O încercare literară...

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 7:49 pm

Big up!

O încercare literară... - Page 3 F6b717efbceeaca142fd5be5f380a929

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 10:05 pm

58. Gemenii

Odată cu magazinul său, William se lană în afaceri. Nu făcea afaceri periculoase cu pietre preţioase, ci avea un furnizor, care i le procura, iar el le dădea la prelucrat şi şlefuit. Bijuteriile lui Will ajunseseră să fie unele dintre cele mai căutate. Lunile trecură şi Anna primi un telefon de la fata ei Carol.
Albert se angajase şi era plecat din Los Angeles cu afacerile lui, iar lui Carol îi venise sorocul să nască şi dădu telefon la mama ai.
─ Mamă !
─ Carol !
─ Vino până la mine. Sunt singură şi cred că mi s-a rupt apa.
─ Stai calmă şi liniştită. Iau un taxi şi într-o clipă sunt acolo. Pregăteşte-ţi dacă poţi cele trebuincioase pentru maternitate.
─ Le am lângă mine.
Anna comandă un taximetru şi-i dădu telefon lui Jack, ce era plecat la magazinul lui Will ca să-l ajute cu ceva.
─ Jack ?
─ Da, Anna.
─ Spune-i lui Will să lase treburile şi să-l găsească pe Albert. Carol se pare că va naşte. Eu sunt în drum spre ea.
─ Da, Anna. O să venim şi noi la spital.
─ S-a întâmplat ceva cu mama ?
─ Nu, Will. Sora ta naşte.
─ Să-l anunţăm pe Albert.
Cei doi îl anunţară pe Albert, apoi luară calea maternităţii, unde Anna deja ajunsese împreună cu fiica ei. Caroline fusese preluată imediat şi dusă deja în sala de naştere, căci contracţiile erau foarte dese şi supărătoare. Anna rămăsese pe hol şi curând veniseră şi Jack cu Will.
─ Albert ?
─ L-am anunţat. Va încerca să vină şi el la timp, dar ştii cum e cu traficul la ora asta a prânzului.
─ Da, aşa este.
─ Carol ?
─ A fost dusă la sală.
Cei trei rămaseră pe coridor. Între timp, reuşi să apară şi Albert. Peste alte câteva momante veni şi doctorul.
─ Cine este Albert Morris ?
─ Eu.
─ Felicitări. Şi mama şi gemenii sunt bine.
─ Mulţumim.
─ Te poţi duce s-o vezi.
Albert plecă.
─ Au fost complicaţii ? întrebă Anna
─ Nu. Noroc că gemenii nu erau în coborâre, că am reuşit să-i facem cezariană. Era mai indicat.
─ Deci, torul e bine.
─ Sunteţi mama ei ?
─ Da.
─ Staţi liniştită. Totul este bine !
─ Mulţumesc.
Doctorul plecă.
─ Erai neliniştită mamă ?
─ Da, puţin, dar mi-a trecut.
─ Haideţi şi voi să-i vedeţi, strigă Albert la ei.
Merseră cu toţii s-o vadă pe Carol şi pe gemeni. Anna îşi aminti de emoţia pe care o trăise ea când o adusese pe Carol pe lume şi plânse.
─ Mamă, am decis ca pe primul geamăn scos să-l numim Mark, ca pe tata, iar pe-al doilea Jack, ca pe tata de-acum.
Jack plânse. Încă o bucurie din partea fiicei lui.
─ Bine. Cum vreţi voi, zise Anna.
Mai rămaseră o vreme acolo şi apoi se retraseră cu toţii pentru ca gemenii împreună cu mama lor să se poată odihni. Se duseră cu toţii spre casa lor, unde vorbiră despre această nouă din viaţa lor. Acum, Anna şi Jack erau bunici !

59. Probleme

Caroline se întoarse acasă de la maternitate şi Anna îşi intră în rolul de bunică, ajutându-şi fata cu gemenii. Între timp, William începea să prospere. Angajase o secretară pe nume Susan Carter şi un nou ucenic. Era o ea şi se numea Cathy Johnson. Cele două angajate se descurcau foarte bine, Cathy prinzând repede ceea ce avea de făcut. Lucrările ieşite din mâinile lui Cathy erau deosebite, fine, elegante, bine şlefuite, având cele mai diverse forme.
Cathy era o tânără înaltă, cu păr lung roşcat şi ochi verzi. Mereu se ducea şi-l întreba pe William despre lucrările ei şi se îndrăgostise, în secret, de acesta. Lui Will nu-i stătea capul la aşa ceva încă. Cealaltă, Susan era mai mică de statură decât Cathy şi avea un păr lung, blond şi ochi albaştrii. Era un fel de om bun la toate şi William o aprecia foarte mult pentru felul ei ordonat şi metodic. Şi ea-l plăcea pe Will, dar era mai timidă din fire şi-şi ascundea sentimentele. Cathy, în schimb, nu se ferea să-i facă lui Will curte.
Văzând ea că încercările ei de a fi băgată în seamă, de a fi apreciată dădeau greş nu pentru că era ea de vină sau altcineva, ci pentru că Will era prea ocupat în ultima vreme ca să realizeze ceea ce se petrece în jurul său, deveni mai supărăcioasă. Când vedea uneori că şeful ei o lăuda pe Susan, Cathy începu s-o privească pe aceasta cu ca pe un duşman.
Zilele treceau, afacerea lui William sporea şi lui nici prin cap nu-i trecea că îl paşte o răzbunare. Cathy, nu era chiar genul de persoană care să se lase păgubaşă când ceva nu-i mergea. Ea vroia totul pentru sine, credea că totul i se cuvine ei şi plăcnuia în secret să-l distrugă pe William, dacă acesta continua să nu-i acorde atenţie. Susan, în schimb, era foarte inteligentă şi observase comportamentul schimbat al lui Cathy şi începuse să facă cercetări, însă nu descoperise nimic. Intuiţia ei îi spunea că se pregăteşte ceva.
Într-o zi, William era plecat la o şedinţă, urmând să vină după amiaza la birou. Cathy pregătea răzbunarea. Presimţind că se va întâmpla ceva rău, Susan, îi rugă pe câţiva angajaţi să plece acasă, iar celorlalţi le dădu ea drumul. Într-o plasă specială, ea reuşi să pună cele mai valoroase lucrări din atelier şi apoi se duse s-o caute pe Cathy. Aceasta era undeva la subsolul clădirii, înconjurată de butoaie cu benzină.
─ Ce vrei să faci, Cathy ? întrebă Susan când o găsi.
─ Ceea ce se vede. O să dau foc la clădirea asta şi la atelierul ăsta.
─ De ce ? Ce s-a întâmplat ? hai să vorbim ! Poate rezolvăm ceva.
─ Să vorbesc cu tine ? Favorita şefului ? Ca să mă pârăşti ? Nu eşti tu aceea căreia şeful îi spune : „Bravo, Susan !”, „Foarte bine, Susan !” ? Mie îmi zice numai „E bine, Cathy ! Faci progrese !”
─ Cathy, ţi se pare ! Domnul Bradley-Austen este foarte ocupat. Ne laudă pe-amândouă în acelaşi fel !
─ Ia te uite la ea ! Îi spune „domnul” !
─ Cum ai vrea să-i spun ?
─ Lasă, că ştiu eu că-ţi place de el !
─ Cine ţi-a spus ţie una ca asta ?
─ Nu trebuia să-mi spună nimani ! E cât se poate de evident !
─ Cathy, nu-i adevărat !
─ Parşivilor, strigă ea, aruncând un chibrit aprins pe jos.
O puternică explozie se auzi, chiar în momentul în care patrula de pompieri trecea prin zonă. Maşina patrulei se opri, sună la poliţie şi salvare. William terminase şedinţa şi, în maşina ce fusese a tatălui lui şi care era a sa acum, se îndrepta spre birou, când văzu un fum negru şi o mulţime de maşini oprite. Realiză că fumul nu avea de unde să vină, decât de la atelierul şi magazinul său. Opri maşina şi înaintă până la banda galbenă de restricţie.
─ Ce s-a întâmplat ? întrebă el un poliţist care veghea să nu treacă nimeni.
─ O explozie. Se pare că sunt persoane înăuntru.
─ Daţi-mi voie să trec. Este magazinul meu.
─ Treceţi, domnule.
Ajuns mai aproape, văzu coşmarul : flăcări uriaşe se ridicau ameninţător, iar pompierii încercau să le stingă cât mai repede ca să nu producă multe pagube în jur. Un pompier, îmbrăcat în echipament special, ieşi cu un corp pe braţe. Avea arsuri grave. Will o recunoscu pe Susan, secretara sa şi se apropie rapid de targa unde aceasta fusese lăsată.
─ Susan ! Eşti bine ?
─ Îmi pare rău, îngână aceasta leşinând.
─ O cunoaşteţi ? întrebă doctorul ce se ocupa de ea.
─ Da. E an... se opri brusc.
─ E ?... zise doctorul
─ Logodnica mea ! zise el.
─ Atunci urcaţi în ambulanţă.
Cei doi urcară în ambulanţă, îndreptându-se spre spital, în vreme ce, în urma lor, focul era stins. Cathy nu supravieţuise, căci fusese prima afectată de explozie.

O încercare literară... - Page 3 74fabe0ac2588f7f052170708b5136b8

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 10:13 pm

Big up!

●▬●♀۞♔♚♕ ۞♂▬▬●

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 10:56 pm

60. Mărturisirea lui Susan

Ambulanţa ajunse la spital, unde Susan fusese preluată imediat şi dusă în sala de operaţii. Suferise arsuri ce cereau îngrijire urgentă. Will îşi sună părinţii spunându-le ce s-a întâmplat. Anna vroise să vină lângă el, dar Will îi spuse că se descurcă singur. O rugă să afle dacă poate da de părinţii lui Susan sau rude ale ei pe care să le anunţe, iar pe tatăl lui, îl rugase să sune el pe cei câţiva angajaţi să nu mai vină câteva zile la muncă, dar să nu le spună ceea ce se întâmplase.
Îngrijirile Susanei durară câteva ore bune, dar doctorul îl anunţase pe William, că pericolul trecuse şi că este la salonul 155. Acesta se duse la salonul ei. Se simţea răspunzător pentru ceea ce i se întâmplase, cu toate că nu ştia ce anume se întâmplase de fapt. Faţa ei nu fusese afectată, iar restul corpului, afectat de arsuri avea să se vindece, iar cicatrici nu aveau cum să rămână. Will îşi luă un scaun şi se aşeză lângă patul ei. Susan se trezi.
─ Îmi pare rău, domnule.
─ Nu vorbi, Susan. Odihneşte-te acum. O lăsă să se odihnească şi el plecă din spital.
William se duse să-şi recupereze maşina şi văzu că atelierul său era ruinat. Era decis să-l refacă, chiar dacă arsese. Se urcă în maşină şi se duse acasă. Anna îl anunţă că nu reuşise să afle nimic, iar Jack că făcuse anunţul.
─ Le-am spus angajaţilor că le dai câteva zile libere, zise el. Am făcut bine ?
─ Da, ai procedat bine.
─ Ce s-a întâmplat ? întrebă Anna
─ Pot sta de vorbă numai cu tine, mamă ?
─ Da. Hai să mergem în camera ta.
Urcară amândoi şi William îi povesti ceea ce ştia el.
─ Ţii la fata asta, Susan, nu-i aşa ?
─ Da. Cred că da, zise el ştergându-şi lacrimile
─ Eu cred că trebuie să cauţi înauntrul tău. Poate vei descoperi că ţii într-un fel special la ea. Acum, odihneşte-te ! Eu şi tata ne vom ocupa să-ţi găsim alt loc de atelier. Acolo nu te mai duci !
─ Bine, mamă !
Anna ieşi din cameră lăsându-l să se odihnească.
─ Ce s-a întâmplat ?
─ Fiul nostru s-a maturizat. Cred că este îndrăgostit, dar nu-şi dă seama încă.
─ E bine ?
─ Se odihneşte.
A doua zi, Will se duse din nou la spital. O găsi pe Susan trează, cu moralul ceva mai ridicat.
─ Bună Susan, zise el.
─ Bună ziua, domnule !
─ Să lăsăm politeţurile. Spune-mi William sau Will. Ţi-am adus flori.
─ Mulţumesc.
William le lăsă pe o masă şi când veni o asistentă, o rugă să le pună într-o vază.
─ Ce s-a întâmplat, Susan ?
─ E vorba despre Cathy, domnule. Am găsit-o la subsolul clădirii cu nişte butoaie pline cu benzină. Spunea că ei nu-i acordaţi atenţie, că îmi acordaţi mie toată atenţia dumneavoastră. Spunea că dacă nu va căpăta atenţie va face ceva care s-o aducă în atenţia dumneavoastră.
─ Spune-mi „tu”, pentru numele lui Dumnezeu !
─ O să încerc. Cred că te plăcea foarte mult şi credea că eu sunt rivala ei. Am încercat să-i spun că i se pare, că ne tratezi pe-amândouă la fel. Am încercat s-o opresc, dar nu am putut, zise ea începând să plângă.
William se aşeză pe marginea patului şi cu delicateţe, o luă pe Susan în braţele sale. Mama sa avusese dreptate. După ce Anna plecase din cameră, William nu adormise imediat. Se gândise multă vreme la ceea ce-i spusese mama lui. Nu înţelesese ce anume vroise să spună Anna când îi spusese să caute cu atenţie şi poate va descoperi ceva nou. Stând însă în patul său, în mintea lui năvăliseră imagini despre Susan. Cum ea era mereu acolo unde trebuia, fără ca el să-i ceară asta. Observase atitudinea lui Cathy, pe care o considera obositoare şi-şi dăduse seama că aceasta-l plăcea, dar nu vroise să recunoască. Îşi amintise de unele momente în care o privise pe Susan minute întregi fără un motiv anume, că ea fusese cea care-l sprijinise foarte mult şi descoperi cu surpriză că se îndrăgostise. Da, se îndrăgostise de Susan pe nesimţite şi fusese necesar ca mama lui, printr-un simplu îndemn să-i deschidă ochii.
Susan era ceea ce-i trebuia lui William : o fire liniştită, inteligentă, nu prea vorbăreaţă din fire. O extensie a lui, o parte a lui lipsă. Era cea care-l completa pe el în mod armonios.
─ Nu mai plânge, Susan, îi spuse el, dându-i drumul. Să uităm ceea ce-a fost. Vom vedea de-acum încolo ce vom face.
─ Am presimţit că ceva rău urma să se întâmple şi mi-am asumat răspunderea să le dau drumul angajaţilor. L-am rugat pe unul dintre ei să ia un săculeţ, unde am pus nişte piese valoroase şi să plece cu toţii, apoi am găsit-o pe Cathy şi restul îl ştiţi.
─ Te-ai preocupat de integritatea angajaţilor mei şi să nu se piardă chiar toată munca ?
─ Da. Ştiu că nu am procedat corect, darm-am gândit că...
─ Incetează să mai gândeşti pentru alţii, Susan. Puteai să-ţi pierzi viaţa. La asta nu te-ai gândit ?
─ În acele momente nu prea mai conta.
William rămase surprins. Nu mai zise nimic.

61. Căsătoria lui William

Susan se recuperă frumos şi chiar repede. Când doctorii îi făcuseră externarea, aceasta iar se gândise la alţii, mai puţin la ea şi plecase din spital singură, cu un taximetru spre casa ei. Când Will se dusese s-o viziteze, acesta aflase că ea fusese externată. Afacerea lui William se pusese din nou pe roate, în altă locaţie şi cu ajutorul bijuteriilor salvate de Susan, acesta prosperase. Oamenii săi aflaseră până la urmă adevăratul motiv pentru care fuseseră lăsaţi pe liber. William, îi plăti pentru zilele libere ca şi când ei ar fi muncit. Pentru asta, angajaţii săi îl apreciau foarte mult şi erau foarte loiali.
Will descoperise că o iubea pe Susan cu fiecare zi ce trecea tot mai mult şi fusese şocat că nu-l anunţase că iese din spital. În week-end, el cumpără un imens buchet de crini albi şi se duse la adresa lui Susan, căci aflase unde stă. Era decis să nu o piardă şi cumpărase şi un inel de logodnă. Avea să meargă la risc. Ajunse în faţa uşii ei şi sună.
Susan se miră, căci locuia singură şi nu aştepta pe nimeni la ea în acea zi. Deschise totuşi uşa şi se trezi în faţa ei cu un buchet de crini.
─ Da ? spuse ea surprinsă.
─ Livrare specială pentru domnişoara Carter, îl auzi ea pe Will.
─ Intraţi, vă rog.
William intră în holul casei şi-i dădu buchetul Susanei.
─ Văd că nu-mi spui „tu” încă !
─ Să mergem în sufragerie.
El o lăsă pe ea prima ca să-i arate drumul şi o urmă îndeaproape. Ajunseră în sufragerie şi ea-l invită să ia loc.
─ Fugi de mine ?
─ Nu înţeleg întrebarea.
─ Ai plecat din spital fără să mă anunţi.
─ Da, n-am vrut să vă derajnez.
─ Susan, să ştii că m-am mutat la alt atelier şi magazin. Părinţii mei mi-au găsit locul potrivit. Angajaţii s-au întors la munca lor şi datorită pieselor salvate de tine, am reuşit să ne relansăm. Te aştept şi pe tine să te întorci.
─ Eu nu cred că mă mai întorc.
─ De ce ?
─ Pentru că dacă nu eram eu, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea cu fostul atelier şi magazin.
─ Crezi că aş fi fost fericit împreună cu ea ?
Susan făcu nişte ochi mari.
─ Se pare că iarăşi decizi tu ce-i mai bine pentru alţii, în loc să laşi lucrurile să decurgă în mod firesc. Eu cred că te-ai îndrăgostit de mine, dar ţi-e ruşine să recunoşti sau ţi-e prea frică !
─ Domnule...
─ Lasă-mă să vorbesc. Ai fost alături de mine în momentele cele mai potrivite. Cathy se cerea lângă mine. Îmi invada spaţiul, teritoriul, mă sufoca de-a dreptul, dar tu ai reuşit mai mult decât ea. ai reuşit să-mi arăţi pe viu concepţia pe care o aveam eu despre dragoste. Pentru mine, dragostea nu înseamnă invadare, sufocare, marcarea teritoriului. Înseamnă doze mici de respect. Lucruri banale pe care le făceai tu, mi-au arătat că-mi ofereai dragoste. Când eram trist, îmi spuneai că mâine va fi mai bine. Dacă eram obosit şi nu voriam să fu deranjat, făceai în aşa fel, încât să nu fiu deranjat de nimeni. Dacă mă vedeai somnoros, îmi dădeai o cafea caldă ca să-mi revin.
Faci în aşa fel, încât mă completezi. Nu mă simţeam bine în prezenţa lui Cathy, dar o acceptam pentru ca să n-o jignesc, dar începusem deja să ţin la tine. M-am îndrăgostit de tine Susan şi am decoperit asta într-o zi când ai fost lângă mine. Aveam mare nevoie de suport moral în acea zi şi tu mi l-ai oferit. Nu am vrut să recunosc că mă îndrăgostisem de tine, dar mama m-a asfătuit să caut în interiorul meu şi să văd ce pot descoperi. Pot să-ţi spun că te-am descoperit pe tine, Susan. Aşa că, acestea fiind spuse, eu îţi pun cutia asta pe masă.
William scoase cutia în care se afla inelul de logodnă şi o puse acolo unde zisese.
─ Dacă te întrebi ce este înăuntru ei, continuă el, este un inel de logodnă. Eu sunt decis să nu te pierd şi vreau să fii soţia mea. Dacă tu consideri că nu eşti încă pregătită pentru asta, atunci rămâne să mă anunţi, zise el ridicându-se. Decizia îţi aparţine, Susan, spuse el dând să plece din sufragerie.
─ Stai ! zise ea.
El se opri brusc din drumul lui
─ Nu pleca. Nu mă aşteptam la asemenea cuvinte din partea ta. Îţi mărturisesc că şi eu te iubeam. Te iubesc înccă, dar am considerat de cuviinţă să nu-ţi spun, pentru că te vedeam împreună cu ea şi credeam c-o preferi. Mi-ar place tare mult să-ţi fiu soţie.
─ Eşti sigură Susan ? Nu vreau să regreţi mai târziu.
─ Nu voi regreta.
El se apropie de ea şi deschise cutia punându-i inelul de logodnă pe deget, apoi o îmbrăţişă tandru. Deciseră amândoi să meargă la părinţii lui ca să le spună vestea. Jack şi Anna o primiră cu braţele deschise. Cu mare surpriză, Anna află că ea era o rudă îndepărtată a Cassandrei, că aceasta nu mai era şi că locul unde odinioară fusese „Lumea Cassandrei” devenise „Phoenix”, cea mai renumită casă specializată în casting. Organizarea nunţilor era pasiunea fiicei Cassandrei şi a nepoatei acesteia. Mai aflase că Susan rămăsese de curând fără părinţi şi că se descurcase singură, drept urmare deveniseră rapid prietene.
Caroline, Anna şi Jack se ocupară de toată nunta, iar ceremonia fusese una restrânsă, intimă, unde totul se petrecuse în familie. Ca şi la Caroline, tot părinţii le dăruiră o casă. William era de acum, un bărbat însurat.

