu este imposibil, dar va fi greu. Acum, am nevoie de puţină linişte ca să pot învăţa cum să trăiesc fără tine, cel care mi-ai fost alături şi la bine şi la rău. Îmi iau rămas bun de la tine. Iartă-mă că nu pot veni mai des aici, dar de când cu mama mea şi Franz, cimitirele mi-au lăsat un gust amar. Ştiu că acum, mă veghezi şi tu de undeva, de acolo de unde mă veghează şi mama şi Franz. Acum o să plec şi cu regret am să-ţi spun adio.”
Tăcu din nou. Puse un buchet de flori privind în continuare acel mormânt. Se pregăti să iasă din cimitir, când, pe o alee învecinată, la un alt mormânt, îl zări pe Jack. Se duse spre el. Acesta pusese deja buchetul de flori şi se uita la poza de pe cruce.
─ Bună, îl salută ea.
─ Anna, spuse el. Ce e cu tine singură aici ?
─ Mi-am luat rămas bun. Soţia ta ?
─ Da, mama lui Will.
─ Frumoasă.
─ Mai de grabă o femeie remercabilă. După cum vezi, nu era chiar atât de frumoasă ca tine, dar sufletul ei a făcut-o frumoasă în ochii mei şi m-a ajutat s-o iubesc.
─ Am înţeles. De fapt, cred că aşa a fost şi la mine cu Mark.
─ Permite-mi să te conduc spre casă.
─ Chiar te rog.
Anna se sprijini de el, mergând amândoi spre casa ei.
─ Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Ştiu cât de greu e să pierzi pe cineva drag, zise el.
─ Nu-ţi face griji ! Rezist destul de bine ! Nu uita că atunci când eram mult mai tânără decât acum am pierdut o mamă şi un logodnic. Moartea lui Mark nu m-a afectat atât de mult. Mi s-a părut doar că a fost prea devreme, dar am simţit că el nu mai este lângă mine încă de când m-am trezit la spital. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai mult timp lângă mine, dar viaţa merge înainte.
─ Cum de ai ajuns să gândeşti atât de matur ?
─ Hai să ajungem la mine şi pe urmă îţi spun.
Cei doi ajunseră acasă la Anna şi ea-l pofti înăuntru, invitându-l să ia loc. Înainte să-i spună despre cum a ajuns ea matură, ei vorbiră despre alte nimicuri, apoi ea se apucă să-i vorbească.
─ M-ai întrebat de ce am ajuns atât de matură...
─ Da, dar nu e nevoie să-mi dai o explicaţie. Fiecare ne-am maturizat într-un fel sau altul.
─ M-am maturizat brusc de când am pierdut-o pe mama mea. În ziua aceea am simţit cum viaţa mă aruncă pe o mare învolburată. Simţeam atunci că cerul se prăbuşeşte peste mine, că fără mama, viaţa mea va deveni asemenea unei poveri. Eu eram un fel de Atlas, ce ţinea pe umeri întreaga boltă cerească. În cazul meu, bolta era viaţa mea fără mama. L-am întâlnit pe Franz într-un moment în care simţeam că am naufragiat şi că nu este nimani care să mă salveze. Când a apărut el în viaţa mea, atunci mi s-a părut că soarele ieşise din nori negri special pentru mine. Când a murit şi Franz, am avut impresia că lumea mea s-a cam terminat. Am decis totuşi să merg mai departe singură. Aveam impresia că nu mai exista nimeni care să mă salveze. Nu acolo în Germania, aşa că am luat drumul Americii despre care auzisem de la mama mea atâtea lucruri. Aici te-am întâlnit pe tine, dar nu cred că eram suficient de matură.
─ Anna, te înţeleg perfect. Când mi-ai aruncat verigheta în faţă atunci, am văzut negru în faţa ochilor. Mă simţeam de parcă inima-mi încetase să bată şi-n următoarea secundă ar fi urmat să cad jos mort. Nu a fost aşa. Un timp, n-am mai ştiut de mine. Te-am căutat cu telefoanele. Încercam să repar ceva, deşi undeva înăuntrul sufletului ştiam că nu mai poate fi reparat nimic. Mă agăţam de ceva care se terminase din vina mea. Am căutat să-mi revin, dar nu am putut. Apoi a apărut Olivia şi a început să aibă grijă de mine fără ca nimeni s-o fi rugat să facă asta. Încetul cu încetul am învă să fiu alt om, m-am schimbat mult mai mult după ce ne-am căsătorit şi a apătut William pe lume. Soţia mea împărţea totul cu mine : şi bune şi rele. Am văzut că prin comunicare ajungeam la înţelegeri convenabile pentru amândoi. Am realizat atunci că dacă m-aş fi purtat aşa şi cu tine, aş fi avut mult mai mult de câştigat.
─ Ce-a spus Olivia referitor la faptul că ai mai fost însurat ?
─ La început n-a ştiut. Cu timpul, am început să-i povestesc despre trecutul meu. Cred că într-un fel sau altul şi-a dat seama că încă mai ţineam la tine.
─ Ce maturi am devenit amândoi !
Cei doi au mai stat multă vreme de vorbă, apoi se despărţiră.

Re: O încercare literară... Fri Mar 20, 2020 8:09 am

Big up!