Prolog...

Anii au început să se rostogolească peste Anna şi Jack în mod cât se poate de firesc, iar nepoţii au început să crească. Ce mândrii fuseseră amândoi când şi din partea lui William veniseră doi nepoţi : o fată şi un băiat. Caroline se lansase în lumea artiştilor, participând la diverse expoziţii sau având ea însăşi unele. William începuse să aibă succes, devenind cel mai căutat furnizor de bijuterii. Începuse să lucreze cu nume mari, ca Valentino, Armani, Yves Saint Laurent şi alţii. Nepoţii creşteau mari. Totul se desfăşura în mod cât se poate de firesc.
Odată cu trecerea timpului, sănătatea lui Jack începuse să fie din ce în ce mai şubredă, curând acesta rămânând la pat. Anna îl îngrijise chiar ea, dar după vreo doi ani lungi, Jack se stinse. Funerariile fuseseră făcute şi suportate de copiii Annei. Fusese un moment deosebit de trist pentru Anna, care rămânea singură, dar făcuse fată cu brio, ajutată de patru nepoţi frumoşi şi de copiii ei, de care era cât se poate de mândră.
Când nepoţii se făcură mărişori, cam prin liceu, se îmbolnăvi şi Anna. Stătea la pat, având grijă de ea o asistentă, pe care copiii o angajaseră. Nu vroise să accepte pe nimeni, dar la insistenţele copiilor, acceptase. Zilele treceau, iar ea se simţea din ce în ce mai rău. Problemele bătrâneţii începeau s-o copleşească şi simţindu-şi sfârşitul aproape, o rugă pe asistentă, într-una din zilele ei mai bune, s-o ajute la ceva. Cu ajutorul ei, îşi ordonă memoriile scrise de mână cu migală, le puse într-o mapă frumoasă şi ceru ceva de scris. Pe o măsuţă de scris, ce putea fi pusă pe patul ei, ea se apucă şi scrise o scrisoare. Era dedicată copiilor ei. A doua zi, asistenta n-o mai găsi pe Anna în viaţă.
Era o dimineaţă superbă de primăvară. Asistenta Annei intră pe uşa casei, apoi se îndreptă spre dormitorul pacientei ei. Dădu draperiile la o parte şi zise :
─ E o dimineaţă superbă afară, domană Anna.
Când Tina se întoarse, crezu că Anna doarme încă. Se apropie de ea, vrând s-o zgâţâie, dar se opri, când văzu un bilet pe care scria Tina. Îl luă încet şi-l citi :
„Umblă încet, draga mea Tina. Îmi cer scuze că n-o să-ţi răspund, dar în noaptea asta cred că mă voi duce la ceruri. Ai pe masa de lângă pat o mapă şi o scrisoare. Sunt pentru copiii mei. După înmormântarea mea, dă-o lor. Spune-le să mă îngroape lângă Jack, să nu-i tulbure somnul acestuia. Adio, Tina ! Nu plânge pentru mine, căci viaţa mea a fost foarte frumoasă şi acum, se pare că am ajuns la capătul ei. Ai grijă cum le dai vestea copiilor mei, ca să nu mă jelească prea tare şi prea mult timp.”
Tina îngenunchie lângă patul ei.
─ Aţi plecat fără să vă ţină cineva o lumină la capul patului. Aţi vrut să plecaţi singură, fără ca nimeni să nu vă vegheze. Mereu vă îngrijiţi de ceilalţi, chiar şi după moarte. Nu vă faceţi griji, voi anunţa familia dumneavoastră şi le voi spune dorinţa. Adio, doamnă dragă.
Tina dădu telefon Carolinei prima dată şi apoi lui William. Aceştia se puseră imediat în mişcare. Funerariile Annei se desfăşurară într-o linişte solemnă, iar la cimitir fuseseră respectate indicaţiile ei de a fi îngropată lângă Jack. Nimeni nu plânse, ci doar fusese tăcere. Când se întoarseră, casa Annei părea pustie.
─ Pare pustiu fără mama şi tata aici, îi zise Carol lui Will.
─ Aşa este, dar pentru noi, viaţa merge înainte.
─ E ca şi când n-ar fi plecat de aici !
─ Da, e straniu, dar aşa este.
─ Va trebui totuşi s-o vindem.
─ Puteţi să mi-o lăsaţi mie ? Sunt divorţată şi băiatului meu i-ar trebui o casă, zise Tina. Vi-o cumpăr eu.
─ Nu-i nevoie s-o cumperi. Ţi-o dăm ţie. Cred că mamei i-ar fi plăcut.
─ Am ceva pentru voi. Mama voastră mi-a spus să vă dau asta după ce...
─ Mulţumim.
Will şi Caroline luară mapa aceea şi se duseră amândoi în sufrageria casei şi citiră biletul mamei lăsat pentru ei. Plânseră amândoi, dar Carol zise :
─ Am să mă ocup personal de editarea cărţii.
─ Şi cum o vei numi ?
─ „Strada vieţii”. I-o dedic mamei mele, post mortem.
─ Bună idee.
Caroline se ţinu de cuvânt. Găsi o editură interesată să publice memoriile Annei. Aşa luă naştere „Strada vieţii” scrisă de Caroline Morris şi dedicată Annei Adersen Bradley Austen. Datorită cunoştinţelor Carolinei şi a celor care o cunoscuseră pe Anna şi care mai erau în viaţă, cartea se văndu foarte repede.
Unul dintre cumpărători fusese chiar strănepotul lui Kirk Maxwell. Acesta, deschisese cartea, iar la început scria ;
„Această carte a fost editată datorită mie, Caroline Morris şi este dedicată Annei Adersen Bradley Austen, mama mea.”
După această dedicaţie, urma prefaţa cărţii, ce era şi ultima scrisoare a Annei către copiii ei. Ea spunea :
„Dedic această scisoare, purtând titlul Drumul vieţii, copiilor mei minunaţi William şi Caroline şi nepoţilor mei, pentru a le fi un sprijin şi o ultimă povaţă. Dragii mei, atunci când deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet, înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii.
Dar oare ce e acest drum al vieţii ? Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem. Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul. Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii. Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi. Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată.
Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem. Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa adevărată începe odată cu mersul la un cămin, atunci când ne vedem puşi în ipostaza să interacţionăm cu cei la fel ca noi, când ne facem primii prieteni, când primele amintiri frumoase încep să se contureze.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jur ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor.
De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii. Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut.
Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră. Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii. Suntem, în sfârşit, maturi ! De acum, trăim cu bucuriile pe care ni le aduc copiii noştri. Plângem odată cu ei, rădem, îi ajutăm să meargă pe propriul lor drum, povăţuindu-i atunci când dau de greu, dar mereu lăsându-i liberi să facă propriile lor alegeri.
Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept. Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie. Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut. Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai uşor. Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina. Sufletul, însă rămâne mereu aproape de cei pe care i-a cunoascut, veghind mereu în tăcere, nevăzut.
Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii OM !”
Aşa începea cartea Annei, ce relata despre toate momentele vieţii ei trăite din plin.

~~~Final~~~

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 10:59 pm

Big up

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 11:22 pm

Povestea a avut şi o urmare. Cred că aceasta e urmarea ei.

1. Viaţa prinde aripi

Pe când în America, pentru urmaşii familiilor Morris şi Bradley-Austen, lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, fiind armonie şi înţelegere, iar copiii creşteau mari, undeva, într-o ţară cu relief predominat de deşert, unde pădurile erau o raritate, avea să se întâmple un miracol şi o tragedie.
Într-o comunitate în care păcatul era pedepsit prin arderea pe rug a persoanei păcătoase, într-o colibă sărăcăcioasă, o tânără avea să nască un copil. Tânăra fusese iubita unui alb şi rămăsese însărcinată cu acesta. Nu aveau nicio legătură oficială şi acesta era un păcat crunt. Cât timp putuse, ea păstrase secretul sarcinii ei, dar până la urmă se aflase.
Contracţiile tinerei deveneau din ce în ce mai puternice. Acolo nu existau spitate sau medicamente. Cu greu trimise pe cineva după o moaşă. Moaşa venise anevoios, căci era bătrână, dar o cunoştea pe tânăra aceea şi nu ar fi trădat secretul ei pentru nimic în lume. Ea o moşise şi pe mama ei când o adusese pe lume pe ea. Intră în coliba sărăcăcioasă, unde tânăra se zvârcolea de zor. Nu-şi permitea să ţipe, căci ştia că vor veni după ea şi-o vor arde pe rug. Vroia să salveze viaţa ce urma să se nască indiferent de sexul copilului.
Moaşa pregăti nişte apă rece şi nişte cârpe curate şi se apucă s-o ajute pe tânără să nască. Travaliul dură ore în şir, iar afară deja se auzeau paşi de oameni, semn că veneau după vrăjitoare, cum era ponegrită. Tânăra reuşi să nască în cele din urmă, mai înainte ca cei care aveau s-o ia din colibă şi s-o pună pe rug să intre acolo şi s-o ridice pe sus. Copilul era băiat şi nu plânsese când se născuse. Moaşa vroise să-l facă să plângă pentru a vedea dacă totul este în regulă.
─ Stai ! îi zise tânăra. Du-l de aici ! Salvează-l. Pune-l într-o caravană ce trece pe-aici ca să ajungă undeva unde-i va fi mai bine decât aici !
─ Şi tu ?
─ Viaţa mea nu mai contează. Du-te !
Moaşa ieşi din colibă, rugându-şi fiul, care stătea de veghe să salveze copilul. Ea avea să se ducă înapoi în colibă. Fiul său, fugi cu nou-născutul înfăşurat în cârpe, afundându-se într-o pădure deasă. Ştia că avea să doarmă sub cerul liber până a doua zi dimineţă când caravana urma să treacă printr-un anumit punct.
În urma lui, moaşa o ajută pe tânăra slăbită de eforturile pe care le făcuse să şteargă orice urmă a ceea ce se petrecuse acolo. La câteva ceasuri, când urmele fuseseră înlăturate, iar tânăra îşi mai revenise puţin, doi oameni năvăliră înăuntru.
─ Ce cauţi tu la vrăjitoarea asta ?
─ O cunosc de când era doar de-o zi. Eu am adus-o pe lume. Nu te interesează de ce am venit eu la ea !
─ Ai grijă ! Noroc că eşti bătrână şi eşti singura moaşă de-aici, că altfel ai fi mers cu ea pe rug.
Bătrâna nu se mai sinchisi să le răspundă, deşi ar fi vrut să le spună vreo două vorbe, dar se mulţumi să tacă. Vroia să-şi înveţe fiica să-i preia munca după ce ea nu va mai fi.
Cei doi bărbaţi, o luară pe cea căreia îi spuneau vrăjitoare şi o târâră până în centru comunităţii acelea mici ca să fie arsă pe rug. Pe un morman de scânduri, ca un podium, cu multe lemne uscate dedesupt, legată fedeleş de un stâlp, tânăra fusese lăsată acolo, în timp ce ei puneau nişte benzină, furată Dumnezeu ştie de pe unde – şi veneau cu torţe aprinse. Oamenii aprinseră rugul şi flăcări începură să se înalţe violent în sus. Tânăra nu avea nici măcar cum să ţipe, căci îi puseseră un căluş la gură. Putea dor să privească flăcările necruţătoare, cu ură în ochi faţă de semenii ei care-i făceau una ca asta, cu regret că părăsea viaţa atât de tânără, cu recunoştinţă faţă de moaşa care o ajutase cu bebeluşul şi cu faptul că nu spusese nimănui nimic. O multitudine de sentimente se amestecau în ochii celei care privea focul, necruţătorul său călău, cum o răpeşte din lumea celor vii, ducând-o pe tărâmul morţilor. Acea agonie a flăcărilor dură câteva ore bune şi când totul fusese făcut scrum, cei care o arseseră pe rug începuseră să dănţuască, bucurându-se că scăpaseră de vrăjitoare.
Moaşa se îndreptă spre grămada de cenuşă rămasă, începând s-o strângă la un loc, deşi ştia că acolo nu era numai cenuşa tinerei ci şi cenuşă rămasă în urma arderii lemnelor ce formaseră rugul condamnatei.
─ Pleacă de-acolo, babo ! se răsti unul la ea.
─ Lăsaţi-mă să strâng cenuşa, vă rog !
─ Cenuşa rezultată în urma arderii vrăjitoarei, nu va fi adunată de nimeni ! zise un altul.
Un al treilea, veni şi luă cenuşă în pumni şi o aruncă în văzduh.
─ De ce nu m-aţi lăsat s-o strâng ?
─ Fii mulţumită, bătrâno, că am aruncat-o în văzduh. Acum pleacă de-aici, dacă vrei să rămâi în viaţă.
Moaşa plecă.
─ Şacalilor. Nici măcar cenuşa nu m-aţi lăsat s-o strâng s-o pun într-o ulcică şi s-o îngrop ! Aţi aruncat-o în văzduh, pentru ca sufletul celei plecate din această lume să nu-şi găsească odihna ! Ce fără de inimă sunteţi !
Între timp, băiatul moaşei, fugea prin pădurea deasă, purtând în braţele sale copilul înfăşurat în cârpe. Pădurea părea pentru tânărul care avea un nou-născut cu el înfiorătoare. Se opri la un moment dat, pentru că se îndepărtase de sat suficient de mult. Îşi procură ceva rădăcini pentru a-şi potoli foamea şi apoi se uită la bebeluş. Îl zgâţâie şi-l lovi cu palma şi acesta începu să plângă, răsuflă uşurat, mulţumind Zeilor că bebeluşul trăia.
─ Taci ! îi zise el micuţului. În pădurea asta înfiorătoare nu avem mâncare ! Îmi pare rău, dar n-am ce să-ţi dau !
Ca printr-o minune, copilul încetă să mai plângă. Noaptea se scurse liniştită peste cei doi, ce adormiră în aşteptarea dimineţii.
În timp ce toate acestea se întâmplau în acea ţară uitată parcă de lume, la spitalul din Los Angeles venea pe lume fata lui William şi a Susanei, pe care, cei doi o numiră Anna-Carina ce însemna Frumoasa Anna. Acest nume puţin neobişnuit fusese un omagiu pe care Susan, soţia lui Will i-l adusese Annei, iar Robert era cât se poate de încântat că mai avea o surioară, pe care se „angajase” ferm că-i va purta de grijă. În familie era mare prilej de sărbătoare.
Dimineaţa în pădurea tropicală veni, iar foşnetele făcute de animale îl treziră pe tânărul adormit. Ieşi din pădure purtând copilul cu sine şi aşteptă pitit între frunzişuri trecerea caravanei. Ceea ce nu ştia el era că în acea dimineaţă, caravana ce obişnuia să treacă pe-acolo, avea să întârzie mai mult decât trebuie. Aşteptă ceasuri întregi, dar i se făcu foame. Ieşi dintre frunze şi se duse în satul care se zărea la marginea pădurii. Era un loc înstărit, căci pe-acolo trecea o cale ferată. Se duse în gara aceea – dacă se putea numi gară acea construcţie derăpănată – şi se uită în toate părţile după o rază de speranţă pentru acel copil. Un tren opri în şuierat de roţi şi în el începură să se urce fel de fel de persoane. Printre acestea, şi un grup de măicuţe de la Crucea Roşie, ce duceau cu ele un coş mare cu diverse. Văzând tânărul că măicuţele lasă coşul jos, se apropie pe nevăzute şi-i făcu loc micuţului printre acele alimente şi haine ce se aflau în coş. Îi făcu semn să tacă, să nu plângă şi fiindcă îi era foame, fură o pâine şi fugi să nu-l găsească nimeni. Măicuţele urcară în tren, fără să ştie nimic şi apoi trenul se puse în mişcare pierzându-se în zare.
Ajungând în gara principală, măicuţele coborâră din tren şi se duseră spre corturile ce le găzduia misiunea umanitară. Predară coşul Stareţei lor. Aceasta începu să-l golească, bifând pe listă cantităţile de alimente cumpărate de cele două surori.
─ Soră Ecaterina, se adresă aceasta spre una.
─ Da, Măicuţă Stareţă ?
─ Iar ai mâncat pâine pe furiş ? Lipseşte una !
─ Nu. Dumnezeu mi-e martor, că n-am mâncat pâine.
Când s-o mai întrebe şi altceva pe măicuţă, Stareţa auzi un plânset de copil şi descoperi nou-născutul.
─ Cerule mare ! exclamă ea. Ce-i cu pruncul acesta ?
─ Nu ştim, îi răspunseră uimite, în cor cele două măicuţe.
─ Probabil îi este foame ! Să-i dăm de mâncare ceva.
Cele două măicuţe se duseră repede-repede să aducă nişte lapte. Imrpovizară un biberon şi-i dădură copilului să mănânce.
─ Măicuţelor, ne trebuie un nume pentru el !
Cele două se gândiră ce se gândiră şi una dintre ele spuse :
─ Samuel.
─ Bun, soră Ecaterina. Dar ne trebuie şi un nume de familie !