Re: O încercare literară... Fri Mar 20, 2020 12:39 pm

52. A doua şansă

De la conversaţia celor doi au început să se scurgă lunile una după alta într-o rostogolire iute. Anna era ocupată cu expoziţiile Carolinei şi nu simţi cât de repede trecuse acel an peste ea. Ziua în care se împlinea un an de la moartea lui Mark sosi repede şi Anna merse împreună cu fiica ei la cimitir. Se întoarseră amândouă acasă, iar Jack, împreună cu William veniseră la puţină vreme după sosirea celor două acasă. Anna îi pofti pe-amândoi înăuntru, iar Will se duse să stea de vorbă cu prietena lui. Intră în camera Carolinei după ce aceasta îl invitase înăuntru.
─ Carol, nu ştiu ce să fac. Anul ăsta vreau să mă duc în tabăra militară. Cred că tata nu va reacţiona destul de bine la această veste.
─ În tabăra militară ? Ai înnebunit cumva ?
─ Uite ! Şi tu reacţionezi la fel ! Vreau să văd cum este în armată. Am căutat cea mai bună tabără în acestă privinţă. Vreau să trec şi prin experienţa asta.
─ Te înţeleg. Şi eu vreau să mă duc în tabăra de pictură din Franţa !
─ Atunci, hai să coborâm în sufragerie să le spunem părinţilor. Împreună cu tine prind curaj.
─ Hai.
Cei doi ieşiră din cameră şi merseră spre uşa de sufragerie. Când să deschidă mai bine uşa crăpată a acesteia, auziră următoarea conversaţie ;
─ A trecut un an de zile ! Nu-mi vine să cred că de un an Mark nu mai este.
─ Anna, pot să-ţi spun ceva fără să mă întrerupi ?
─ O să încerc.
─ Anna, într-un an de zile s-au întâmplat multe lucruri. Am ajuns să ne cunoaştem din nou, mult mai bine decât ne cunoşteam la tinereţe. Amândoi am trecut printr-un divorţ, o nouă căsnicie, naşterea copiilor şi moartea jumătăţii noastre. Ştiu că nu prea poţi uita a repede ceea ce am făcut atunci de mult, chiar dacă anii au trecut peste noi, dar Anna, crezi că ne-am ami putea acorda a doua şansă ? Nu cred că mai este vorba de o iubire pătimaşă între noi doi, tinerească, ci e vorba de respect reciproc, de un altfel de grad de iubire. Crezi că am putea să ne petrecem împpreună restul zilelor pe care le mai avem ?
─ Nu ştiu ce să-ţi răspund. Mark...
─ Tata ar fi fost de acord, mamă, zise Caroline intrând.
─ Carol !
─ Îmi cer scuze mamă. Eu şi William tocmai veneam spre voi să vă spunem ceva şi am auzit fără să vrem. Eu sunt de acord, mamă. Cred că tatei i-ar fi plăcut să nu te ştie singură.
─ Şi eu sunt de acord, Anna, zise William. Dacă tata vrea să fie alături de tine, eu nu mă împotrivesc.
─ Dar voi doi vă...
─ Suntem cei mai buni prieteni. Nu putem să ne iubim precum iubiţii, ci ca fraţii. Mi-ar place ca Will să fie fratele meu mai mare.
─ Şi mie să am o soră mai mică precum Carol !
─ Ei ! Ca să vezi ! zise Jack. Anna ?
─ Ce să mai spun ? Poate un da ar fi suficient.
─ Mulţumesc, Anna, spuse Jack, strângându-i mâna.
─ Vreţi o ceremonie restrânsă sau una mare ? întrebă Carol.
─ Cred că nişte jurăminte schimbate la o capelă şi o masă între noi patru ar fi suficient, zise Jack.
─ Şi eu cred asta, zise Anna.
─ Atunci, că sunteţi bine dispuşi amândoi, mamă, să ştii că anul ăsta mă duc în tabăra de pictură din Franţa.
─ Iar eu mă duc în tabăra militară.
─ Ce ?! ziseră amândoi la unison.
─ Aţi aşteptat un eveniment fericit între noi doi ca să ne daţi veştile astea ? continuă Jack
─ Nu, deloc ! Coborâsem deja când v-am auzit. Eram pregătiţi să vă spunem, dar am rămas pe loc.
─ Şi aţi ascultat la uşă, concluzionă Jack.
─ Lasă-i în pace. Deci te duci în tabăra de pictură din Franţa. Bun. Să ai grijă de tine ! zise Anna
─ Adică mă laşi să mă duc ?
─ Da. Ce motiv aă te opresc ? Ai trecut în anul III de facultate ! Eşti matură acum !
─ Tată ?
─ Da ! Te poţi duce. Nu-i nicio problemă. Doar să fii atent acolo la ce faci !
─ Mulţumesc.
─ Noi doi plecăm. Trebuie să sărbătorim cu o îngheţată că vom deveni fraţi, zise Carol trăgându-l pe William de mână.
─ Pa, pa, le zise acesta din urmă.
Cei doi tineri plecară.
─ Interesant ! zise Anna
─ Da. M-a luat pe nepregătite cu tabăra militară.
─ Eu zic că experienţa taberilor acestea mai neobişnuite le va face bine !
─ Da, şi eu cred la fel. Când vrei să mergem la o capelă să depunem nişte jurăminte ?
─ Hai să fim spontani. Mergem şi ne cumpărăm verighete de la primul magazin şi intrăm în prima capelă care ne iese în cale şi pe urmă îi aşteptăm pe puştii ăştia doi cu masa făcută, zise ea.
─ Hai ! zise el
Aşa au şi făcut, iar când Carol şi William se întorseseră, sărbătoriseră evenimentul în familie.

53. Taberele

Când vara sosi, Anna şi Jack se preocupau de plecarea celor doi copii ai lor în tabăra în care se duceau. Când cei doi deveniseră din nou soţ şi soţie, un sentiment ciudat de linişte pusese stăpânire pe ei când terminaseră de schimbat jurămintele, căci amândoi avuseseră strania senzaţie că morţii lor se odihnesc în pace, liniştiţi.
Anna îşi conduse fata la aeroportul din Los Angeles. Aceasta urma să ajungă la New York, să schimbe avionul şi apoi să ajungă în Franţa. Noroc că pleca împreună cu Jenifer şi cu încă alţi colegi de-ai ei. Observase şi că un tânăr înalt, cu părul blond şi ochii verzi era mai tot timpul în preajma Carolinei. Nu întrebă nimic, dar ceva îi spunea că acel tânăr îi făcea curte fetei ei. Îşi luă rămas bun de la ea şi se întoarse acasă după ce văzu avionul ei decolând.
Între timp, Jack se dusese împreună cu William la un autobuz special ce-i lua pe cei care mergeau în tabăra militară. Se asigură încă o dată că fiul lui avea tot ce-i trebuie şi-l urcă în autobuz. Când se întoarse acasă, o găsi pe Anna în bucătărie. Locuiau momentan la ea acasă, dar erau în căutare de altă casă a lor, una independentă. Noroc că se aveau unul pe altul, căci altfel s-ar fi simţit singuri fără Carol şi Will în casa aia mare.
Caroline ajunse după 10 ore de zbor cu avionul în Franţa. Acolo, împreună cu grupul ei se duseră spre tabăra de pictură. O sună pe mama ei pentru a o asigură că totul este în regulă şi că ajunsese cu bine. A doua zi, ea plecă la o expoziţie de pictură care era deschisă la Muzeul Luvru. Profesorul lor le dădu o mulţime de explicaţii, apoi se întoarseră în tabără. Acelaşi profesor le dădu un test : să reproducă din minte un tablou care le-a atras atenţia la expoziţie. Vroia să verifice câţi dintre studenţii săi fuseseră atenţi. Din tot grupul de 20 de studenţi, doar 8 trecuseră proba. Printre ei se numărase, evident şi Caroline. Dezamăgit că doar atâţia studenţi trecuseră proba, profesorul îi pedepsi : o săptămână într-un castel de pe Valea Loirei.
Grupul de studenţi se mută la un castel medieval de pe Valea Loirei, care avea nu mai puţin de 100 de camere, firide, labirinturi şi cămăruţe ascunse. Misiunea lor era să încerce să găsească cel mai expresiv tablou din mulţimea de tablouri ce erau acolo şi să-l reproducă. Altă misiune era aceea de a reproduce prin pictură camera ce li s-a părut cea mai încărcată de romantism, plus că mai erau obligaţi şi la altceva : fetele trebuiau să împartă camera cu un băiat. Caroline îl alesese pe Albert, pe care-l şi plăcea.
Aşa începuse aventura studenţilor din tabăra de pictură. Bineînţeles că ei erau de-a dreptul încântaţi de experienţa pe care o trăiau. Caroline şi Albert erau mai mereu cu un pas înaintea celorlalţi studenţi pentru că descopereau repede câte o ascunzătoare. Caroline avea simţul detectivului foarte dezvoltat, pe când Albert o completa prin faptul că putea face o schiţă a camerei sau a tablourilor foarte rapid.
Într-o noapte, când cei doi nu aveau somn, plecaseră cu lanterne aprinse într-o nouă aventură. După ce parcurseseră o serie lungă de labirinturi întortocheate, dădură de o cameră decorată într-un stil renascentist. Caroline aprinse lumănările existente în sfetnice şi camera se dezvălui în toată splendoarea ei. Acolo, timpul părea că stătuse în loc, că nu se mai mişca nimic. Amândoi avuseseră impresia că acea cameră fusese a unei femei care avusese o iubire interzisă. Numeroase răvaşe de dragoste găsite prin cameră dovedeau acea supoziţie. Cei doi aflaseră că ea fusese de rang nobil iar el nu şi că trăiseră o poveste de dragoste toridă.
─ O poveste interzisă de dragoste ? întrebă el
─ Se pare că da.
─ Nu găsim şi nişte tablouri ?
Căutară ei ce căutară şi nu găsiseră nimic. Erau dezamăgiţi amândoi.
─ Am crezut că poate găsim ceva ! zise ea.
─ Poate că ea sau el n-au vrut să se găsească nimic referitor la ei.
─ Aşa o fi.
Caroline constată că Albert nu mai zicea nimic şi că se uita la ea. Îl privi şi ea la rândul ei. Un sentiment straniu pusese stăpânire pe cei doi şi se apropiară unul de altul. El o mângâie pe păr şi pe faţă şi o sărută. Buzele lor se contopră într-un sărut fin, ce se transformă într-unul torid. Mâinile lui începuseră să parcurgă traseul trupului lui Caroline. Se desprinseră amândoi din sărut şi realizară că o dorinţă nebună, aproape incontrolabilă de a face dragoste pusese stăpânire pe ei. Will o luă în braţe şi o purtă până la patul imens din acea cameră. Ajunşi în dreptul patului, hainele începură să cadă de pe ei într-un morman nedefinit, undeva pe covor, iar el o lungi în pat. Mâinile lui cercetau avide fiecare centimetru din pielea ei, vrând să şi-o întipărească în minte. Trupurile lor se arcuiau în muzica dragostei ce-i unea în acele clipe...