─ Thompson ? întrebă cealaltă
─ Samuel Thompson ! Îţi place micuţule ?
Copilul, care încă mai mânca, se opri din supt. Stareţa îi luă biberonul şi copilul închise ochii adormind liniştit.
─ Se pare că-i place. Nu mai zice nimic. Aşa rămâne ! Samuel Thompson ! Aşa se va numi !
Aşa prinse viaţa „aripi”. Copilul avea acum un nume.

2. Paralelă

Misiunea măicuţelor de la Crucea Roşie se sfârşi în curând şi acestea plecară spre Italia, la mânăstirea de care aparţineau. Maica Ecaterina îşi asumă răspunderea creşterii micuţului Samuel. Ajunse în Italia, măicuţele se ocupară de botezul micului Sam, cum îl alintau ele, apoi începură să caute părinţi pentru el, pentru că erau conştiente că nu puteau să-l ţină la acea mânăstire. Răspândiseră vestea printre enoriaşii mânăstirii sau prin oameni de încredere.
La slujbele obişnuite ce se ţineau în mânăstirea aceea, micuţul Sam, în vârstă de numai trei luni, căci atâta trecuse de la momentul naşterii sale, era adus de sora Ecaterina să fie văzut de cei ce păreau interesaţi de el. Multă lume se arăta interesată de micuţul Sam, mai ales că era un copil vioi, dar şi liniştit. Însă, când întrebau despre trecutul lui, măicuţele nu ştiau ce să le răspundă, pentru că nu vroiau să spună că-l găsiseră în coşul lor de alimente. Acest lucru, constituia un mare neajuns pentru micuţ, pentru că lumea se retrăgea discret, atunci când afla că bebeluşul nu are un trecut.
Într-o zi, la slujba de dimineaţă, o familie de tineri se arătă foarte interesată de micul Sam. Ea era o femeie mignonă, cu părul blond şi ochi albaştri, iar el era un tânăr înalt, cu păr negru şi ochi căprui. Celor doi nu le păsa că micul Sam nu avea un trecut, căci amândoi făceau parte dintr-o familie înstărită din Italia, iar ei nu puteau avea copii din motive medicale. Cei doi, Giulia şi Giovani Riva erau foarte serioşi şi făcuseră toate documentele cu privire la adopţie. Micul Sam avea o nouă familie, primind pe lângă numele Thompson, pe care măicuţele i-l alesese şi numele Riva. Cei doi, după ce Sam fusese oficial al lor, îl luară la Napoli, unde-şi aveau casa.
Ajunşi la Napoli, în căsuţa lor, cei doi tineri erau foarte bucuroşi că aveau un copil al lor, chiar dacă acesta fusese adoptat. Se îngrijiră să-i ofere tot ce aveau ei mai bun, ca şi când ar fi fost al lor, sânge din sângele lor. Astfel, lunile începură să treacă precum vântul, iar Sam să crească mare.
În tot acest timp, în Los Angeles, viaţa lui William era cât se poate de împlinită, căci Susan îi oferise bucuria de a fi de două ori tată. Magazinul de bijuterii al lui devenea din ce în ce mai faimos, el fiind nevoit să-şi sporească numărul de angajaţi şi să-şi ia ajutoare, pentru că el, în calitate de director al magazinului, nu putea să facă zece treburi de-odată.
Caroline devenise o pictoriţă faimoasă, galeriile ei de pictură fiind foarte vizitate. Vânduse multe tablouri şi făcuse o avere frumuşică. Se ocupa de gemenii ei Mark şi Jack cu aceaşi pasiune şi dăruire pe care o acorda picturii. Albert devenise un prosper om de afaceri şi gemenii fuseseră duşi la cel mai bun cămin. Deşi afacerile le ocupa mare parte din timp, cei doi îşi rezervau momente în care toată atenţia lor era îndreptată spre cei doi copii. Pentru că Albert era mai tot timpul plecat cu afaceri, Caroline se hotărâse să-şi deschidă acasă atelier de pictură, pentru a se ocupa îndeaproape de gemeni.
Robert, fiul lui William era mai mic decât gemenii doar cu câteva luni şi se făcuse mare, urmând să se ducă la clasele primare. Carol şi Will, aleseseră aceeaşi şcoală pentru copiii lor, fiind toţi trei în aceeaşi clasă. Deşi Mark şi Jack erau pentru Robert nepoţi, nu le prea păsa de aceste legături de rudenie, avându-se toţi trei precum fraţii. Cu mari emoţii, părinţii îşi duseră odraslele la şcoala primară, unde aveau să păşească pe propria lor stradă a vieţii.
La Napoli, în familia Riva, micul Sam creştea mare. Învăţase să meargă, să spună primele cuvinte. Era un copil vesel, vioi, liniştit, ce-i făcea pe părinţii lui adoptivi să fie mândrii că l-au adoptat. Giulia şi Giovani se mutară din Napoli, pentru că Giovani fusese avansat la serviciul pe care-la vea şi trebuia să lucreze acum în Roma. Amândoi se mutară în Roma, capitala Italiei, cea plină de istorii. Aleseseră un cartier modest din Roma şi o căsuţă cochetă, începându-şi viaţa cea nouă. Timp de trei ani, viaţa lor se desfăşură în mod cât se poate de normal, până într-o zi când totul avea se schimbe.

Re: O încercare literară... Sun Mar 22, 2020 11:33 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Mon Mar 23, 2020 5:05 pm

3. Vizita lui Don Carlos Riva

Era o zi superbă în Roma şi Giulia se afla la bucătărie, făcând ceea ce-i plăcea ei cel mai mult : să gătească, iar Giovani era alături de Sam, care avea acum trei ani. La uşa casei lor sună cineva, iar Giovani se duse să deschidă. Deschise uşa şi în faăzu un individ înalt, bine clădit, într-un costum Armani negru, cu ochelari de soare negri.
─ Casa Riva, întrebă acesta pe un ton dur şi rece.
─ Da.
─ Sunteţi Giovani Riva ?
─ Da, eu sunt.
Individul misterios, se dădu la o parte, lăsând să se vadă parcată în faţa uşii casei o limuzină neagră, lungă, cu geamuri fumurii. Giovani îl văzu pe cel care îi pusese întrebările îndreptându-se spre limuzină şi deschizând portiera. Din luxoasa limuzină neagră, coborî un bărbat în vârstă, tot la costum negru şi cu ochelari de soare asortaţi, ce avea un trabuc gros în mână. Trase un fum din trabucul său, i-l dădu celui ce-i deschisese portiera, îşi dădu ochelarii jos şi se îndreptă spre uşă, unde era Giovani.
─ Credeai că dacă pleci din sânul familiei şi te muţi la Roma, nu te găsesc ? întrebă acel bărbat misterios
─ Tată ! excalmă Giovani, puţin dezamăgit.
─ Mă inviţi înăuntru sau mă laşi să stau afară ?
─ Intră, te rog.
Cel care fusese numit „tată” intră în casă. Giulia, ieşi din bucătărie întrebând :
─ Cine era, dragule ?
─ Bună ziua, cumnată, o salută tatăl lui Giovani.
Giulia, ce se afla cu un castron de porţelan în mână, luat pentru a pune în el salata ce-o preparase, îl scăpă jos. De după fusta ei, se ivi şi Sam.
─ De ce te-ai speriat cumnată ?
─ Nu te aam să vii, tată.
─ Pot să stau jos ?
─ Stai.
─ Cine e tânărul din spatele soţiei tale ?
─ Este fiul meu. Giulia, du-l pe Sam în camera lui.
Giulia plecă împreună cu Sam şi-i dădu ceva de joacă, spunându-i să fie cuminte şi se întoarse pentru a strânge cioburile de la castronul de porţelan.
─ De ce ai venit tată ?
─ Văd că nu te înveţi minte că faci parte din familia Riva, ci-ţi corieşti un drum independent de familia ta.
─ Tată, nu vreau să fiu implicat cu nimic în afacerile tale dubioase !
─ Numeşti afacerile pe care le fac eu dubioase ? Ştii ce ţi s-ar putea întâmpla ?
─ Ştiu, tată. Eşti un sicilian pânăn-n vârful degetului mic. Crezi că nu ştiu ce este familia în viziunea ta ? Pur şi simplu nu vreau să mă implic în acel mediu !
─ Îmi pare rău să te aud spunând asta. Te rog să-l chemi pe asistentul meu care a rămas afară.
Giovani se duse afară şi-l chemă pe individul care sunase la uşa casei lui cu ceva timp în urmă. Acesta intră înăuntru.
─ Marco, te rog să aflii unde este camera copilului fiului meu şi să mi-l aduci.
Cel care fusese numit Marco dădu din cap scurt şi-şi îndeplini misiunea în mai puţin de cinci minute, aducându-l pe micul Sam, care era foarte speriat. Tatăl lui Giovani zise :
─ El va merge cu mine în Sicilia. Mă voi ocupa eu de educaţia lui. Marco, ocupăte de cei doi. Eu nu mai am niciun fiu. Am doar un nepot !
Tatăl lui Giovani, îl prinse pe Sam zdravăn de mână şi-l târî afară. În urma lui, Marco scoase un pistol, împuşcându-i pe Giovani şi Giulia fără să clipească. Micul sam se uitase în urma lui şi văzuse groaznica scenă a împuşcăturilor. Deşi avea trei ani şi nu înţelegea mai nimic din infernul care avea loc chiar sub ochii lui, acea zi fusese ultima în care Sam plânsese. De atunci, nu avea să mai plângă deloc. Nu ştia ce e ura, căci sufletul lui era pur, dar ştia că domnul ce-l trăgea după el era cel care îi omorâse părinţii fără milă.
Carlos Riva, căci aşa-l chema pe tatăl lui Giovanii îşi duse nepotul la limuzină şi-l băgă înăuntru. Marco veni şi el şi maşina se puse în mişcare.În câteva ore, toţi se aflau în imensa casă a lui Don Carlos cum era numit, în timp ce în Roma, poliţia venise la faţa locului în casa lui Giovani. Poliţia fusese anunţată de poştaş, care văzuse uşa deschisă când se întorcea spre casa lui aflată în acelaşi cartier cu cea în care avusese loc crima.
Poliţiştii criminalişti prelevară amprente de la locul crimei şi duseră cadavrele la morgă pentru autopsie. În urma analizelor, autopsiei şi cercetărilor era clar că acela fusese un atentat mafiot. Aşa şi era, căci Don Carlos făcea parte din mafia siciliană şi se ghida după principii dure : când cineva trăda familia în orice mod, trădătorul trebuia să moară. Nu conta dacă acel trădător îi era lui Carlos rudă de vre-un fel.
Carlos, în schimb, avea de gând să scape de Sam, căci un plod din partea fiului lui mort, nu-i era de ajutor. El luă legătura cu nişte afacerişi influenţi dintr-o ţară musulmană şi le dădu lor copilul contra unei sume enorme de bani.

4. Sam ajunge într-un harem

Micul Samuel ajunse într-un harem, căci cadâna principală a acelui harem îl cumpărase. Ea era cea mai frumoasă dintre cadâne, avea un trup mlădiu, de parcă ar fi fost tras printr-un inel, păr lung de culoarea mierii, bogat, mătăsos, căzând ca o cascadă peste spatele ei, avea o faţă delicată, cu trăsături fine, ochi albaştrii precum cerul. Numele ei era Ama şi vroia să-şi păstreze statutul de primă-cadână. Sultanul Talib îi promisese că-şi va păstra statutul dacă reuşeşte să-i aducă un moştenitor.
În ciuda faptului că era tânăr şi viguros, sultanul nu putea avea copii. Cu mult timp în urmă, pe când nu devenise încă sultan, Talib, adolescent fiind, era un afemeiat fără pereche. Tatăl său, pe vremea aceea sultan, aflase că fiul său avea prostul obicei să viziteze haremul acestuia. Când îl prinsese cu o cadână, hotărâse ca până la moartea lui să-l pună să păzească haremul. Oamenii sultanului, ascultaseră porunca şi-l trataseră pe Talib ca pe oricine altcineva ce devenea paznic al haremului : îl făcuseră eunuc.
După moartea tatălui său, Talib îi luase locul. Tradiţia cerea să-şi aleagă o nevastă care avea să devină primă-cadână peste haremul lui. Acestuia îi fusese foarte greu să aleagă o soţie. Când venise vremea ca Talib să-şi aleagă soţie, acesta precizase clar că soţia lui va fi acea cadână care se încumetă să-l accepte de soşa cum era el, ştiind că el fusese în trecut eunuc. Cât timp adolescentul Talib fusese eunuc la harem, cadâna principală de atunci, o învăţa pe Ama cum să devină la rândul ei cadână şi aceasta se îndrăgostise în secret de Talib. Singura care îndrăznise să-i spună în faţă că îl acceptă aşa cum era fusese Ama. Talib o acceptase de soţie, cu timpul îndrăgostindu-se şi el de ea. Tot Ama fusese cu ideea unei adopţii, pentru a-i oferi lui Talib un moştenitor.
Ama, care primise acceptul lui Talib cu privire la adopţie, angajase cei mai buni spioni ai săi pentru a-i găsi un copil, de sex masculin, care să devină următorul moştenitor al haremului. Spionilor săi, ea le ordonase ca cel pe care îl vor aduce să nu fie mai mic de trei ani, dar nici mai mare. Spionii, răspândiţi prin toate colţurile lumii făcuseră tot posibilul să împlinească cerinţele stăpânei lor. Toţi, în afară de unul ce se afla în Sicilia dăduseră greş. Cel care se afla în Sicilia reuşise să-şi ţină stăpâna la curent prin mici bilete trimise prin porumbei voiajori. Ama era foarte încântată de rapoartele spionului ei din Sicilia, dar era conştientă că nu trebuia să-şi facă prea mari speranţe.
Într-o zi toridă de vară, pe când Ama se odihnea, aflându-se în harem alături de două slujnice care-i făceau vânt, spionul său îşi anunţă prezenţa. Unul din eunucii haremului o pusese la curent pe cadână că spionul ei din Sicilia cerea să fie primit în audienţă. Ea făcu semn celorlalte cadâne să plece şi apoi spuse eunucului să-l poftească pe spion înăuntru.
Spionul, cunoscut numai după numele său de cod ce era Scorpionul Roşu, pătrunse înăuntru, urmat de Sam, care era doar speriat.
─ Ce veşti aduci ? îl întrebă Ama
─ Am găsit ceea ce căutaţi, zise el, împingându-l în faţă pe Sam.
Ama se ridică de pe divan şi se apropie de micul Sam. Începu să se uite la el, inspectându-l ca pe un obiect ce-i fusese adus. Acesta stătea cuminte, nu spunea nimic, pentru că oricum nu înţelegea limba în care se vorbea cu el.
─ De unde provine copilul ?
─ Din Sicilia. Nu are importanţă cum am reuşit să-l găsesc. Nu are un trecut încă. Din câte am înţeles eu îl cheamă Samuel Thompson.
─ Samuel ? Va trebui să-i schimb numele. Altceva ?
─ Copilul are trei ani şi este foarte sănătos. Nu există acte pentru el.
─ Bună treabă, zise ea pocnind din degete.
Doi slujitori veniseră lângă ea cu un cufăr. Aceasta-l deschise şi luă două pungi din el. Punguţele erau pline de bani de aur, ce puteau fi vânduţi.
─ Ţine, zise ea. Pentru eforturile tale ! Acum pleacă !
Spionul se înclină şi ieşi, lăsându-l pe Sam în grija ei.
─ Zaretta ! strigă ea.
De undeva veni o femeie cu părul castaniu şi ochii verzi care spuse :
─ Da, stăpâna mea !
─ Vezi ce limbă vorbeşte acest băiat şi ai grijă de el. Misiunea ta de azi înainte este să-i dai educaţia cuvenită pentru a deveni următorul nostru sultan.
─ Am înţeles, stăpână.
─ Acum plecaţi amândoi !
Zaretta se duse spre copil şi-l luă de mână. Acesta se lăsă purtat prin fel de fel de coridoare sau încăperi, până într-o cameră simplă, dar frumos ordonată. Mobilierul din acea cameră, obiectele, cărţile erau într-o armonie plăcută. Îl aşeză pe pat şi se uită la el, inspectându-l la rândul său, fiind mulţumită de ceea ce vedea.
─ Cum te cheamă ?
Copilul nu răspunse.
─ Probabil nici nu ştie să vorbească, îşi zise ea. Va fi o muncă tare grea. Cadâna noastră are mari pretenţii de la tine. De-ai ştii ce te aşteaptă de aici încolo, ai fugi încotro ai vedea cu ochii. Înţelegi ce vreau să spun, micuţule ?
Sam o privea cu nişte ochi mari, semn clar că nu înţelegea nimic din ceea ce i se întâmplă.
─ Of, oftă ea. Ce bine că nu înţelegi nimic.
Zaretta îl luă pe Sam şi începu să se ocupe de el. Ştia cum trebuia să se ocupe de copii, pentru că prin mâinile ei trecuseră mulţi copii.
Între timp, în Los Angeles, Carrie, cum o alintau părinţii pe Anna-Carina, creştea în sânul marii ei familii. Anii trecură rostogolindu-se şi curând, Carrie ajunsese la gimnaziu. Era cea mai bună din grupa ei şi încetul cu încetul Susan observă că fata ei are foarte multe înclinaţii artistice. În tot ce ţinea de artele plastice, Carrie excela, dar mai mult excela în scris. Participase la multe cercuri literare, la concursuri şi luase foarte multe premii. Părinţii săi o lăsaseră să se hotărască la ce liceu avea să se ducă. Carrie, în vârstă de 13 ani, alesese un liceu modest, fiind la grupa de ştiinţă-arte plastice.
În vreme ce pentru Carrie începea o nouă etapă din viaţa ei, Sam ajunsese şi el la vârsta de 13 ani, Zaretta fiind pentru el şi mamă şi tată.