A doua zi, nimeni nu se miră că nu-i găsise pe cei doi în camerele lor, căci ştiau toţi cât de aventuroşi erau. Când cei doi se treziseră unul în braţele celuilalt, se pregătiră rapid să se alăture celor din grup şi să lase camera în aşa fel, încât să nu se cunoască ceva din cele petrecute în noaptea lor de amor. Amândoi conveniră să nu pomenească nimic despre acea cameră şi să uite evenimentele petrecute. Albert, în schimb, îi spusese că el este convins că nu va uita cele petrecute între ei. Nici Caroline nu avea să uite.
Între timp, în tabăra lui William, studenţii care aleseseră tabăra militară, erau primiţi într-un veritabil regim militar. Primul lucru ce li se întâmplase fusese acela să fie raşi în cap, ca la armată. Îi preluase un comandant, care avea să fie şeful lor de instrucţie şi îi ordonă după înălţime. Apoi, în marş de stâng-drept, îi duse spre dormitorul lor comun, unde le dădu ordin ca într-o jumătate de oră să-şi pună lucrurile în dulapuri şi să-şi aranjeze paturile. În afară de William, Frank şi Gregory, care erau cei mai buni prieteni, nimeni nu luă în seamă ordinul dat, crezând că era doar de formă.
Cei trei prieteni îşi aranjară paturile şi hainele în dulapuri, în timp ce ceilalţi stăteau tolăniţi pe pat. James Thompson, cel care-i preluase pe studenţi, instructorul lor în acea tabără, un tip solid, la vreo 35 de ani, intră înăuntru, în camera studennilor. Tot cei trei prieteni îl observară primii şi se aflau în poziţie de drepţi la marginea paturilor, ceilalţi ignorând total prezenţa lui James acolo. Acesta, văzând una ca asta, flueră puternic strigând :
─ Drepţi ! La marginea paturilor !
Ceilalţi se supuseră, dar mai în pleaznă, mai în lene. James îi întrebă cum îi cheamă şi fiecare-şi spuse numele.
─ Dacă aveţi impresia că aceasta este o tabără obişnuită şi că totul se face în derâdere, vă înşeleaţi amarnic ! Aici toată lumea se comportă ca şi când ar fi în armată de-adevăratelea. Nu este nimic făcut în glumă, iar dacă asta aţi crezut când v-aţi înscris în tabără, o să aveţi de furcă cu mine. Să nu aud vociferări sau nemulţumiri din partea voastră, că va fi mai rău ! Soldaţi William, Frank şi Gregory ! pe loc repaos, stânga împrjur şi afară cu voi de-aci !
Cei trei numiţi se supuseră, dar rămaseră afară, în spatele uşii ca să audă ce se întâmplă cu ceilalţi, rămaşi înăuntru.
─ Voi, ceilaţi ! îl auziră ei pe James. Faceţi-vă paturile cum trebuie ! Voi sta lângă voi până ce acestea ies perfect !
Cei trei se îndepărtară.
─ Nu glumeşte, zise Greg.
─ Aşa este, remarcă Will.
─ Oare numai noi suntem disciplinaţi ? întrebă Frank
─ Nu. Cred că noi suntem mai gospodăroşi, concluzionă Greg.
În timp ce cei trei ce fuseseră lăsaţi pe liber vizitau tabăra, înăuntru, în camera lor, colegii rămaşi fuseseră puşi la muncă. James nu-i slăbi până ce aceştia nu aranjară paturile aşa cum îi convenise lui. De-abia spre seară le dădu drumul, pentru ca aceştia să nu piardă masa. După cină se întoarseră cu toţii în cameră. Cei care fuseseră obligaţi să-şi facă de mai multe ori paturile erau rupţi de oboseală. Doar ce se schimbară la haine de seară şi se întinseră în paturile lor.
A doua zi, la ora 5 dimineaţa, fuseseră treziţi în marş de fluier, în acelaşi marş se îmbrăcaseră, îşi făcuseră paturile şi fuseseră scoşi afară. James se prezentă pe nume celor şcoşi afară şi apoi intră din nou înăuntru, căci unii studenţi îl ignoraseră complet. Peste cei care-l ignoraseră, James aruncă o găleată de apă rece peste fiecare dintre ei, scoţându-i afară şi-n hainele de seară.
Instrucţia începu în forţă, cu alergare în jurul taberei de vară, întinsă pe câteva sute de metrii buni, cu flotări şi duşuri nici prea reci, nici prea fierbinţi, după care le dădu drumul la masa de prânz şi-i lăsă în pace. După prânz, pe când aceştia se odihneau în camera lor, James aduse cu el un soldat, care căra cu el Constituţia SUA. Studenţii, cum îl văzuseră că intră înăuntru se puseră în poziţie de drepţi la capul patului. Probabil învăţaseră lecţia.
─ Aşa îmi place de voi ! îi lăudă James. Acum, faceţi bine şi luaţi câte-o carte de la colegul vostru ce le cară.
Se conformă toată lumea.
─ Până mâine la ora 10 s-o ştiţi pe de rost ! Altfel, vă pedepsesc. Aţi înţeles ?
─ Da, să trăiţi.
James împreună cu cel care adusese cărţile plecaseră. Bineînţeles, studenţii nu luară în seamă ceea ce le spusese instructorul. Numai Will, Frank şi Greg se apucară s-o citească. Ceilalţi, care-i vedeau atât de studioşi, îi ironizau, dar lor nu le păsa. A doua zi, la ora stabilită, James îi luă la întrebări. Nu ştiură răspunsurile decât cei trei.
─ Soldat Will, Greg şi Frank. Sunteţi scutiţi de orice instrucţie de aici înainte ! Aveţi liber ! Restul, urmaţi-mă !
Colegii celor trei îl urmară pe James, iar acesta îi puse să intre în camera lor, să-şi ia periuţele de dinţi şi apoi să meargă cu el. Pedeapsa lor fusese să facă toaletele lună şi să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi.

Re: O încercare literară... Sat Mar 21, 2020 4:58 pm

Big up.

Re: O încercare literară... Sat Mar 21, 2020 7:24 pm

54. Înapoi acasă din tabăre

Experienţele din cele două tabere continuară nestingherite. Pe de-o parte, Caroline descoperise că-l iubeşte pe Albert, acesta o ceruse de soţie, iar ea acceptase, iar împreună dezlegaseră multe mistere ale castelului medieval unde fuseseră cazaţi. Cele mai frumoase tablori şi schiţe fuseseră ale lor. Pe de altă parte, William, împreună cu ai săi amici îşi continua experienţa militară, fiind un exemplu pentru ceilalţi colegi ai lor. Ceilalţi învăţaseră că dacă nu se implică, nu au de câştigat, ci numai de pierdut.
În timp ce Caroline şi William îşi continuau experienţele, Anna şi Jack începuseră să comunice unul cu altul mult mai mult decât comunicaseră în trecut, să împartă şi bune şi rele, ea iertându-l în cele din urmă. Încurajată de Jack, Anna mai avusese mici expoziţii de sculptură şi începuse să-şi scrie memoriile.
Ziua venirii lui Carol şi Will din tabere sosi şi Anna, împreună cu Jack se duseră la aeroport, s-o ia întâi pe Caroline, ce venea mai de vreme, apoi toţi trei să se ducă să-l ia şi pe William. Curând, Anna îşi zări fata. Aceasta venea însoţită de Albert. Anna îi făcu un semn lui Jack, acesta se uită la ea şi înţelese din privirile şi gesturile ei că fata ei avea un pretendent. Nimeni nu se miră prea mult din această pricină. Caroline îşi zări mama şi pe Jack şi se îndreptă spre ei..
─ Bună mamă ! o salută ea.
─ Bine ai venit.
─ Bună, Jack ! mai zise.
─ Bine te-ai întors, îi răspunse acesta.
─ Trebuie să mergem să-l luăm şi pe Will, zise Anna. Ce este cu tânărul care te însoţea ?
─ Vă spun acasă.
─ Bine.
Cei trei plecară spre locul de unde trebuia să fie luat William. Ajunseră la timp, căci autobuzul lui tocmai sosise. Când îl văzu aşa tuns scurt, Carol mai să nu-l recunoască, dar se duse la el spunându-i :
─ Salut ! Bine te-ai întors, frate !
─ Bine te-am găsit, surioară ! spuse el îmbrăţişând-o !
─ Bun venit, Will ! îl salută Anna.
─ Mulţumesc, mamă. Sper să-mi dai voie să-ţi spun aşa !
─ Sigur că da.
─ Bine te-am găsit, tată.
─ Văd că tabăra ţi-a priit. Ai venit schimbat !
─ Lasă-mă, că vă spun acasă prin ce-am trecut.
─ E de rău ?
─ Nu, surioară ! E chiar amuzant !
Se urcară toţi în maşină şi se duseră spre casă. Ajunşi acasă, cei doi se duseră în camerele lor, se schimbară şi coborâră în sufrageria casei pentru a-şi povesti păţaniile. Caroline îşi povesti întâmplările din Franţa din castelul medieval, spunându-le despre Albert Morison, cel care o ceruse în căsătorie. Evitase cu subtilitate scena de amor dintre ei, dar se subânţelesese din ceea ce vorbise ea că cei doi fuseseră şi intimi.
─ Nu se poate ! Fata mea se mărită, zise Anna cu mirare.
─ Da mamă. Ai ceva împotrivă ?
─ Nu. Ce să am. Dacă vă iubiţi, aveţi binecuvântarea mea !
─ Mamă, mamă ! Surioara mea cea mică mi-a luat-o înainte ! o tachină Will.
─ Şi v-aţi decis când faceţi nunta ? întrebă Jack
─ Am decis să o facem până începem facultatea.
─ Aşa repede ?
─ Da.
─ Bine. Nu-ţi face griji. Ne ocupăm noi de toate !
─ Mulţumesc.
─ Şi tu, Will ? Cu ce te lauzi ?
William se apucă să le povestească întâmplările taberei lui.
─ Şi vrei să spui că le-a servit câteo găleată de apă rece celor care l-au ignorat ?
─ Da.
─ Şi i-a pus să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi ?
─ Da.
─ Doamne mare ! Şi care a fost de fapt experienţa ?
─ Am devenit toţi mai responsabili, mai maturi. Cred că mi-a prins bine, tată.
─ Mă bucur că aud asta !
─ Deci trei dintre voi aţi fost privilegiaţi !
─ E un fel de a spune. Instructorul james, a început să stea mult timp de vorbă cu noi şi să ne înveţe cu totul alte lucruri decât pe colegii noştrii. A fost frumos, dar şi benefic. Cei care erau la început indisciplinaţi, au devenit disciplinaţi. Cred că va fi un şoc pentru părinţii lor să-i vadă atât de schimbaţi !
─ Bine.
─ Dar să lăsăm asta. Când începem să ne ocupăm de nunta surioarei mele ?
Anna şi Jack se priviră unul pe altul şi dădură din umeri, concluzionând totuşi că vor începe de a doua zi, ca să aibă şi ei timp să se relaxeze şi să se odihnească. Toţi erau conştienţi că aveau multe de făcut.