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 8:58 am

Foarte frumos!

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 5:44 pm

5. Plăceri „interzise”. Fuga lui Sam.

Zaretta, cea care fusese aleasă pentru a-i da o educaţie lui Sam, avusese mult de lucru cu el. În primul rând fusese nevoită să îl înveţe să vorbească, apoi să scrie şi să citească. Datorită blândeţii ei, răbdării ei nemăsurate, Sam, căruia i se pusese numele de Famir, învăţase foarte multe lucruri. Era singura persoană educată din harem, ce avea o vastă cultură şi deţinea nenumărate cărţi. Lui Sam nu-i plăcea numele de Famir, dar se folosea de el, dacă vroia să rămână viaţă, căci văzuse ce le putea face sultanul celor care nu-i ascultau porunca.
Pe sultan, Sam nu-l văzuse decât o singură dată, când Ama, îl prezentase. Pentru că Zaretta îl învăţase cum să se poarte, acesta fusese mulţumit de alegerea soţiei lui, răsplătind-o în bijuterii şi noi slujnice. Prin slujnice, el înţelegea fete tinere, fără vre-un căpătâi, care erau duse în harem şi pregătite pentru a deveni cadâne.
Într-o zi, sultanul o chemă la el pe Zaretta. Aceasta se înfăţişă înaintea lui.
─ Cum merge educaţia lui Famir ?
─ Înaintează, stăpâne.
─ Vreau să rămân singur cu Zaretta. Doar eu cu ea ! Plecaţi !
Toţi ceilalţi plecară, iar cei doi rămăseseră singuri.
─ Spune-mi, şi-a început educaţia sexuală ?
─ Este prea tânăr. Are doar 13 ani, stăpâne !
─ Şi ce dacă ?! Eu am început de la 12 ani ! E destul de matur să înveţe şi partea asta.
─ Dar, stăpâne...
─ Încerci să mi te împotriveşti ?
─ Nu, stăpâne.
─ Aşa credeam şi eu. Să te ocupi personal de asta !
Zaretta plecă şi se duse spre camera ei. Era abătută. Sultanul fusese categoric în porunca sa. Cum putea ea oare să facă ceea ce îi ceruse sultanul ?
Ajunse în camera ei şi se aşeză gânditoare pe pat. Sam citea o carte, dintre sutele pe care ea le avea. O zări pe Zaretta tristă.
─ Ce e cu tine mamă ?
─ Ţi-am spus să nu-mi mai spui aşa.
─ Ce s-a întâmplat ?
─ N-ai înţelege, copile !
─ Am 13 ani ! Pune-mă la încercare !
Zaretta oftă îndelung, apoi îi povesti despre porunca sultanului.
─ Sultanul când dă o poruncă, deobicei se interesează dacă porunca sa a fost înplinită până la capăt ?
─ Nu numai că întreabă. Îmi va porunci să te aduc în faţa lui şi o să te întrebe cum a mers iniţierea ta.
─ Atunci, găsesşte pe altcineva, care este dispus să facă în locul meu ceea ce a poruncit sultanul. Îi voi cere Marii Cadâne nişte bani. O să inventez eu ceva şi apoi, după ce găseşti persoana potrivită, îl plătim, iar eu o să stau ascuns şi o să privesc tot ce se întâmplă, pentru ca atunci când mă întreabă sultanul, să ştiu ce-i povestesc.
─ Dar asta tot păcat este.
─ Da, dar unul mai mic faţă de cel cerut de sultan.
─ Dar îţi merge mintea, nu glumă ! Unde-ai învăţat să fii atât de deştept ?
─ Uiţi că eu nu am restricţii în palatul sultanului. Învăţ multte doar privind şi auzind.
Zaretta îi zâmbi şi ascultă de Sam, începând să caute persoanele dispuse la planul lui. Sam, în schimb, îi ceru Amei bani spunându-i că vrea să îi cumpere sultanului un dar. Aceasta-l crezuse şi-i dăduse suficient de mulţi bani. Inteligent şi foarte descurcăreţ din fire, Sam îi cumpărase şi sultanului ceva valoros. Era doar un puşti de 13 ani, dar mintea lui strălucită, îl făcea să pară un adolescent de 18 ani.
Astfel, Sam îi plăti din plin pe oamenii găsiţi de Zaretta, care vroiseră să facă ce le spunea el şi făcu rost şi de un cadou pentru sultan. Un anume obiect pe care acesta-l râvnea de mult timp. Pentru Talib, oamenii erau nişte obiecte, iar Sam remarcase, nu de puţine ori, că acestuia i se cam scurgeau ochii după o tânără ce se afla în harem. Cu acea tânără plănui să-i facă pe plac sultanului. Planurile lui Sam erau ingenioase, cu atât mai mult cu cât era doar un puşti.
În seara cu pricina, Sam, bine ascuns, privi pentru prima dată plăcerile interzise ale sexului. Cât de terifiant, amuzant sau constructiv fusese pentru Sam să privească acele scene life de sex, numaii el ştia. El privi acea întâmplare ca pe o lecţie de viaţă, fără să-şi facă probleme în privinţa psihicului său. Pentru cineva din afară, căruia el i-ar fi povestit acea întâmplare, acea situaţie ar fi fost catalogată drept act de curaj sau de nebunie.
A doua zi, sultanul, nerăbdător să afle dacă i-a fost ascultată porunca, îi chemă la el pe Zaretta şi pe Famir. Aceştia se înfăţişară la poruncă, Sam având grijă să aibă cadoul pregătit.
─ Zaretta, porunca mea a fost ascultată ?
─ Da stăpâne !
─ Ei, Famir, cum a fost ?
─ Stăpâne, cer îngăduinţa să rămânem doar între patru ochi. Am şi un cadou pentru Luminăţia Ta.
Linguşit de vorbele lui Famir, Talib porunci să fie lăsat singur cu acesta.
─ Deci ? întrebă sultanul
─ Am o propunere pentru stăpânul meu.
─ Ce propunere ?
─ Alegeţi dumneavoastră ce e mai bine : să vă prezint în detaliu noaptea trecută sau să vă arăt cadoul pregătit special pentru stăpânul meu.
─ La ce cadou te referi ? întrebă acesta curios.
Samuel se duse la o uşă, în spatele căreia aştepta cadâna pe care pusese sultanul ochii şi o pofti înăuntru. De cum o văzu, lui Talib începură să-i strălucească ochii, căci era îndrăgostit lulea de aceasta. Ceea ce el nu ştia era că tânăra Nadira îl plăcea şi ea.
─ Acesta este cadoul meu, stăpâne. Doriţi să vă povestesc ce-am trăit eu noaptea trecută sau să experimentaţi singur ?
─ Băiete, îmi place că eşti isteţ. Poţi pleca !
Samuel se retrase, foarte mulţumit că planul său de a nu povesti nimic din ceea ce văzuse funcţionase şi-l lăsă pe sultan într-o companie foarte plăcută. Când ieşi, altă problemă : Ama aştepta ieşirea lui de-acolo.
─ Bine că ai ieşit, zise ea îndreptându-se spre uşă.
Sam, speriat, zise :
─ Stăpână, unde mergeţi ?
─ Nu dau socoteală la nimeni unde merg eu, răspunse ea îngâmfată.
─ Stăpână, îmi pare rău că vă opresc, dar sultanul mi-a zis să nu mai las pe nimeni să intre acolo.
─ De ce ?
─ Nu l-am întrebat. Am ascultat doar porunca.
─ Bine ! zise ea.
Ama trecu pe lângă Sam, iar acesta răsuflă uşurat. Se întoarse în camera lui.
─ Zaretta, nu mai pot rămâne aici. Am spus mult prea multe minciuni. Se va descoperi până la urmă. Trebuie să fug de-aici !
─ De când aşteptam să-ţi doreşti asta ! Am un frate care este în America. El te-ar putea ajuta.
─ Şi tu ?
─ Eu rămân aici. Mie nu are ce să-mi facă.
Zaretta îl pregăti pe Samuel de fugă chiar în noaptea aceea. Cu ajutorul unor oameni, Sam ajunse într-un avion de mărfuri ce urma să ajungă în Franţa, unde Zaretta avea o soră căreia îi povestise totul şi aceasta promisese că o ajută. Condiţiile de călătorie erau foarte aspre, Sam fiind nevoit să stea ascuns într-o cutie până în Franţa, unde avea să fie preluat de sora Zarettei. Cum tot palatul era ocupat cu diverse, fuga lui Sam se petrecu în cele mai optime condiţii, cutia ce trebuia să ajungă în Franţa fusese urcată fără prea multe incidente în avionul de marfă.

6. În America

Ascuns într-o cutie mare de lemn, Sam reuşise să fugă din haremul lui Talib. Printr-o crăpătură a cutiei putea să vadă că se afla în cala avionului de marfă. Erau multe alte cutii acolo şi saci. Zborul cu avionul de marfă dură câteva ore bune şi el adormi, fiind obosit. La un moment dat, simţi că avionul nu se mai mişcă, deci acest lucru însemna că aterizase pe aeroportul comercial din Franţa. Simţi cum cutia lui este luiată pe sus de un utilaj special, cu ajutorul căruia se descărcau şi celelalte cutii.
Câtă vreme stătuse la curtea sultanului, Sam învăţase multe limbi străine, Zaretta şi alte câteva femei de la harem dându-i lecţii. Cu ajutorul cărţilor şi a micilor conversaţii zilnice, Sam ajunsese să cunoască vreo patru limbi străine, pe care le vorbea fluent. Cutia în care se afla acesta ascuns fusese lăsată jos şi auzi voci de bărbaţi care se apropiau de marfa ce era descărcată din avion.
Unul dintre bărbaţi, cu voce gravă începu să întrebe :
─ De unde provine marfa aceasta ?
─ Din Asia în special. Cutiile acestea înalte vin din Tibet. Cele mijocii vin din Turcia. Celelalte de prin toată Asia.
─ Astea mici şi albe vin de la musulmani, nu ?
─ Nu ştim.
─ De acolo vin, cu siguranţă. Numai musulmanii trimit cutii atât de albe, de parcă ar fi date cu var. Le verificăm pe toate. Nu ştim niciodată ce trimit canaliile alea. Poate fi o bombă strecurată înăuntrul lor. Începeţi cu aia de-acolo !
Bărbatul care vorbise indicase chiar cutia în care se afla Sam ascuns. Văzu cum nişte oameni, înarmaţi cu răngi veneau să desigileze cutia aceea şi să vadă ce era înăuntru. Sam se simţea pierdut, căci dacă l-ar fi descoperit, nu ştia ce soartă avea să-l aştepte. Auzi o altă voce care spuse :
─ Să nu îndrăzniţi să vă atingeţi de acea cutie !
─ Cine eşti dumneata să ne spui nouă ce să facem ?
─ Numele meu nu contează, dar poate hârtia aceasta vă lămureşte.
Sam văzu cum bărbatul care ordonase verificarea cutiilor citeşte o hârtie şi apoi spune :
─ Îmi cer scuze. Nu ştiam că aşa se prezintă situaţia. Hei ! strigă acesta la oamenii care înfiseseră deja răngile în cutie ca s-o desfacă.
Oamenii se opriră.
─ Verificaţi-le pe celelalte. Cutia aceasta are alt regim. Îmi cer încă o dată scuze şi puteţi ridica coletul.
─ Vă mulţumesc.
Îl văzu pe cel care obţinuse coletul cum era numită cutia lui că pune vreo patru oameni, care să ridice acea cutie. Oamenii luară cutia şi o duseră la o dubă, băgând-o înăuntru. Misteriosul bărbat ce reuşise să salveze cutia de la a fi deschisă, se urcă şi el în dubă şi maşina se puse în mişcare. După un timp, Sam nu mai simţi nici zgâţâielile maşinii. Cutia fusese scoasă din dubă şi pusă în alt loc. Se auziră nişte uşi închizându-se, apoi capacul cutiei înlăturat. Sam era speriat, ghemuit într-un colţ de cutie, neştiind ce avea să mai urmeze pentru el.
─ Nu te speria, copile, auzi el o voce de femeie vorbindu-i pe franceză.
Sam se uită la persoana care-i vorbise.
─ Acum eşti printre prieteni. Înţelegi ce vreau să spun ?
Făcu semn din cap că da, dar nu vroia să iasă din cutie sub nici un chip.
─ Surioară, o auzi pe aceeaşi necunoscută spunând, ai avut dreptate. Nu vrea să iasă de-acolo !
Sam se uita în continuare cu nişte ochi mari. Lângă cutie veni Zaretta. Lui i se lumină chipul, în ciuda faptului că nu înţelegea cum de era ea acolo.
─ Hai, zise ea, ieşi din cutie. Acum ai ajuns în Franţa.
─ Zaretta ? întrebă el uimit.
─ Chiar ea. Ai de gând să ieşi odată şi să-ţi povestesc cum de sunt aici sau rămâi acolo ?
Sam ieşi din cutie şi ea îi prezentă surorii ei. După ce-i dădură să mănânce, cele două îi spuseră lui Sam despre planul lor. Sam se bucura că Zaretta era acolo. Se odihni în acea zi, mâncă pe săturate şi dormi din plin, iar a doua zi, se puse la punct partea a doua a planului, pentru ca Sam să ajungă în Los Angeles, unde se afla fratele Zarettei. Cum avea doar 13 ani şi nu putea călători fără însoţitor, sora Zarettei aranjă să călătorească împreună cu ea.
─ Eu mă întorc înapoi, zise Zaretta.
─ De ce ?
─ I-am cerut voie sultanului să mă lase să-mi vizitez sora în Franţa. Am venit aici cu o cursă rapidă de avion şi te-am aşteptat. Acum trebuie să mă întorc. Mi-a acordat numai o noapte timp lipsă de la harem.
─ S-a aflat de fuga mea ?
─ Sam ?
─ Da ?
─ Crezi în miracole ?
─ Nu ştiu.
─ Stai liniştit. Chiar dacă o să se afle, sultanul nu are ce să-mi facă. Deocamdată, sultana este acaparată de un tânăr ce se pare că o vizitează cam des noaptea în ultimul timp, dacă înţelegi la ce mă refer.
─ Şi sultanul ?
─ E total subjugat de cadoul pe care i l-ai oferit tu.
─ Mama mia ! Dar tu ? O să te descurci ?
─ Plănuiesc să-i cer eliberarea sultanului.
─ Crezi că ţi-o va acorda ?
─ Nu ştiu. Mai vedem noi. Acum, s-o asculţi pe sora mea ca să ajungi la fratele meu.
─ Cum îl cheamă ?
─ O să-ţi păstrezi vechiul nume de familie, Thompson. Pe fratele meu îl cheamă Charles Thompson şi se ocupă de afaceri. Are o companie foarte mare şi puternică şi nu are copii, deoarece soţia lui a decedat de puţină vreme. A făcut numeroase demersuri pentru a putea adopta un copil, dar marea majoritate a lor au eşuat. Nu a găsit un băiat pe care să-l crească să-i ofere o educaţie şi căruia să-i lase afacerea lui. Îmi scrie foarte des şi mi-a povestit necazurile lui în mai multe scrisori. Am decis să-i scriu despre tine. I-am oferit prin scrisoare toate datele ce le ştiam despre tine, sănătatea ta şi educaţia pe care ai primit-o de la mine. El mi-a dat ideea să te ajut să ajungi în America, unde vei deveni oficial fiul lui, asta dacă vrei şi tu, bineînţeles.
─ Şi tu o să fii mătuşa mea ?
─ Da.
─ Abia aştept să ajung în America.
─ Ştiu. Mai e mult încă până ajungi acolo. Acum, noi doi ne luăm rămas bun, căci nu ştiu când o să ne mai vedem.
─ Ai grijă de tine !
Zaretta îşi luă rămas bun de la toţi şi soţul surorii sale o conduse la aeroport. Între timp, Amelié, sora Zarettei îl pregătea pe Sam de plecarea lor în America.
─ Eşti nepotul meu şi călătoreşti cu mine. Mergem în America la fratele meu. Am aranjat tot. Eşti gata ?
─ Da.
Cei doi, ajutaţi de Julien, soţul lui Amelié, ajunseră în aeroport. Acolo nu avuseră niciun fel de probleme şi se urcară în cursa spre New York, unde trebuiau să ajungă şi să schimbe avionul spre Los Angeles. După ore bune de mers, cei doi ajunseră pe pământ American. Pericolul trecuse. La Los Angeles, călătorii fuseseră aşteptaţi de Charles şi se duseră amândoi la casa acestuia.
─ Aţi avut probleme surioară ? întrebă acesta când toţi se aflau în sufrageria casei lui.
─ Nu. Niciuna. La vama din Franţa au fost ceva probleme, dar slavă Domnului, s-au rezolvat.
─ El este Sam ?
─ Da, el este !
─ Mă bucur să te cunosc, băiete. Eu sunt Charles.
─ Îmi pare bine, domnule.
─ Se vede că Zaretta s-a ocupat de educaţia lui cât de cât. Ţie cum îţi mai merge, Amelié ?
─ Bine.
─ Bun. Alege-i tu o cameră băiatului şi lasă-l să se odihnească. De mâine vom vedea ce mai este de făcut !
Amelié îşi ascultă fratele şi se duse împreună cu Sam să-i aleagă o cameră.

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 8:08 pm

big up

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 9:20 pm

7. Intersectare

Samuel alese dintre camerele pe care i le prezentase Amelié, cea de-a doua mătuşă a lui, una cu decoraţiuni simple, nici prea mare, nici prea mică, unde bleul şi albul formau o armonie plăcută şi liniştitoare. Mătuşa lui îl lăsă să se odihnească şi să se acomodeze cu noul fus orar. După un somn bun, îl trezi şi coborâră amândoi la masă.
─ Câte limbi ştie să vorbească ? întrebă Charles
─ Sora mea ţi-a scris şi despre asta ?
─ Da. Păstrez şi acum scrisorile ei.
─ Ştiu araba, spaniola, engleza şi franceza, domnule, răspunse Sam.
─ Ce politicos eşti. Sam, te rog să nu mai fii atât de rigid, reticent. O să vezi că ne vom înţelege foarte bine. Ce zici, vrei să-ţi arăt Los Angeles-ul şi să-ţi cumpărăm ceva îmbrăcăminte ?
─ Da.
─ Te simţi în stare ?
─ Da, domnule.
Charles, împreună cu sora sa şi Samuel plecară prin Los Angeles la cumpărături. Fiind un prosper om de afaceri, Charles alegea cele mai bune magazine de îmbrăcăminte. Nu frecventa magazinele luxoase, deşi şi-ar fi permis, dar nu-i plăcea să dea peste oameni plini de fiţe, aroganţi, care făceau pe deştepţii. Prefera magazinele curate, cu preţuri bune, chiar dacă erau mai modeste, în sensul de mai puţin cunoascute.