55 Nunta Carolinei

Aşa cum promiseseră, părinţii se ţinuseră de cuvânt. Mai întâi, Caroline îl sunase pe Albert să-l întrebe dacă şi-a anunţat părinţii de eveniment şi acesta îi spusese că da şi că părinţii lui abia aşteptau să-i cunoască pe ai ei. Urmase apoi o întâlnire protocolară a părinţilor lui Albert cu cei ai Carolinei. La acea întâlnire se puseseră la punct detalii referitoare la nuntă.
În luna lui gustar, pregătirile de nuntă erau aproape terminate, căci urma să sosească marea zi. Anna şi Caroline se duseseră prin multe magazine până să găsească rochia potrivită pentru aceasta. O contribuţie uriaşă la alegerea rochiei şi-o dăduse William. În cele din urmă, ziua cea mare sosi.
În camera Carolinei era agitaţie : domnişoara de onoare pe care aceasta şi-o alesese o ajuta cu îmbrăcatul, secondată de către Anna. Rochia Carolinei era foarte elegantă, dar în acelaşi timp şi simplă. Totul era perfect pentru o asemenea ocazie, dar parcă ceva lipsea. Pe când Jenifer, căci ea era domnişoara, şi Anna se gândeau ce anume lipsea, se auzi o bătaie în uşă.
─ Cine e ? întrebă Anna
─ Eu sunt, se auzi vocea lui Jack. Pot să intru ?
─ Sigur, zise Caroline.
Jack intră şi rămase mut de uimire. Caroline pur şi simplu radia. Observă că doamnele din încăperea aceea erau triste.
─ Ce s-a întâmplat ?
─ Avem ceva albastru – jartiera; ceva de împrumut este geanta de la Jenifer, ceva nou este rochia de mireasă pe care chiar William a ales-o, dar parcă lipseşte ceva.
─ Lipseşte ceva vechi. Îmi dai voie ?
─ Da.
Jack se apropie de Caroline şi deschise o cutie.
─ Acest set a fost purtat de mama mea. Mi-ar face plăcere să-l porţi tu!
─ Mulţumesc. Sunt superbe. Mamă, mă ajuţi să le pun ?
─ Sigur că da.
Un colier, o brăţară şi nişte cercei fini erau setul lui Jack pentru Caroline.
─ Pot să rămân cu Jack ?
─ Sigur. Să ieşim, Jenifer.
Cele două ieşiră.
─ Pot să te rog ceva ? întrebă Carol.
─ Sigur.
─ Vrei să mă conduci tu spre altar... tată ?
Jack se emoţionă şi chiar plânse.
─ E o onoare pentru mine, dar eşti sigură ?
─ Sunt foarte sigură. In fond, acum nu am decât un singur tată şi acela eşti tu.
─ Mulţumesc, fiica mea. E plăcut să-ţi spun aşa.
─ Şi pentru mine !
Jack ieşi din încăpere, apoi Jenifer cu Anna intrară pentru machiaj şi coafură.
─ Mamă, l-am rugat pe tata să mă ducă la altar.
─ I-ai zis tată !
─ Da.
─ Mă bucur pentru el. Îşi dorea tare mult asta.
─ Mi-am dat seama. Dar am şi vrut să-i spun tată acum, când este un moment atât de special pentru mine !
─ Bine. Acum, să ne grăbim, nu vrem să întârziem.
Caroline fusese coafată şi machiată, apoi ieşi din cameră, unde o aştepta Jack. Era mândru de ea. Arăta ca o zână în ochii lui în acele momente. Emoţionat, îi oferi braţul şi amândoi coborâră scările de la etajul casei, la parterul acesteia, unde era William, care aştepta să deschidă uşa pentru a porni cu toţii spre biserica unde se ţinea ceremonia nunţii.
În cele din urmă ajunseră la biserică, iar Anna se duse înăuntru, dând semnalul de începere. Jenifer intră prima, iar după ea Jack împreună cu Caroline. Urmănd amândoi marşul miresei se îndreptară spre altar, unde aştepta Albert, îmbrăcat în costum alb. Jack parcă vedea în faţa ochilor lui scena nunţii lui cu Anna. Îşi încredinţă fiica bărbatului ce urma să-i devină soţ şi apoi ceremonia începu în linişte. Şi Anna şi Jack plânseseră de emoţie, de bucurie când slujba se termină, iar tinerii se urcară în maşina ce avea să-i ducă acasă la Anna şi Jack pentru a se schimba şi a pleca în săptămâna lor de miere.
Petrecere nu făceau. După ce Caroline plecă în săptămâna de miere împreună cu Albert, cei doi rămaseră doar cu William. Acesta se ducea foarte des pe la prietenii lui, aşa că un sentiment straniu de singurătate pusese stăpânire pe Anna şi Jack.
─ Fetiţa noastră s-a făcut mare, îi zise ea lui Jack într-o seară.
─ Aşa este. Mâine-poimâine auzim şi despre William.
─ Dacă pleacă şi el, o să rămânem singuri în toată casa asta mare.
─ Apropo, te-ai gândit ce cadou îi facem fetei noastre, acum că s-a dus la casa ei ?
─ M-am gândit să-i luăm o casă. De fapt, am câteva în vizor. Mergem mâine să le vedem ?
─ Sigur că mergem.

Re: O încercare literară... Sat Mar 21, 2020 7:46 pm

Big up

Re: O încercare literară... Sat Mar 21, 2020 9:56 pm

56. Specializarea lui William

Cât cei doi tineri însurăţei stătuseră în luna de miere, Anna şi Jack se duseră să caute o casă pentru ei. Dintre cele pe care Jack le avusese în vizor, una le plăcuse la amândoi şi o achiziţionară pe aceea. Caroline şi Albert se întoarseră din săptămâna lor de miere la părinţii ei. Sărbătoriseră în familie evenimentul şi apoi Anna le zise :
─ Pentru că sunteţi la începutul căsniciei voastre, eu şi Jack, v-am luat o casă care să fie numai a voastră. Sper să vă placă şi vouă ce-am ales noi.
─ Mulţumesc, mamă, zise Carol. Sigur ne va plăcea.
─ Mergem s-o vedeţi ? întrebă Jack
─ Sigur că da, spuse Albert
Cei patru, căci William era plecat, merseră la casa cumpărată. Şi lui Albert şi Carolinei le plăcuse casa, iar cei doi părinţi fuseseră mulţumiţi sufleteşte că putuseră să facă ceva pentru ei. Părinţii lui Albert, când aflară vestea, se angajaseră să le utileze şi să le mobileze casa cu ceea ce îşi vor alege ei.
Curând, cursurile universitare reîncepură. Anna renunţase la predat, ocupându-se mai mult de sculpturile ei şi de scrierea memoriilor. Fiind ocupată cu realizarea de expoziţii când pentru ea, când pentru fiica ei, nici nu realiză când trecu anul universitar. Împreună cu Jack, se pregătea pentru a participa la festivitatea de înmânare a diplomelor pentru cei din grupa lui William. Caroline trecuse şi ea în ultimul an şi era mare prilej de sărbătoare în casa Bradley-Austen.
Anna, Jack, Caroline şi Albert, îmbrăcaţi elegant, ajunseră în campusul universitar. Pe terenul de fotbal, fuseseră amenajate scaune pentru părinţi şi o scenă pentru absolvenţi. Profesorii universitari, în frunte cu directorul universităţii şi decanii facultăţilor, îşi aşteptau studenţii, care stăteau în primele rânduri.
Mai întâi, luă cuvântul directorul universităţii şi apoi decanii care îşi premiară cei mai buni studeţi. William primi şi el o diplomă de excelenţă, căci terminase primul din grupa sa şi i se înmână şi diploma de facultate. Anna şi Jack erau mândrii de el. După ceremonie, toţi cinci plecară spre casă, unde sărşătoriră evenimentul.
─ Mamă, zise Will.
─ Da ?
─ Vreu să mă înscriu la specializare. M-a fascinat un curs despre pietre preţioase şi vreau să mă specializez pe aşa ceva.
─ Eşti sigur ? întrebă Jack
─ Foarte.
─ Atunci nu văd ce te-ar împiedica.
─ Tată, mamă, zise Carol. Eu şi Albert avem o veste pentru voi.
─ Da ? Care ?
─ În curând, o să fiţi bunici !
─ Bunici ? Carol, aştepţi un copil ?
─ Gemeni. Acum două luni am aflat.
─ De ce aşa târziu ?
─ Nu a avut niciun fel de simptome, zise Albert. S-a simţit foarte obosită într-o zi şi la insistenţele mele am mers împreună la doctor. Atunci am aflat.
─ Ce bucurie ! zise Anna
─ Ura ! exclamă William. O să fiu unchi. Bravo, surioară !
─ Mulţumesc. Abia aştept !
─ Şi noi. Vrem doar să fie sănătoşi.
Petrecerea în familie continuă, cu noi planuri. La o săptămână, William începu cursurile de specializare dorite. Când William termină cursurile era deja unchi, căci Carol născuse gemeni, băieţi. Pentru Anna şi Jack începea o nouă etapă a vieţii lor. Venirea pe lume a gemenilor fusese un prilej de sărbătoare, de bucurie generală, dublată de faptul că William anunţase că primise diploma de specializare. El urma să plece la o expoziţie de pietre preţioase.