Mergând ei aşa prin diverse magazine, la insistenţele repetate ale lui Amelié, ce vroia să-şi ia ceva elegant, intrară într-un magazin de lux.
─ Nu-ţi poţi lua din Franţa acel ceva elegant ? o dojeni fratele său.
─ Vreau să-i fac o surpeiză soţului meu la o petrecere. Sunt sigură că va merge cu mine şi în Franţa ca să-mi aleagă el ceva, dar vreau să-mi cumpăr eu ceva, fără ştirea lui.
─ Aşa deci ! Vrei să-l impresionezi pe Julien, nu ?
─ Da.
─ Bine. Caută-ţi ceva interesant, du-te să-l probezi şi noi ne dăm verdictul.
─ Bine.
Amelié era super încântată.
─ Du-te să-ţi alegi şi tu ceva, Sam, dacă tot suntem aici.
─ Bine.
În timp ce Sam se ducea printre rândurile cu umeraşe pe care erau cămăşi, tricouri, pantaloni, costume Amelié deja îşi alesese ceva şi se dusese într-o cabină de probă. Pe unul din rânduri era şi Anna-Carina, ce se împrietenise la liceu cu un băiat mai mare decât ea cu un an. Numele lui era Richard şi despre el, Carrie auzise fel de fel de zvonuri. Intrigată de mulţimea zvonurilor auzite despre acest Richard, acceptase să iasă cu el şi acum era la acel magazin, căutându-i o cămaşă.
Richard era un băiat de bani gata, căruia i se oferea totul şi o rugase pe Carrie să-i fie prietenă, pentru că făcuse un pariu cu amicii din gaşca lui. O rugase, de asemenea să îl ajute să-şi ia o cămaşă, căci el nu se prea pricepea la asta. Carrie găsise una albastră şi una roşie şi nu se putea hotărî pe care să i-o ducă la cabina de probă.
Gândindu-se ea aşa, îl observă pe Sam, care îşi alegea şi el o cămaşă. Îşi luă inima în dinţi şi se îndreptă spre el.
─ Scuză-mă, pot să-ţi cer ajutorul ?
─ Da, zise el întorcându-se spre ea.
Când se întoarse spre ea, avu impresia că timpul se opreşte, că în jurul lor nu se mai mişca nimic. Ea se afundă pur şi simplu în ochii lui Sam, de un albastru magnific, încât avu impresia că se află în mijlocul unui ocean. Amândoi se îmbujorară, simţind cum inima lor bătea mai tare. Era dragoste la prima vedere. Amândoi îşi dădură seama de asta.
─ Mă ajuţi şi pe mine ? rupse ea tăcerea în cele din urmă.
─ Da.
─ Prietenul meu, aflat într-o cabină de probă m-a rugat să-i aleg o cămaşă şi eu nu mă pot hotărî pe care să i-o duc.
─ Îi place albastru sau roşu ?
─ Nu cred. Cred că îi place mov sau verde. Nu ştiu prea bine, pentru că nu ne cunoaştem de multă vreme.
─ Înţeleg, răspunse el.
Sam mai căută o vreme prin cămăşi şi găsi una mov şi una verde.
─ Uite şi una verde şi una mov. Duceţi-le pe toate patru. Să-şi aleagă el ce vrea.
─ Mulţumesc.
Carrie se îndepărtă, iar Sam se întoarse spre Charles, viitorul lui tată, care îşi admira sora.
─ Ei, Sam, ce spui ? Amelié are gusturi bune ?
─ Da, cred că da. Nu ştiu prea bine.
─ Tu ţi-ai luat ceva ?
─ Da, o cămaşă.
─ Amelié, schimbă-te şi hai să plătim marfa. Ne mai aşteaptă şi altele de făcut.
─ Bine.
În timp ce cei doi o aşteptau pe Amelié, Richard, însoţit de Carrie, veni să-şi plătească marfa. Nu alesese o singură cămaşă, ci le luase pe toate patru. Carrie îi mulţumi din ochi lui Sam pentru ajutor, pe când Richard era preocupat să-şi achite cămăşile, iar Sam îi întoarse mulţumirile zâmbindu-i. Apoi Amelié veni cu rochia şi Charles plăti achiziţiile şi plecară şi ei din magazin. Aceea fusese prima intresectare a drumurilor celor doi tineri.

8. Sam ajunge la liceu

După ce toţi trei cumpăraseră ceea ce era necesar, se întoarseră acasă la Charles, unde Amelié îl ajută pe Sam să-şi ordoneze îmbrăcămintea cumpărată în şifonier. În seara aceea Amelié plecă spre Franţa cu un avion ce făcea o escală la New York. Sam şi Charles îşi luară rămas bun şi se întoarseră acasă.
─ Sper că mă vei considera un bun prieten al tău, căruia poţi să-i spui orice, Sam. Ştiu că n-o să mă poţi vedea ca pe un tată.
─ O să încerc, domnule.
─ Mâine o să avem zi plină. Trebuie să mergem să semnăm nişte documente prin care tu eşti de acord să devii fiul meu şi până la majorat să fii trecut în actele mele. Să-ţi iei cartea de identitate şi actele prin care devii oficial american. Toate astea le vom face împreună dimineaţa. După amiaza, am chemat pe cineva care să-ţi testeze cunoştinţele ca să vedem dacă poţi merge la liceu, că la şcoală în niciun caz nu poţi. Crezi că eşti pregătit pentru toate astea ?
─ Toate astea înseamnă să-mi încep existenţa ca Samuel Thompson, care era şi numele meu dat de măicuţele care au avut grijă de mine. Sigur că sunt pregătit.
─ Bine. Acum, du-te şi odihneşte-te ! Mâine este o zi grea.
A doua zi, de dimineaţă, după micul de jun, cei doi, merseră spre serviciul de adopţii unde se făceau documentele prin care se dovedea că Sam este fiul lui Charles. Îmbrăcaţi amândoi la costume, ajunseră la agenţia unde Charles făcuse demersurile. Un agent social îl luă pe Sam într-un birou, unde-i puse câteva întrebări. După aceea, acesta ieşi şi documentele fuseseră semnate şi parafate. Cei doi merseră mai apoi la serviciul de Stare Civilă pentru a-i face lui Sam un certificat de naştere, astfel că ziua de 27 iulie a acelui an devenise oficial ziua de naştere a lui Sam. Serviciul de Stare Civilă îi completă certificatul de naştere în conformitate cu vârsta pe care o avea la momentul actual. Astfel căpătă Sam identitate. Nu mai era un copil al nimănui şi în ciuda faptului că trecutul lui până atunci nu era cunoascut, Sam era oficial cetăţean american.
După ce toate actele fuseseră semnate şi eliberate, cei doi se întoarseră acasă şi mâncară împreună de prânz, Charles sărbătorindu-l pe Sam a cuvenea : un tort mare cu 13 lumănări aprinse. După prânz, veni şi persoana chemată de Charles să-i testeze cunoştinţele lui Sam, cei doi fuseseră lăsaţi singuri în biroul lui Charles de-acasă, urmând ca apoi să vină în sufragerie pentru a se vedea ce era de făcut mai de parte. Întrevederea dintre testat şi testator dură câteva ore bune şi apoi cei doi merseră în sufragerie.
─ Cum a mers testarea, domnule Gregory ?
─ Aveţi aici toate concluziile mele referitoare la testele pe care i le-am dat şi v-am scris şi câteva nume de licee unde ar putea Sam să meargă fără probleme.
─ Bine. Mulţumesc Gregory.
─ Cu plăcere, amice. Oricând !
Gregory, cel care îl testase pe Sam plecă, iar Charles se uită peste documentele ce conţineau evaluările fiului lui.
─ Văd că te-ai descurcat foarte bine la teste. Ce-ar fi să începem să vizităm liceele pe care mi le-a recomandat Gregory ?
─ Da. Să mergem.
─ Nu azi, băiete. Mâine mergem. Oricum, elevii sunt în vacanţa de vară acum.
─ Bine, tată.
─ Mi-ai spus tată ?!
─ Da.
─ Mulţumesc.
Sam se duse în camera lui, iar a doua zi, cei doi merseră pe la liceele pe care Greg i le recomandase. Fiind un influent şi cunoscut om de afaceri, directorii erau încântaţi să aibă un elev ca Sam în liceele lor, mai ales că Charles venea cu nişte evaluări foarte bune. Testele pe care Greg i le dăduse lui Sam erau complexe şi sofisticate. Dintre toate liceele Sam se orientă spre unul care avea secţiune de ştiinţe, economie şi literatură. Era atras de aceste trei laturi şi directorul acelui liceu îl repartiză la cea mai bună clasă. Coincidenţă sau nu, Sam avea să fie la o clasă paralelă cu cea a Annei-Carina, în acelaşi an cu aceasta. Orele de ştiinţă şi literatură avea să le facă în aceleaşi zile cu grupa la care era şi ea.
Odată ales liceul şi puse la punct detaliile prin care Sam avea să fie prezentat noilor lui colegi, cei doi se întoarseră acasă, Charles propunându-i lui Sam să meargă amândoi în concediu. Acesta acceptă şi împreună plecară spre Hawaii unde îşi petrecură o vacanţă de neuitat.

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 9:32 pm

big up

Re: O încercare literară... Tue Mar 24, 2020 10:12 pm

9. Tentaţii

Când liceul începu, directorul îl duse pe Sam la clasa în care avea să fie. Îl prezentase noilor lui colegi ca fiind un băiat care s-a transferat de la alt liceu la acea clasă. Sam îşi alese o bancă şi se aşeză în ea, fiind atent la ce materii avea în acel an şi ce cărţi sau cursuri trebuia să-şi procure. Colegii lui Sam erau de treabă şi foarte prietenoşi, pentru că era cea mai bună clasă din liceu.

Primul semestru de liceu trecuse fără prea multe probleme, iar Sam îşi făcuse mulţi prieteni. Era cel mai bun la sport, în special la basket. Participase la o preselecţie pentru echipa de basket a liceului şi obţinuse un loc în echipa proaspăt formată. Antrenorul lor îi botezase Kniders şi în mod surprinzător câştigaseră campionatul liceelor din acel an.

În semestrul al doilea, Sam avea să aibă parte de o aventură nouă. Trei dintre cei mai buni prieteni ai lui, Michel, Patrik şi Tom îi propuseră lui Sam să cu toţii într-o seară la discotecă. Sam le spuse că o să le dea răspunsul a doua zi. La prânz, ajunse acasă, îşi făcu temele pentru a doua zi şi ghiozdanul, apoi mâncă ceva. Tatăl lui angajase o bucătăreasă pe nume Francis şi aceasta făcea o mâncare delicioasă. Când Charles sosi de la serviciul său, Sam îl abordă într-o discuţie.

─ Tată, pot discuta ceva cu tine ?

─ Sigur că da.

─ Michel, Patrik şi Tom, prietenii mei, mi-au propus să ieşim în gaşcă la discotecă. Una pe care o ştiu ei şi s-a deschis de curând.

─ Şi ?

─ Şi nu ştiu ce să fac.

─ Sam, du-te şi tu şi te mai distrează. Ai grijă numai la tentaţiile ce le poţi vedea sau găsi într-o dicotecă.

─ Bine. Mulţumesc.

A doua zi la şcoală, Sam acceptă ieşirea cu gaşca lui la discotecă chiar în seara aceea. Michael, ce avea maşină, trecu şi pe la Sam să-l ia să meargă la discotecă. Ajunşi la locul cu pricina, intrară înăuntru, unde era lume multă şi de toate felurile. De la liceeni, la studenţi, toţi erau acolo să se distreze. Un glob se învârtea trimiţând fel de fel de raze colorate în semiîntunericul de-acolo. Fumul de ţigară pesrista şi el ca într-o ceaţă plutitoare, iar muzica dată la maxim estompa conversaţiile purtate. Cei trei se aşezară la o masă ceva mai ferită, dar tot aveau impresia că trebuiau să ţipe unul la altul pentru a se auzi ce vorbeau.

─ Vreţi ceva de băut, fraţilor ? întrebă Mike, cum îi spuneau ei. Fac eu cinste.

─ Ia şi tu nişte bere pentru noi, frate, zise Patrik.

─ Sam, tu ce vrei ?

─ O cola.

─ Asta-i băutură de puşti ! Ia şi tu o bere ca noi, zise Tom.

─ Vreau doar cola, răspunse el.

Mike făcu semn la un ospătar şi ceru bere şi cola.

─ Aveţi 21 de ani ? întrebă acesta.

─ Nu te interesează !

─ Se pare că nu aveţi. Ori luaţi nişte sucuri, ori cola ca şi colegul vostru.

─ Bine, adu-ne cola la toţi !

Băutura cerută se adusese şi Mike scoase pe furiş o sticlă din geaca lui.

─ Am dat o tură prin barul lui tata şi am luat asta ! zise el

─ Ce-i acolo ? întrebă Patrik

─ Habar n-am. Cum am găsit-o am şterpelit-o ! răspunse

─ Toarnă, frate, să încercăm ! îi zise Tom

─ Eu nu vreau, zise Sam, retrăgându-şi cutia de pe masă.

Sam începu să se uite prin discotecă. Era curios să vadă ce putea zări prin acea lumină obscură. Undeva într-un colţ opus mesei lor, erau doi tineri care se sărutau de zor, mâinile lui umblând rebele pe sub bluza ei. În alt colţ un grup de tineri îşi făcuseră prea mult de cap cu băutura. Sam privi mai de parte. Deodată, zări la o masă un grup de liceeni, printre care o recunoscu pe necunoscuta ce-l rugase să o ajute cu nişte cămăşi în magazinul unde fusese cu tatăl şi mătuşa sa. Se ridică, vrând să se ducă s-o salute, dar pe la mijlocul distanţei dintre masa lor şi cea la care se afla ea, se opri brusc. Unul din băieţii grupului scoase o pungă bine ascunsă şi le spuse celorlalţi :

─ Hai să încercăm ceva mai bun decât băutura.

─ Voi nu vorbiţi serios, le spuse Anna-Carina.

Ceilalţi părură să n-o ia în seamă. Din pungă individul scoase nişte marihuana şi un praf. Umblau cu droguri. Mulţi aleseră marihuana, dar unii mai îndrăzneţi prizară vreo două doze din praful adus.

─ Doar n-ai de gând să le urmezi exemplu, o auzi pe aceeaşi necunoscută, spunându-i însoţitorului ei.

─ Stai liniştită. Rămân la băutura mea.

─ Eşti deja beat.

─ Ce dacă ? O să mai iau un rând şi o să mă fac criţă.

─ Atunci, eu te las în compania aceasta superbă. Să nu mă mai cauţi, că nu mai suntem prieteni !

─ Hei ! Carrie ! Mai distrează-te şi tu ! Nu mai fii atât de rigidă !

─ Dacă asta numeşti tu distracţie, nu, mulţumesc, spuse ea ridicându-se şi ieşind din discotecă.

─ Mare pierdere ! excalmă cel care fusese părăsit. Se întoarce ea. toate se întorc !

Sam era revoltat de ceea ce văzuse. S-ar fi dus să le spună vreo două încrezuţilor aceia, dar vroia să vadă dacă fata care plecase e bine. Se duse la masa sa, le spuse amicilor săi că trebuie să plece urgent şi ieşi şi el din discotecă. Afară se uită în toate direcţiile şi o zări pe cea căreia individul îi spusese Carrie.

10. Pe o bancă într-un parc

Sam se apropie de ea, care mergea încet.

─ Scuzaţi-mă, spuse el când o ajunse.

Ea se întoarse cam speriată, dar îl recunoscu pe cel care o ajutase cu acele cămăşi în magazinul unde fusese cu Richard, pe care tocmai îl părăsise.

─ Da ? răspunse ea puţin uşurată.

─ Bună, sunt Samuel Thompson. Aş dori să te conduc până acasă, să mă asigur că totul este în regulă.

─ Tu eşti băiatul care m-a ajutat în magazin.

─ Dacă te referi la cele două cămăşi, da, eu sunt.

─ Anna-Carina. Îmi pare bine de cunoştinţă. Cei mai mulţi îmi spun Carrie.

─ Eu pot să-ţi spun Anna ?

─ Chiar te rog. Anna a fost bunica mea. Nu am cunoscut-o niciodată, dar am auzit multe lucruri frumoase despre ea. puţină lume mă strigă Anna, dar când mă strigă cu acest nume, mă simt mai aproape de bunica mea.

─ Deci, pot să te conduc ?

─ Desigur.

Cei doi începură să meargă unul lângă celălalt.

─ Ai o familie mare ? reîncepu el conversaţia.

─ Da. Am un frate mai mare ca mine, care mai are doar anul ăsta şi termină facultatea şi doi nepoţi de la sora tatălui meu.

─ Oau. Ce bine de tine !

Anna-Carina îl privi mirată. Amândoi treceau acum printr-un parc.

─ Nu vrei să stăm pe-o bancă ?

─ Ba da, dacă îţi face plăcere asta.

─ Te rog.

─ Bine.

Se aşezară amândoi pe o bancă.

─ De ce ai zis ce bine de mine ? îl întrebă ea.

─ Pentru că nu ştiu dacă mai am fraţi sau surori. Tatăl meu din America, m-a adoptat pe ziua de 27 iulie, zi care a devenit oficial ziua mea de naştere. dar nu ştiu de unde vin, cine sunt eu în realitate sau data reală la care m-am născut.

─ Cum aşa ?

─ Înainte să ajung în America am fost la musulmani. Nu contează în ce ţară. Mai puţin important este lucrul acesta. Am ajuns la curtea unui sultan, cumpărat fiind de oamenii Primei-Cadâne. Înainte de asta, am fost în Italia. Spionii cadânei m-au cumpărat de la un mafiot sicilian. Mai înainte şi de asta am fost crescut de nişte măicuţe de la o mânăstire tot din Italia. Dar se pare că măicuţele m-au găsit în coşul lor cu mâncare. Deci nu ştiu de unde vin de fapt.

─ Ce palpitant. O adevărată aventură !

─ Nu prea. Neştiind de unde vin, nu pot să nu mă gândesc la fel de fel : dacă am o mamă undeva şi aceasta nu a avut posibilitatea să mă crească sau nu m-a vrut ? Aş vrea să ştiu şi eu astfel de lucruri.

─ De ce nu te apuci să cercetezi ?