57. Magazinul lui Will

Pentru că avea mare încredere în mama lui, o rugă pe aceasta să-l însoţească la expoziţie, lucru pe care Anna îl acceptase cu bucurie. Se simţise onorată că fiul ei o invită la un astfel de eveniment. Când Will o anunţase şi că evenimentul avea să aibă loc în Germania, Anna abia aştepta să plece.
Jack rămase acasâ, să se ocupe cu găsirea unui cămin bun pentru gemenii lui Carol. Cei doi, mamă şi fiu, plecară cu un avion spre New York, apoi schimbară cursa spre Berlin. Ajunseră amândoi târziu, noaptea şi se cazară la un hotel. Expoziţia pietrelor avea să se ţină peste trei zile, timp suficient pentru ca Anna să-i arate lui William câte ceva în Germania.
William, abia aştepta să afle mai multe despre ţara natală a mamei lui. Mai multe decât faptul că fusese Germania Hitleristă, cum o numeau unii americani încă. A doua zi, după micul de jun, amândoi plecară din Berlin spre Dortmund, oraşul Annei. Acolo, ea se duse la casa soţilor Doneck. Era conştientă că trecuseră mulţi ani şi că poate nu-i va mai găsi în viaţă, dar spera ca cel puţin Eliza să mai locuiască în vechea casă. Ajunseră amândoi la acea casă şi Anna sună la uşă. O adolescentă de vreo 17 ani, cu păr lung şi blond şi ochi albaştrii îi deschise uşa.
─ Bună ziua, zise Anna pe germană.
─ Bună ziua. Căutaţi pe cineva ?
─ Da. Poate puteţi să mă ajutaţi.
─ Intraţi, vă rog.
Amândoi o urmară pe acea adolescentă, care-i conduse în sufrageria casei.
─ Aşteptaţi s-o chem pe mama.
─ Bine.
Peste câteva momente, o femeie, însoţită de aceeaşi adolescentă îşi făcu apariţia. În ciuda vârstei, a chipului schimbat şi maturizat, Anna o recunoscu pe Eliza.
─ Fiica mea mi-a spus că vreţi să găsiţi pe cineva.
─ Deja am găsit, Eliza, zise Anna pe engleză de data aceea.
─ Anna ? zise ea uimită.
─ Chiar ea !
─ Anna ! Ce bucurie ! zise aceasta îmbrăţişând-o. Ţi-o prezint pe fata mea, Carla.
─ Ne-am cunoscut.
─ Ea e Anna. Ţi-am vorbit despre ea.
─ Îmi pare bine să te cunosc. Urmăresc toate expoziţiile televizate organizate de dumneavoastră. Vreau să dau la Arte Plastice după liceu.
─ Hm ! Mă bucur. Te-ai schimbat, Eliza !
─ Şi tu, Anna.
─ El este William, fiul lui Jack. Eu şi Jack ne-am recăsătorit.
─ O ! Ai multe să-mi povesteşti !
Cele două, la o cafea, depănară amintiri, Anna vorbindu-i de viaţa ei pe scurt. Află de la Eliza că soţii Doneck se prăpădiseră.
─ I-ai dus la vechiul cimitir ?
─ Da. S-a mai extins puţin.
─ O să trec şi pe-acolo !
─ Mă bucur că te-am văzut, Anna.
─ Şi eu, Eliza. Mergem, Will ?
─ Da, mamă. Mulţumim de ospitalitate.
─ Cu plăcere.
Cei doi părăsiră casa, iar Anna trcu prin pia flori. Urmând indicaţiile Elizei, ajunse la mormântul soţilor Doneck. Erau înmormântaţi unul lângă celălalt. Puse buchete de flori la amândouă şi apoi se duse spre mormântul lui Franz. Nu mai era la fel de îngrijit ca ultima dată când fusese la el. Puse buchetul de flori şi zise :
─ El era Franz. A fost primul meu logodnic.
─ Mi-a spus tata.
─ Ce ţi-a mai spus ?
─ Stăm mult de vorbă. Mi-a spus mai multe lucruri, dar nu ştiu tot. Ştiu că a murit într-un accident.
─ Aşa este. Acum, să mergem la mama mea.
Ajunseră şi la mormântul mamei ei.
─ Crezi că mama ta e liniştită acolo unde e ?
─ Nu ştiu, Will. Îmi place să cred că da. În fond, părinţii sunt mulţumiţi când copiilor le este bine.
─ Aşa este. Mergem ?
─ Da.
─ Vreau să-ţi spun ceva.
─ Te ascult.
─ Să ştii că vreau să-mi deschid un atelier de design de bijuterii, iar cele mai frumoase lucrări să le expun într-un magazin. Crezi că este o idee bună ?
─ Te pot ajuta la prima expoziţie. Cunosc foarte multă lume care ar veni numai pentru că fac eu invitaţia. Poate că cineva se va găsi care să-ţi ducă visul până la capăt, să te susţină pe mai departe.
─ Anna ?
─ Da ?
─ Niciodată nu mi-aş dori o mamă mai bună decât tine !
─ Mulţumesc.
Cei doi se întoarseră în Berlin, la hotel, unde se odihniră, iar în ziua următoare participară la expoziţie. Fusese o expoziţie minunată şi educativă. Când se întoarseră acasă, Anna îi împărtăşi visul lui Will şi lui Jack, iar acesta fusese de acord să ajute. Când Will se hotărî să-şi deschidă atelierul, Anna şi Jack îi căutară cel mai bun amplasament şi apoi Anna se ocupă de invitaţii.
Magazinul lui Will se nmea „Fascinantele pietre” şi se bucurase de un real succes.

Re: O încercare literară...