─ Şi de unde să încep ? De la mânăstirea din Italia, unde mi s-ar spune ceea ce deja ştiu: că am fost găsit în coşul de alimente ?

─ Ai putea afla de unde şi-au făcut proviziile. Poate vii din acea localitate, ţară...

─ Bună idee, dar acum vreu să termin liceul. Sunt la cea mai bună clasă de ştiinţă-literatură.

─ Acum mi-am amintit ! Faci parte din Kniders.

─ Da, dar nu mă laud cu ata.

─ De ce ? Pentru alţii ar fi un motiv de laudă.

─ Nu şi pentru mine. Dar destul despre mine. Despre tine ?

─ Despre mine ? Viaţa mea e un adevărat roman de aventură ! M-am împrietenit cu nişte fete care mi-au furnizat tot timpul informaţii despre Richard Bronson. Că este aşa, că pe dincolo, că face aşa, că a avut o mulţime de prietene şi alte cele. Cum sunt la clasa de literatură-limbi străine, aveam un referat de făcut despre cel mai popular băiat din şcoală. Nu putea trage altcineva biletul cu acest subiect decât eu ! Şi culmea, cel mai popular băiat era tocmai Richard !

─ Despre care auziseşi câte-n lună şi în soare ! completă el. Scuză-mă de întrerupere !

─ Nu-i nimic. Aşa este, cum ai zis tu. Aşa că m-am hotărât să îl agăţ, dându-mă prietena lui, pentru a afla mai multe despre el. Un timp, a fost frumos, pentru că mă scotea la restaurante elegante, mă ducea în locuri superbe şi toate liceencele erau invidioase pe mine că eram prietena lui, dar în seara asta, mi-a dat mai mult material decât aş fi dorit.

─ Ai să menţionezi şi faza cu drogurile în referatul tău ?

─ Doamne, fereşte ! Nu ! Richard este şi foarte răzbunător din fire. Parcă văd că după acest week-end o să mă abordeze într-o pauză şi o să-mi zică vreo două, dar nu mai vreau să am de-a face cu el !

─ O să-ţi vină greu dacă este atât de răzbunător precum spui.

─ Mă descurc eu !

─ Mergem sau mai vrei să stăm pe bancă ?

─ Nu, hai să mergem !

Se ridicară amândoi şi el o conduse până-n dreptul casei ei. Constată că stătea în elegantul cartier Beverly Hills.

─ Aici stau eu, zise ea când ajunseră în dreptul casei ei.

─ Bine. Eu stau într-un alt cartier. Mă descurc şi singur de aici !

─ Bine. Mulţumesc pentru companie.

─ La revedere, Anna !

─ La revedere Samuel.

─ Poţi să-mi spui Sam, zise el îndepărtându-se.

Sam ajunse acasă. Văzu lumina aprinsă în bucătărie, semn că cineva era treaz la ora aceea. Credea că este mult trecut de miezul nopţii, dar se înşela amarnic, căci nu era decât ora 10 seara. Descuie uşa şi intră înăuntru. Se îndreptă spre bucătărie, unde era tatăl lui.

─ Bună, tată. M-am întors.

─ Destul de repede.

─ Păi cât este ceasul ?

─ Numai ora 10 seara.

─ Credeam că este trecut de miezul nopţii.

─ Nu. Ce s-a întâmplat ?

─ Mi-e foame şi prietenii mei cam săriseră calul, aşa că am plecat. Am condus o fată până la ea acasă.

─ O ! Fiul meu e mare !

─ Tată ! Nu e ceea ce crezi tu !

─ De ce ?

Sam se apucă şi-i povesti tatălui lui toate întâmplările. Amândoi îşi spuneau totul unul faţă de altul. Nu-şi ascundeau nimic, iar conversaţia dură până spre miezul nopţii. Noroc că a doua zi nu era şcoală.

Re: O încercare literară... Wed Mar 25, 2020 6:54 pm

big up

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 10:25 pm

11. Cearta şi bătaia dintr-o pauză

Week-end-ul trecu rapid şi luni era o nouă zi de liceu. Sam se duse la liceu şi intră în clasa lui. Primele cursuri trecură pe nesimţite şi Sam se pregătea pentru cursul de literatură ce se ţinea într-o sala mai mare. Acolo avea s-o revadă pe Carrie. Aceasta îl invită pe Sam lângă ea, când îl văzu. Ora aceea fusese captivantă din toate punctele de vedere, dar pauza sosi. Când Anna-Carina ieşi pe coridor, se întâlni cu Richard şi câţiva amici de-ai lui.
─ Bună Carrie ! zise el, dând s-o îmbrăţişeze.
Anna se feri. Tocmai atunci ieşea şi Sam, care rămase pe loc.
─ Ce se întâmplă cu tine Carrie ?
─ Nu se întâmplă nimic. Ţi se pare ţie că se întâmplă !
─ Oare ? Mi se pare mie, sau vineri seară la discotecă mi-ai dat papucii ?
─ Nu ţi se pare deloc. Chiar ţi-am dat papucii !
La acea conversaţie a celor doi se strânseră o mulţime de curioşi.
─ Cine te crezi tu să-mi dai mie papucii ?
─ O oarecare !
─ Am să-i spun tatei că m-ai tratat foarte rău ! Nimeni nu-mi dă mie papucii !
─ Şi ce-ar putea tăticuţul tău să-mi facă ? întrebă ea ironică
Richard se apropie de ea periculos de mult, iar Anna se dădea în spate. Sam o prinse şi zise :
─ Domnişoara este acum cu mine !
Din clipa în care Sam zisese asta, toţi colegii de la Kniders erau prin apropiere, căci mai tot liceul ştia firea lui Richard.
─ Şi de când este ea cu tine ? întrebă acesta cu o voce ameninţătoare.
Directorul liceului, tocmai cobora scările venind de la o altă clasă unde fusese în inspecţie. Văzu incidentul şi se opri într-un loc prielnic, de unde putea să audă şi să înregistreze totul. După cum stăteau lucrurile, acea zi era ideală pentru ca liceul să se descotorosească de îngâmfatul de Richard.
─ Domnişoara este cu mine de...
─ De vineri seara după ce am părăsit discoteca, îi răspunse Carrie. Şi oricum nu te interesează pe tine de când sunt cu el.
─ Mama mia, zise el, trăgându-i un pumn peste faţă lui Sam.
Acesta încasă pumnul din plin. Observă că se apropiau colegii lui de echipă şi le făcu semn să stea pe loc.
─ Mulţumesc pentru pumn ! zise el. Cred că începuse să mi se ducă mintea în jos. Acum ai oprit-o tu să mai cadă, zise el ironic.
Richard se pregătea să dea iar, dar fusese oprit de amicii lui.
─ Încetează, îi spuse unul din ei.
─ Lasă-mă în pace ! se răsti Richard la el desprinzându-se !
─ O să fii dat afară ! zise altul.
─ Nu mă dă nimeni pe mine afară ! răspunse el îngâmfat, fără să ştie că directorul liceului, care văzuse şi înregistrase totul era în spatele lui deja.
─ Băiete, te înşeli amarnic dacă crezi că nu te va da nimani afară, zise directorul.
Richard se albise la faţă şi lăsă pumnul ridicat pentru a-l lovi şi a doua oară pe Sam în jos.
─ Urmează-mă în birou, zise directorul. Şi tu Anna-Carina şi tu Samuel.
Cei trei îl urmară pe director. Acesta îi făcu semn lui Richard să-l urmeze înăuntru, iar celorlaţi doi să aştepte afară. Cât stătu Richard înăuntru, Carrie îi dădu o batistă umedă lui Sam să şi-o pună pe buza spartă de pumnul lui Richard.
─ Îmi pare rău că a trebuit să ţi se întâmple asta.
─ Nu-i nimic. Te simţi bine, Anna ?
─ Da, sunt bine. Mulţumesc că mi-ai luat apărarea.
─ Îmi pare bine să aud că eşti bine.
Richard ieşi din birou.
─ Directorul vă cheamă pe amândoi în birou. Poate vă exmatriculează şi pe voi cum a făcut-o cu mine !
Anna-Carina se îndrepta spre birou, iar după ea Sam. Rick îl prinse de braţ pe Sam
─ O să plăteşti pentru asta !
─ Cum ?
─ O să mă răzbun !
─ Sigur, zise Sam. Eşti invitatul meu ! Am rude în Sicilia. Pate vorbesc cu ele să mă ajute ! zise el ironic, neştiind că spusese parţial adevărul.
Richard se uită la Sam, iar ochii lui erau atât de serioşi, reci şi sticloşi, că i se făcu frică. Plecă de lângă ei şi Sam intră şi el în birou.
─ Sam , nu trebuia să te expui aşa zise directorul.
─ Ştiu, domnule director şi sunt pregătit să suport consecinţele !
─ Care consecinţe, Sam ? Ai făcut un mare serviciu acestui liceu. De mult căutam un motiv să-l exmatriculez. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Îmi pare rău că a trebuit să treci printr-un episod neplăcut ca ăsta !
─ Nu-i nimic. Am doar buza spartă. Putea fi şi mai rău !
─ Aici ai dreptate. Domnişoară Bradley, eşti scutită de referatul pe care trebuia să-l prezinţi.
─ Nu vreţi să ştie liceul ce fel de om era Richard ?
─ Ba da, dar bănuiesc că ai făcut un referat favorabil lui.
─ Am făcut două referate. Unul era cosmetizat pentru cazul în care rămâneam cu el, altul prezintă faptele aşa cum au decurs ele.
─ Bine. Dămi-le mie pe-amândouă. Te voi scuti de umilinţa pe care ai îndura-o citind lucrarea necosmetizată. Ştiu că Richard era un idol pentru multe din adolescentele liceului acesta.
─ Chiar dacă nu citesc lucrarea tot o să fiu subiect de bârfă.
─ Da, dar cel puţin bârfa nu va dura mult timp. Se va stinge repede. Pe când umilnţa ar putea dura luni bune, poate ani !
─ Dar dacă nu citesc un referat conform biletului pe care l-am tras...
─ O să vorbesc cu profesorul care ţi-a dat referatul şi se rezolvă. Acum, dacă eşti amabilă, du-te cu Sam la cabinetul medical să se ocupe de buza lui.
─ Bine.
─ Sunteţi liberi amândoi !
─ Mulţumim.
Amândoi ieşiră din biroul directorului şi merseră la cabinet, unde lui Sam i se acordară îngrijiri. La ora de literatură, unde Anna trebuia să-şi prezinte referatul, li se dădu un test. Profesorul le spusese că cei care vor lua A la test, vor fi scutiţi de citirea referatelor. Ceilalţi, le vor citi şi pe-acelea. Testul fusese compus din 20 de întrebări şi dură 20 de minute. Profesorul le corectă pe loc. Aproape jumătate de grupă luă nota A, printre care şi Sam şi Anna.
Când Sam ajunse acasă după acea zi, Charles îl întrebă :
─ Ce-ai păţit ?
─ Nimic, tată. Mi-am spart buza dintr-o prostie. Mă duc la mine în cameră !
Charles rămnase uimit şi nu mai spuse nimic.

12. Balul de absolvire al liceului

De la acea întâmplare cu Richard, anii de liceu s-au rostogolit precum vântul, iar Sam nu mai avusese niciun fel de probleme. Deşi Richard se dusese rapid după incidentul acela la tăticul şi-i spusese totul, tatăl lui, veni a doua zi cu el şi în biroul directorului, de faţă cu Anna-Carina şi Samuel îşi ceru iertare pentru comportamentul fiului său. Fusese prea tolerant cu el şi acesta întrecuse cu mult măsura. Spre dezamăgirea vădită a lui Richard, tatăl său îl retrase de la acel liceu şi-l înscrisese la unul militar. În cursul anilor de liceu Sam aflase despre Richard că se descurca foarte greu la un astfel de liceu. Prima dată făcuse pe fiţosul, dar îşi găsise naşul cu un profesor şi fusese nevoit să ţină pasul, căci altfel nu mai vedea sponsorizarea tatălui său, iar Rick era dependent de această sponsorizare. Drept consecinţă, începuse se adapteze, devenind un elev conştiincios, diferit de cel care plecase şi se decisese spre o carieră militară.
Cei rămaşi în liceul lui Sam erau acum preocupaţi să-şi găsească o parteneră pentru balul de absolvire. Sam era al doilea în grupa sa la medii. Trimesese mai multe scrisori la diverse facultăţi şi mai toate îl acceptaseră. Dintre toate, el răspunse afirmativ doar la una dintre ele, care i se păru mai bună şi putea să studieze economia, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Carrie alesese o facultate de litere-artă, pentru că acolo putea să-şi dezvolte mai bine pasiunea : scrisul.
Într-o pauză, prietenii lui Sam, colegi de echipă cu acesta, dar şi cei mai buni prieteni, îl abordară.
─ Hei, Sam, zise Parick, unul din ei.
─ Da ?
─ Ţi-ai găsit o parteneră pentru balul de absolvire ?
─ Încă nu.
─ Păi grăbeşte-te, că o să rămâi fără parteneră !
─ Nu-i nimic. Nu o să vin la bal. Mare pierdere !
─ Hai, amice ! Nu mai fii aşa ! Uite-o pe Anna-Carina. De ce n-o inviţi pe ea ? Am văzut că mereu vorbiţi.
─ Nu ştiu...
─ Doar nu eşti timid ! Hai, du-te şi invit-o !
─ Bine !
Sam se duse spre Anna sub privirile iscoditoare ale colegilor lui. Tot spre ea se îndrepta un coleg de-al ei de clasă pe nume Aron. Acesta ajunse primul.
─ Bună, Anna-Carina !
─ Bună, Aron.
─ Pot să te întreb ceva ?
─ Da.
─ Vrei să fii partenera mea la bal ?
Sam, făcu stânga-mprejur şi dădu să plece, dar Anna îl observase.
─ Sam ? îl strigă aceasta.
─ Da ! răspunse el întorcându-se.
─ Aveai treabă cu mine ?
─ Da, vroiam să te întreb ceva, dar nu mai este cazul.
─ Ce întrebare vroiai să-mi pui ?
─ Păi vroiam să te rog să mă însoţeşti la balul de absolvire, dar văd că deja mi-a luat-o altul înainte !
─ Sam, îmi face plăcere să vin cu tine. Aron, îmi pare rău, dar am deja un partener.
─ Nu-i corect ! Eu ţi-am pus întrebarea mai întâi.
─ N-are importanţă. Am acceptat invitaţia lui Sam, nu pe-a ta. Ia-o în felul ăsta !
─ Bine, zise acesta plecând dezamăgit.
─ La ce oră vin să te iau ?
─ Balul începe la ora 8 seara. Vino pe la 7 seara să zicem.
─ Voi fi acolo ! zise el îndepărtându-se.
Întors la colegii lui, aceştia-l felicitară, când auziseră că Anna-Carina acceptase să fie partenera lui. Seara balului sosi, iar Sam se îmbrăcă la un elegant costum crem. Charles, îi propuse să fie şoferul lui până la bal, iar Sam acceptase. Urcaţi amândoi în maşina lui Charles, se duseră la Carrie acasă pentru a o lua la bal. În faţa uşii ei, Sam coborî din maşină şi sună. Îi deschise mama Annei, care-l invită pe Sam în hol şi o strigă pe Anna. Aceasta, îmbrăcată într-o rochie de tul roşie, coborî scările. Arăta ca o prinţesă, iar Sam se emoţionă când o văzu. Îi oferi un buchet de flori, pe care ea-l dădu mamei ei şi apoi el îi oferi braţul său, ieşind amândoi pe uşă, iar Charles deschizându-le uşa de la maşină.
Cei doi tineri ajunseră la restaurantul unde se ţinea balul şi intrară înăuntru. Erau amândoi eleganţi şi ceilalţi colegi întorceau capul după ei. Seara balului fusese deosebită pentru amândoi şi emoţionantă, alegându-se cu multe amintiri frumoase. După bal, Sam o conduse pe Carrie acasă şi-şi luară amândoi rămas bun, căci drumurile lor se despărţeau, fiecare urmând să plece la altă Universitate.

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 10:34 pm

aștept sa-mi răspunzi la rpg

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 10:37 pm

Am răspuns pe unde era de răspuns.

13. Umbrele trecutului

Anii de facultate pentru Samuel fuseseră cei mai frumoşi, mai ales că vara, în vacanţă, făcea practică la firma tatălui său, unde toţi îl tratau cu respect. După terminarea facultăţii şi a luării licenţei cu brio, Sam se angajă la firma tatălui său, începând încetul cu încetul să pună bazele propriei sale firme. Într-o zi, pe când se afla cu afaceri în New York, i se întâmplă ceva straniu.
Samuel se afla la o terasă, luând masa de prânz pentru a se duce în alt punct al oraşului pentru a participa la o şedinţă. La o masă alăturată, se aşezară un grup de măicuţe. Lui Sam i se părea ciudat ca în New York să vadă un grup de măicuţe. Acestea, luară meniul şi se uitară pe el. Una dintre ele zise :
─ Soră Lucia, cum ne descurcăm ? Meniul este în limba engleză, iar noi nu ştim decât italiana !
─ Soră Magdalena, ne rugăm. Poate vom găsi o rezolvare.
Sam, care înţelesese ceea ce vorbeau acestea, se ridică de la masa lui şi se duse spre a lor.
─ Bună ziua, măicuţelor, le salută el pe italiană.
─ Bună ziua, tinere. Eşti din Italia cumva ?
─ Nu, dar ştiu limba. Vă pot ajuta dacă aveţi nevoie.
─ Dumnezeu să te binecuvânteze ! Ia loc, fiule !
─ Mulţumesc, zise el aşezându-se. Ce doriţi să mâncaţi ?
Surorile se uitară la meniu, întrebându-l pe binefăcătorul lor ce să aleagă, iar acesta le îndrumă, comandând el pentru ele.
─ Ce bine că mai întâlnim şi oameni cumsecade ! zise una.
─ Soră Lucia, nu ţi-am zis să nu mai vorbeşti cu mâncarea în gură ?
─ Îmi pare rău, soră Magdalena.
─ Sunteţi din Italia ? întrebă Sam
─ Da. De la mânăstirea Sfântul Pavel. Am venit în America, la New York pentru a lua ceva ce se găseşte numai aici. Măicuţa Stareţă Elisabeta ne-a trimis.
─ Interesant. Şi aţi reuşit să luaţi acel obiect ?
─ Da. Am avut noroc că vânzătorul ştia italiana, că altfel am fi dat greş.
─ Şi Maica Stareţă s-ar fi supărat pe noi, întregi Lucia.
─ Aşa este, o aprobă Magdalena. Am dat greş cu cealaltă misiune.
─ Căutam un copil despre care Maica noastră a auzit de la înaintaşele sale. Doreşte să ştie dacă acel copil este bine şi duce o viaţă bună, zise Lucia. I-am spus că nu cred că o să izbândim, mai ales că de atunci, a trecut o perioadă îndelungată de timp.
─ Nu cred că pe binefăcătorul nostru îl interesează astfel de lucruri, zise Magdalena.
─ Dar mă interesează, zise Sam. E fascinant ceea ce povestiţi voi. Deci, să înţeleg că sunteţi în căutarea unei persoane care a fost la mânăstirea voastră pe vremea copilăriei lui sau ei.
─ E băiat. N-am reuşit mare lucru până acum.
─ Nu aveţi niciun punct de plecare ?
─ Ştim de la Maica Stareţă că a fost botezat în mânăstirea noastră cu numele de Samuel Thompson. Mai multe nu ştim.
Sam încremeni. Umbre din trecutul lui îşi făceau simţită prezenţa în viaţa actuală. Simţea nevoia să ştie mai multe lucruri, dar trebuia să-şi pună în ordine alte treburi.
─ Sunteţi amabile să-mi daţi adresa mânăstirii din Italia de unde veniţi ? Poate aflu eu mai multe lucruri, sunt în America de ceva ani buni şi poate am mai mult succes ca voi.
─ Sigur că da, zise sora Lucia.
Cele două măicuţe îi scriseră adresa din Italia şi vroiră să achite prânzul.
─ Vă fac eu cinste cu prânzul, le zise Sam. Consideraţi-o o binefacere.
─ Bine. Dumnezeu să te răsplătească într-o zi !
Sam luă biletul cu adresa scrisă de măicuţe, plăti prânzul lui şi pe cel al lor şi se duse la şedinţă. Gândurile lui erau la cele spuse de acele măicuţe şi nu se concentră prea bine. După şedinţă se întoarse la hotelul său din New York şi începu să dea telefoane. Îl sună pe tatăl său, rugându-l să vină la hotelul în care stătea şi să-i aducă nişte haine într-un troler. După aceea îşi verifică agenda, amânând toate întâlnirile pe o perioadă nedeterminată, pentru că nu ştia cât îi va lua să afle cât de cât informaţii despre trecutul lui.
După ce totul fusese aranjat, tatăl său susţinându-l în ideea pe care o avea, Sam luă un avion spre Italia. Dimineaţa era deja în Italia şi se caza la un hotel. Rămase acolo până spre amiază, pentru a se obişnui cu fusul orar schimbat, apoi luă un taximetru, ce-l lăsă drept în poarta mânăstirii. Coborî, achită cursa şi apoi trase de un şnur de la poartă. Sora Lucia avea să-i deschidă.
─ Ah, domnule ! Intraţi. Cu ce ocazie a venit binefăcătorul nostru în vizită aici ?
─ Aş dori să vorbesc cu Maica Stareţă dacă se poate.
─ Sigur că da. Mă duc s-o anunţ eu.
După un timp scurt de aşteptare, Maica Elisabeta, o femeie în vârstă se înfăţişă lângă el.
─ Am auzit că dumneata le-ai ajutat pe surorile noastre în America.
─ Da, Maică Stareţă.
─ Dumnezeu să te binecuvânteze !
─ Am înţeles că surorile veniseră să caute pe cineva care a fost botezat în această mânăstire cu numele Samuel Thompson.
─ Da, aşa este. Era de mult de tot, pe vremea când era altcineva Stareţă aici. Maica Ecaterina a înlocuit-o când s-a îmbolnăvit. Dumnezeu a chemat-o la El mult prea devreme şi eu i-am urmat. Am aflat că Maica Ecaterina a fost cea care a avut grijă de micuţ şi ea a fost şi cea care l-a dat unor prosperi oameni de afaceri italieni. Se numeau Giulia şi Giovani Riva.
Acum câtva timp, am simţit nevoia să aflu mai multe despre micul Sam, cum am auzit că era alintat şi am mers pe urma părinţilor adoptivi. Am dat în cele din urmă de un urmaş al lui Don Riva, un puternic mafiot din Sicilia. Acesta a avut amabilitatea, dacă o pot numi aşa, să-mi spună că Don Riva nu are copii, el fiind adoptat. Am simţit că m-am împotmolit, dar Dumnezeu mi-a scos în cale pe altcineva care mi-a spus o grozăvie de poveste.
─ Cum aşa ? întrebă Sam
─ Da. Un fost servitor în casa lui Don Riva, care auzise şi văzuse multe şi mi-a zis că acesta şi-a omorât băiatul şi nora fără nici cea mai mică remuşcare şi l-a vândut pe Sam unor oameni care au dat o sumă mare pentru el. Atunci am simţit cu adevărat că drumurile s-au înfundat, pentru că nu mai ştiam nimic altceva, zise ea.
─ Putem sta pe bancă în curtea aceasta frumoasă ?
─ Sigur, tinere.
Cei doi se aşezară jos.

14. Întrebări şi răspunsuri

─ Pot să vă întreb câte ceva ?
─ Da, tinere, dar iscoditor mai eşti.
─ Nu. Vreau doar să aflu câte ceva. Vă voi spune la final de ce.
─ Bine.
─ S-a întâmplat ceva ciudat când i-aţi pus numele de Samuel Thopson acelui copil ?
─ Da, îmi amintesc că am auzit că el sugea dintr-un biberon improvizat de măicuţe lapte şi că s-a oprit din supt când Maica Stareţă l-a întrebat dacă îi place numele şi a închis ochii şi a adormit. Maica a spus atunci că micuţului îi place acel nume şi aşa l-au botezat.
─ Acum, va trebui să vă spun că pe mine mă cheamă Samuel Thompson.
─ Cerule mare !
─ Când Charles Thompson, tata m-a adoptat, aveam 13 ani. Ştiam despre trecutul meu că fugisem dintr-o ţară musulmană, de la curtea unui sultan. Ajunsesem acolo pentru că Prima Cadână m-a cumpărat. Acum îmi amintesc de zidurile acestei mânăstiri. Deseori noaptea în somn le visam, dar nu ştiam pe atunci cărei clădiri să asociez acele ziduri ! Destinul a făcut în aşa fel, încât azi să fiu aici şi să aflu aceste lucruri. Ceea ce mi-au povestit surorile şi dumneavoastră, se potriveşte cu ceea ce ştiu eu despre trecutul meu. Întrebarea mea este : cum am ajuns eu la mânăstire ? Am aflat că într-un coş de alimente, dar mă frământă ideea : de unde provenea acel coş. Nu ştiu dacă înţelegeţi ! Şi da, Don Riva, i-a omorât fără pic de milă pe părinţii mei adoptivi. Deşi eram prea mic să înţeleg ce se întâmplă, am văzut cu ochii mei groaznica scenă.
─ Doamne Mare, Tată Ceresc !
─ Deci, ce puteţi să-mi mai spuneţi despre mine ?
─ Nu mai ştiu nimic, tinere. Din păcate, surorile de atunci, care te-au găsit în coşul de alimente, nu mai sunt printre noi.
─ Nu se poate !
─ Nu dispera, tinere. Să mergem în mânăstire. Îţi vom da o cameră să te odihneşti în noaptea asta aici. Eu o să caut să văd dacă nu găsesc vreo însemnare ceva de-atunci.
─ Mulţumesc.
Maica Stareţă se îngriji să-şi cazeze musafirul cât mai confortabil şi se duse la rugăciunile de seară. Sam ceru voie să participe şi el la rugăciuni, dar măicuţele nu-l primiră pentru că era mânăstire de maici, dar îi dădură o carte de rugăciuni şi un rozariu pentru a se ruga în linişte la el în cameră. Sam le primi şi se duse la el în cameră. Nu ştia să se roage, pentru că în America nu fusese niciodată la o biserică, dar în seara aceea, parcurgând în linişte cărticica aceea învăţă să se roage.
A doua zi, când se trezi, Sam avea să aibă veşti noi. Maica Stareţă reuşise să găsească o consemnare.
─ Tinere ! Tinere ! Îl strigă ea pe Sam, care era pe o bancă.
─ Da ? răspunse acesta ridicându-se şi apropiindu-se de ea.
─ Am aflat de unde veneau măicuţele care te-au găsit în coşul cu alimente, Iată aici o consemnare a lor.
Sam luă acel bilet şi citi cu atenţie acea consemnare peste care trecuse timpul.
─ Unde aţi găsit consemnarea aceasta ?
─ În cartea de rugăciuni a sorei Ecaterina, cea care a avut grijă de tine. Am găsit acea carte din întâmplare şi am deschis-o să-mi fac rugăciunea obişnuită şi a căzut din ea. Sper că-ţi este de folos !
─ Da. Mulţumesc.
─ Îmi pare rău că nu am mai mult de-atât !
─ Nu-i nimic. Mă descurc eu. O să mă pregătesc de plecare chiar azi.
Sam îşi făcu bagajul şi ajunse în gara unde măicuţele se urcaseră în tren având deja copilul în coş. Consemnările Măicuţei Ecaterina începeau de dinaintea acelei gări, dar nicăieri nu se amintea de Sam. Ajuns în locul de unde începuse existenţa lui ca om, Sam nu avea idee cine ar putea să-l ajute. Se duse totuşi la oficiul de unde se luau bilete de tren şi întâlni pe cineva acolo.
─ Bună ziua, zise el pe engleză.
─ Bună ziua, îi răspunse funcţionarul în aceeaşi limbă.
─ Poate puteţi să mă ajutaţi şi pe mine cu ceva. Încerc să aflu date legate de existenţa mea, mai precis, de trecutul meu. Am un bilet pe care este consemnată o dată. Aş dori să ştiu dacă la acea dată a oprit un tren în această gară.
─ Să văd dacă vă pot ajuta. Care este data ?
Sam îi întinse funcţionarului biletul şi acesta se duse în nişte registre vechi, unde se aflau fel de fel de consemnări.
─ Am găsit un registru în care se consemnează acea dată. Englezii ne-au civilizat şi pe noi, dar atunci eram înapoiaţi rău. Nici acum nu suntem mai bine decât atunci, dar s-au făcut şi se fac progrese de-atunci. Nu ştiu în cel limbă au fost făcute aceste consemnări, că limba băştinaşilor s-a pierdut de-atunci. Poate vă ajută la ceva.
Sam luă consemnările şi recunoscu data, dar de înţeles ceea ce scria acolo, nu înţelegea nimic.
─ Aş putea împrumuta sau copia aceste însemnări ? Nu înţeleg nimic, dar data corespunde cu cea scrisă pe biletul meu. Poate găsesc pe cineva care să mi le traducă.
─ Vi le pot împrumuta, dar va trebui să rămâneţi o noapte oaspete în casa mea modestă. Fiica mea se mai pricepe încă la limba asta moartă cu mult timp în urmă.
─ De când a murit limba asta ?
─ Acum 15 ani în urmă.
─ Bine. Accept invitaţia dumneavoastră, dacă pot fi ajutat.
─ Sunt onorat, domnule...
─ Thompson.
Sam aşteptă până ce funcţionarul îşi termină tura la casa de bilete şi apoi îl urmă îndeaproape spre casa lui.
─ Îmi cer scuze, modernismul încă nu a pătruns şi aici.
─ Nu-i nimic.
Cei doi ajunseră acasă la funcţionar. Acesta îşi invită musafirul înăuntru şi apoi îşi strigă fiica :
─ Ayleen, te rog să vii puţin.
Dintr-o încăpere alăturată celei în care intraseră cei doi veni o fătucă la vreo 15-16 ani, cu păr negru ca pana corbului şi ochi verzi.
─ Da, tată.
─ Dânsul e domnul Thompson. L-am invitat la noi pentru că are o treabă cu tine, fata mea.
─ Cu mine ?
─ Da, dacă se poate, fireşte, răspunse Sam.
─ Despre ce este vorba ?
Sam se apucă să-i povestească în câteva cuvinte ce dorea el, iar Ayleen fusese de acord să-l ajute. Citind ea consemnările, îi traduse lui Sam numai esenţialul din ele.
─ Cred că ştiu despre ce este vorba. Mă duc desori într-un sat din apropierea gării şi am auzit multe poveşti. S-ar putea să vă fie de folos, dacă mergem la cineva în vizită.
─ Desigur, zise Sam.
A doua zi, de dimineaţă, cei doi plecară până în satul din apropiere, iar fata îl prezentă pe Sam unei bătrâne, spunându-i pe limba ei ce doreşte tânărul să afle. Cu ajutorul lui Ayleen, Sam află următoarele lucruri :
„Să fii fost acum mult timp în urmă, pe vremea când mama mea era moaşă. Noi eram socotiţi pe-atunci un trib, care practica încă ritualul păgân al Arderii pe Rug al unui vinovat de un păcat contra zeilor. Păcatele contra zeilor nu erau multe, dar o fată nemăritată care avea o legătură cu un alb, pe atunci era cel mai mare păcat. Mama mea s-a dus la o tânără care avusese o astfel de relaţie şi a ajutat-o să aducă pe lume un copil. După ce băiatul s-a născut, mama i l-a dat fratelui meu, care nu mai trăieşte, să-l ducă la o caravană care trecea din când în când pe la marginea pădurii ce era pe-atunci.
Englezii au tăiat toată pădurea pentru a extinde oraşul şi noi am devenit sat. Am fost obligaţi să le învăţăm ritualurile, dar am refuzat să învăţăm şi limba lor. De atunci ne-am schimbat tare mult. Aşa cum am zis, mama a ajutat-o pe tânăra aceea deoarece o cunoştea înă de când avea o zi. După ce a dat copilul fratelui meu, mama a ajutat-o să şteargă urmele naşterii şi oamenii au luat-o şi au ars-o pe rug. După ce totul s-a făcut cenuşă, mama a vrut s-o strângă într-o urnă, dar nu au lăsat-o ! Au aruncat cenuşa în cele patru vânturi.
Pe cei care au ajutat-o pe acea femeie, i-a ajutat la rândul ei, iar pe cei care au pedepsit-o, ia luat cu dânsa mai devreme sau mai târziu. Cred că spiritul ei încă mai bântuie. După ce oamenii au plecat de lângă rugul pe care o arseseră şi din care nu mai rămăsese nimic, mama a mai stat o vreme. A remarcat ceva strălucind şi a găsit un medalion şi o brăţară. Le-a recunoscut de-îndată, căci erau ale tinerei. I le dăruise albul. Le-a luat şi le-a păstrat de-atunci. Sunt aici în această legătură”, fuseseră cuvintele celei care vorbea, tălmăcite de Ayleen lui Sam.
Sam luă legătura şi o desfăcu. Erau singurele obiecte ce rămăseseră amintire de la mama lui naturală, căci povestea aceea începea să se lege de evenimentele pe care Sam le cunoştea. Ayleen îi tălmăci mai de parte :
„După ce mama a luat obiectele strălucitoare, s-a întors la coliba ei şi mi le-a dat mie să le ascund cât pot de bine, iar eu aşa am făcut. Când fratele meu s-a întors, s-a întors cu o pâine pe care zicea că a furat-o. Mama l-a certat, dar a uitat de supărare, când fratele meu i-a povestit că băiatul este bine şi sănătos şi că l-a pus în coşul de unde furase pâinea. Fratele meu i-a spus mamei că erau nişte măicuţe de la Crucea Roşie cu acel coş, iar caravana despre care se ştia fusese atacată. Mama le-a mulţumit zeilor că acel copil era pe mâini bune, totuşi. Sper că ţi-am fost de folos, tinere.”
Cu ajutorul traslatorei sale, Sam îi mulţumi acelei femei şi o rugă pe Ayleen să-l ducă la cimitirul satului. Aceasta-l însoţi şi Sam luă legătura cu oamenii care se ocupau de îngroparea morţilor, rugându-i să facă o groapă mică. Se duse în oraş, cumpără o cutie elegantă de la un magazin englezesc, şi cu ajutorul unor autorităţi şi a unor acte ce se făcură rapid, Sam îngropă cele două obiecte strălucitoare, punând o cruce pe care scrise numele femeii ce le purtase, aradusese Ayleen. În felul acesta, simţi şi el că s-a liniştit, că umbrele trecutului s-au risipit şi că totul avea să se schimbe pentru el.

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 10:38 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 11:10 pm

13. Umbrele trecutului

Anii de facultate pentru Samuel fuseseră cei mai frumoşi, mai ales că vara, în vacanţă, făcea practică la firma tatălui său, unde toţi îl tratau cu respect. După terminarea facultăţii şi a luării licenţei cu brio, Sam se angajă la firma tatălui său, începând încetul cu încetul să pună bazele propriei sale firme. Într-o zi, pe când se afla cu afaceri în New York, i se întâmplă ceva straniu.
Samuel se afla la o terasă, luând masa de prânz pentru a se duce în alt punct al oraşului pentru a participa la o şedinţă. La o masă alăturată, se aşezară un grup de măicuţe. Lui Sam i se părea ciudat ca în New York să vadă un grup de măicuţe. Acestea, luară meniul şi se uitară pe el. Una dintre ele zise :
─ Soră Lucia, cum ne descurcăm ? Meniul este în limba engleză, iar noi nu ştim decât italiana !
─ Soră Magdalena, ne rugăm. Poate vom găsi o rezolvare.
Sam, care înţelesese ceea ce vorbeau acestea, se ridică de la masa lui şi se duse spre a lor.
─ Bună ziua, măicuţelor, le salută el pe italiană.
─ Bună ziua, tinere. Eşti din Italia cumva ?
─ Nu, dar ştiu limba. Vă pot ajuta dacă aveţi nevoie.
─ Dumnezeu să te binecuvânteze ! Ia loc, fiule !
─ Mulţumesc, zise el aşezându-se. Ce doriţi să mâncaţi ?
Surorile se uitară la meniu, întrebându-l pe binefăcătorul lor ce să aleagă, iar acesta le îndrumă, comandând el pentru ele.
─ Ce bine că mai întâlnim şi oameni cumsecade ! zise una.
─ Soră Lucia, nu ţi-am zis să nu mai vorbeşti cu mâncarea în gură ?
─ Îmi pare rău, soră Magdalena.
─ Sunteţi din Italia ? întrebă Sam
─ Da. De la mânăstirea Sfântul Pavel. Am venit în America, la New York pentru a lua ceva ce se găseşte numai aici. Măicuţa Stareţă Elisabeta ne-a trimis.
─ Interesant. Şi aţi reuşit să luaţi acel obiect ?
─ Da. Am avut noroc că vânzătorul ştia italiana, că altfel am fi dat greş.
─ Şi Maica Stareţă s-ar fi supărat pe noi, întregi Lucia.
─ Aşa este, o aprobă Magdalena. Am dat greş cu cealaltă misiune.
─ Căutam un copil despre care Maica noastră a auzit de la înaintaşele sale. Doreşte să ştie dacă acel copil este bine şi duce o viaţă bună, zise Lucia. I-am spus că nu cred că o să izbândim, mai ales că de atunci, a trecut o perioadă îndelungată de timp.
─ Nu cred că pe binefăcătorul nostru îl interesează astfel de lucruri, zise Magdalena.
─ Dar mă interesează, zise Sam. E fascinant ceea ce povestiţi voi. Deci, să înţeleg că sunteţi în căutarea unei persoane care a fost la mânăstirea voastră pe vremea copilăriei lui sau ei.
─ E băiat. N-am reuşit mare lucru până acum.
─ Nu aveţi niciun punct de plecare ?
─ Ştim de la Maica Stareţă că a fost botezat în mânăstirea noastră cu numele de Samuel Thompson. Mai multe nu ştim.
Sam încremeni. Umbre din trecutul lui îşi făceau simţită prezenţa în viaţa actuală. Simţea nevoia să ştie mai multe lucruri, dar trebuia să-şi pună în ordine alte treburi.
─ Sunteţi amabile să-mi daţi adresa mânăstirii din Italia de unde veniţi ? Poate aflu eu mai multe lucruri, sunt în America de ceva ani buni şi poate am mai mult succes ca voi.
─ Sigur că da, zise sora Lucia.
Cele două măicuţe îi scriseră adresa din Italia şi vroiră să achite prânzul.
─ Vă fac eu cinste cu prânzul, le zise Sam. Consideraţi-o o binefacere.
─ Bine. Dumnezeu să te răsplătească într-o zi !
Sam luă biletul cu adresa scrisă de măicuţe, plăti prânzul lui şi pe cel al lor şi se duse la şedinţă. Gândurile lui erau la cele spuse de acele măicuţe şi nu se concentră prea bine. După şedinţă se întoarse la hotelul său din New York şi începu să dea telefoane. Îl sună pe tatăl său, rugându-l să vină la hotelul în care stătea şi să-i aducă nişte haine într-un troler. După aceea îşi verifică agenda, amânând toate întâlnirile pe o perioadă nedeterminată, pentru că nu ştia cât îi va lua să afle cât de cât informaţii despre trecutul lui.
După ce totul fusese aranjat, tatăl său susţinându-l în ideea pe care o avea, Sam luă un avion spre Italia. Dimineaţa era deja în Italia şi se caza la un hotel. Rămase acolo până spre amiază, pentru a se obişnui cu fusul orar schimbat, apoi luă un taximetru, ce-l lăsă drept în poarta mânăstirii. Coborî, achită cursa şi apoi trase de un şnur de la poartă. Sora Lucia avea să-i deschidă.
─ Ah, domnule ! Intraţi. Cu ce ocazie a venit binefăcătorul nostru în vizită aici ?
─ Aş dori să vorbesc cu Maica Stareţă dacă se poate.
─ Sigur că da. Mă duc s-o anunţ eu.
După un timp scurt de aşteptare, Maica Elisabeta, o femeie în vârstă se înfăţişă lângă el.
─ Am auzit că dumneata le-ai ajutat pe surorile noastre în America.
─ Da, Maică Stareţă.
─ Dumnezeu să te binecuvânteze !
─ Am înţeles că surorile veniseră să caute pe cineva care a fost botezat în această mânăstire cu numele Samuel Thompson.
─ Da, aşa este. Era de mult de tot, pe vremea când era altcineva Stareţă aici. Maica Ecaterina a înlocuit-o când s-a îmbolnăvit. Dumnezeu a chemat-o la El mult prea devreme şi eu i-am urmat. Am aflat că Maica Ecaterina a fost cea care a avut grijă de micuţ şi ea a fost şi cea care l-a dat unor prosperi oameni de afaceri italieni. Se numeau Giulia şi Giovani Riva.
Acum câtva timp, am simţit nevoia să aflu mai multe despre micul Sam, cum am auzit că era alintat şi am mers pe urma părinţilor adoptivi. Am dat în cele din urmă de un urmaş al lui Don Riva, un puternic mafiot din Sicilia. Acesta a avut amabilitatea, dacă o pot numi aşa, să-mi spună că Don Riva nu are copii, el fiind adoptat. Am simţit că m-am împotmolit, dar Dumnezeu mi-a scos în cale pe altcineva care mi-a spus o grozăvie de poveste.
─ Cum aşa ? întrebă Sam
─ Da. Un fost servitor în casa lui Don Riva, care auzise şi văzuse multe şi mi-a zis că acesta şi-a omorât băiatul şi nora fără nici cea mai mică remuşcare şi l-a vândut pe Sam unor oameni care au dat o sumă mare pentru el. Atunci am simţit cu adevărat că drumurile s-au înfundat, pentru că nu mai ştiam nimic altceva, zise ea.
─ Putem sta pe bancă în curtea aceasta frumoasă ?
─ Sigur, tinere.
Cei doi se aşezară jos.

14. Întrebări şi răspunsuri

─ Pot să vă întreb câte ceva ?
─ Da, tinere, dar iscoditor mai eşti.
─ Nu. Vreau doar să aflu câte ceva. Vă voi spune la final de ce.
─ Bine.
─ S-a întâmplat ceva ciudat când i-aţi pus numele de Samuel Thopson acelui copil ?
─ Da, îmi amintesc că am auzit că el sugea dintr-un biberon improvizat de măicuţe lapte şi că s-a oprit din supt când Maica Stareţă l-a întrebat dacă îi place numele şi a închis ochii şi a adormit. Maica a spus atunci că micuţului îi place acel nume şi aşa l-au botezat.
─ Acum, va trebui să vă spun că pe mine mă cheamă Samuel Thompson.
─ Cerule mare !
─ Când Charles Thompson, tata m-a adoptat, aveam 13 ani. Ştiam despre trecutul meu că fugisem dintr-o ţară musulmană, de la curtea unui sultan. Ajunsesem acolo pentru că Prima Cadână m-a cumpărat. Acum îmi amintesc de zidurile acestei mânăstiri. Deseori noaptea în somn le visam, dar nu ştiam pe atunci cărei clădiri să asociez acele ziduri ! Destinul a făcut în aşa fel, încât azi să fiu aici şi să aflu aceste lucruri. Ceea ce mi-au povestit surorile şi dumneavoastră, se potriveşte cu ceea ce ştiu eu despre trecutul meu. Întrebarea mea este : cum am ajuns eu la mânăstire ? Am aflat că într-un coş de alimente, dar mă frământă ideea : de unde provenea acel coş. Nu ştiu dacă înţelegeţi ! Şi da, Don Riva, i-a omorât fără pic de milă pe părinţii mei adoptivi. Deşi eram prea mic să înţeleg ce se întâmplă, am văzut cu ochii mei groaznica scenă.
─ Doamne Mare, Tată Ceresc !
─ Deci, ce puteţi să-mi mai spuneţi despre mine ?
─ Nu mai ştiu nimic, tinere. Din păcate, surorile de atunci, care te-au găsit în coşul de alimente, nu mai sunt printre noi.
─ Nu se poate !
─ Nu dispera, tinere. Să mergem în mânăstire. Îţi vom da o cameră să te odihneşti în noaptea asta aici. Eu o să caut să văd dacă nu găsesc vreo însemnare ceva de-atunci.
─ Mulţumesc.
Maica Stareţă se îngriji să-şi cazeze musafirul cât mai confortabil şi se duse la rugăciunile de seară. Sam ceru voie să participe şi el la rugăciuni, dar măicuţele nu-l primiră pentru că era mânăstire de maici, dar îi dădură o carte de rugăciuni şi un rozariu pentru a se ruga în linişte la el în cameră. Sam le primi şi se duse la el în cameră. Nu ştia să se roage, pentru că în America nu fusese niciodată la o biserică, dar în seara aceea, parcurgând în linişte cărticica aceea învăţă să se roage.
A doua zi, când se trezi, Sam avea să aibă veşti noi. Maica Stareţă reuşise să găsească o consemnare.
─ Tinere ! Tinere ! Îl strigă ea pe Sam, care era pe o bancă.
─ Da ? răspunse acesta ridicându-se şi apropiindu-se de ea.
─ Am aflat de unde veneau măicuţele care te-au găsit în coşul cu alimente, Iată aici o consemnare a lor.
Sam luă acel bilet şi citi cu atenţie acea consemnare peste care trecuse timpul.
─ Unde aţi găsit consemnarea aceasta ?
─ În cartea de rugăciuni a sorei Ecaterina, cea care a avut grijă de tine. Am găsit acea carte din întâmplare şi am deschis-o să-mi fac rugăciunea obişnuită şi a căzut din ea. Sper că-ţi este de folos !
─ Da. Mulţumesc.
─ Îmi pare rău că nu am mai mult de-atât !
─ Nu-i nimic. Mă descurc eu. O să mă pregătesc de plecare chiar azi.
Sam îşi făcu bagajul şi ajunse în gara unde măicuţele se urcaseră în tren având deja copilul în coş. Consemnările Măicuţei Ecaterina începeau de dinaintea acelei gări, dar nicăieri nu se amintea de Sam. Ajuns în locul de unde începuse existenţa lui ca om, Sam nu avea idee cine ar putea să-l ajute. Se duse totuşi la oficiul de unde se luau bilete de tren şi întâlni pe cineva acolo.
─ Bună ziua, zise el pe engleză.
─ Bună ziua, îi răspunse funcţionarul în aceeaşi limbă.
─ Poate puteţi să mă ajutaţi şi pe mine cu ceva. Încerc să aflu date legate de existenţa mea, mai precis, de trecutul meu. Am un bilet pe care este consemnată o dată. Aş dori să ştiu dacă la acea dată a oprit un tren în această gară.
─ Să văd dacă vă pot ajuta. Care este data ?
Sam îi întinse funcţionarului biletul şi acesta se duse în nişte registre vechi, unde se aflau fel de fel de consemnări.
─ Am găsit un registru în care se consemnează acea dată. Englezii ne-au civilizat şi pe noi, dar atunci eram înapoiaţi rău. Nici acum nu suntem mai bine decât atunci, dar s-au făcut şi se fac progrese de-atunci. Nu ştiu în cel limbă au fost făcute aceste consemnări, că limba băştinaşilor s-a pierdut de-atunci. Poate vă ajută la ceva.
Sam luă consemnările şi recunoscu data, dar de înţeles ceea ce scria acolo, nu înţelegea nimic.
─ Aş putea împrumuta sau copia aceste însemnări ? Nu înţeleg nimic, dar data corespunde cu cea scrisă pe biletul meu. Poate găsesc pe cineva care să mi le traducă.
─ Vi le pot împrumuta, dar va trebui să rămâneţi o noapte oaspete în casa mea modestă. Fiica mea se mai pricepe încă la limba asta moartă cu mult timp în urmă.
─ De când a murit limba asta ?
─ Acum 15 ani în urmă.
─ Bine. Accept invitaţia dumneavoastră, dacă pot fi ajutat.
─ Sunt onorat, domnule...
─ Thompson.
Sam aşteptă până ce funcţionarul îşi termină tura la casa de bilete şi apoi îl urmă îndeaproape spre casa lui.
─ Îmi cer scuze, modernismul încă nu a pătruns şi aici.
─ Nu-i nimic.
Cei doi ajunseră acasă la funcţionar. Acesta îşi invită musafirul înăuntru şi apoi îşi strigă fiica :
─ Ayleen, te rog să vii puţin.
Dintr-o încăpere alăturată celei în care intraseră cei doi veni o fătucă la vreo 15-16 ani, cu păr negru ca pana corbului şi ochi verzi.
─ Da, tată.
─ Dânsul e domnul Thompson. L-am invitat la noi pentru că are o treabă cu tine, fata mea.
─ Cu mine ?
─ Da, dacă se poate, fireşte, răspunse Sam.
─ Despre ce este vorba ?
Sam se apucă să-i povestească în câteva cuvinte ce dorea el, iar Ayleen fusese de acord să-l ajute. Citind ea consemnările, îi traduse lui Sam numai esenţialul din ele.
─ Cred că ştiu despre ce este vorba. Mă duc desori într-un sat din apropierea gării şi am auzit multe poveşti. S-ar putea să vă fie de folos, dacă mergem la cineva în vizită.
─ Desigur, zise Sam.
A doua zi, de dimineaţă, cei doi plecară până în satul din apropiere, iar fata îl prezentă pe Sam unei bătrâne, spunându-i pe limba ei ce doreşte tânărul să afle. Cu ajutorul lui Ayleen, Sam află următoarele lucruri :
„Să fii fost acum mult timp în urmă, pe vremea când mama mea era moaşă. Noi eram socotiţi pe-atunci un trib, care practica încă ritualul păgân al Arderii pe Rug al unui vinovat de un păcat contra zeilor. Păcatele contra zeilor nu erau multe, dar o fată nemăritată care avea o legătură cu un alb, pe atunci era cel mai mare păcat. Mama mea s-a dus la o tânără care avusese o astfel de relaţie şi a ajutat-o să aducă pe lume un copil. După ce băiatul s-a născut, mama i l-a dat fratelui meu, care nu mai trăieşte, să-l ducă la o caravană care trecea din când în când pe la marginea pădurii ce era pe-atunci.
Englezii au tăiat toată pădurea pentru a extinde oraşul şi noi am devenit sat. Am fost obligaţi să le învăţăm ritualurile, dar am refuzat să învăţăm şi limba lor. De atunci ne-am schimbat tare mult. Aşa cum am zis, mama a ajutat-o pe tânăra aceea deoarece o cunoştea înă de când avea o zi. După ce a dat copilul fratelui meu, mama a ajutat-o să şteargă urmele naşterii şi oamenii au luat-o şi au ars-o pe rug. După ce totul s-a făcut cenuşă, mama a vrut s-o strângă într-o urnă, dar nu au lăsat-o ! Au aruncat cenuşa în cele patru vânturi.
Pe cei care au ajutat-o pe acea femeie, i-a ajutat la rândul ei, iar pe cei care au pedepsit-o, ia luat cu dânsa mai devreme sau mai târziu. Cred că spiritul ei încă mai bântuie. După ce oamenii au plecat de lângă rugul pe care o arseseră şi din care nu mai rămăsese nimic, mama a mai stat o vreme. A remarcat ceva strălucind şi a găsit un medalion şi o brăţară. Le-a recunoscut de-îndată, căci erau ale tinerei. I le dăruise albul. Le-a luat şi le-a păstrat de-atunci. Sunt aici în această legătură”, fuseseră cuvintele celei care vorbea, tălmăcite de Ayleen lui Sam.
Sam luă legătura şi o desfăcu. Erau singurele obiecte ce rămăseseră amintire de la mama lui naturală, căci povestea aceea începea să se lege de evenimentele pe care Sam le cunoştea. Ayleen îi tălmăci mai de parte :
„După ce mama a luat obiectele strălucitoare, s-a întors la coliba ei şi mi le-a dat mie să le ascund cât pot de bine, iar eu aşa am făcut. Când fratele meu s-a întors, s-a întors cu o pâine pe care zicea că a furat-o. Mama l-a certat, dar a uitat de supărare, când fratele meu i-a povestit că băiatul este bine şi sănătos şi că l-a pus în coşul de unde furase pâinea. Fratele meu i-a spus mamei că erau nişte măicuţe de la Crucea Roşie cu acel coş, iar caravana despre care se ştia fusese atacată. Mama le-a mulţumit zeilor că acel copil era pe mâini bune, totuşi. Sper că ţi-am fost de folos, tinere.”
Cu ajutorul traslatorei sale, Sam îi mulţumi acelei femei şi o rugă pe Ayleen să-l ducă la cimitirul satului. Aceasta-l însoţi şi Sam luă legătura cu oamenii care se ocupau de îngroparea morţilor, rugându-i să facă o groapă mică. Se duse în oraş, cumpără o cutie elegantă de la un magazin englezesc, şi cu ajutorul unor autorităţi şi a unor acte ce se făcură rapid, Sam îngropă cele două obiecte strălucitoare, punând o cruce pe care scrise numele femeii ce le purtase, aradusese Ayleen. În felul acesta, simţi şi el că s-a liniştit, că umbrele trecutului s-au risipit şi că totul avea să se schimbe pentru el.

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 11:13 pm

Congratulaison!

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 11:24 pm

15. Anunţul din ziar

Întors acasă după peripeţiile pe care le avusese, Sam îi povesti tatălui său totul. Charles se întristase la faptul că Sam aflase veşti proaste în legătură cu mama lui naturală şi îi mulţumea lui Dumnezeu că i se oferise lui şansa să aibă grijă de Sam, pe care-l iubea ca şi când ar fi fost al său. Timp de două săptămâni, Sam se odihni, petrecându-şi o săptămână de unul singur în Caraibe. Se întoarse cu forţe noi şi proaspete şi se gândi să dea un anunţ pentru a angaja personal la firma sa. Avea nevoie de un partener, o secretară pentru el şi partenerul său şi alţi angajaţi.
Luă legătura cu cel mai mare ziar local ce tipărea astfel de anunţuri şi dădu anunţul. În colaborare cu o firmă, concepu nişte teste pentru viitorii candidaţi, pe care le ataşă anunţului dat, ca un chestionar. Chestionarul celui care dorea să vină la interviu era de un concept ciudat, pentru că nu solicita date despre candidat, ci doar nişte răspunsuri la întrebări.
Viitorii doritori erau rugaţi să completeze chestionarul şi să-l trimită într-un timp determinat pe adresa firmei lui Charles şi Sam, urmând ca Sam să corecteze chestionarele. Era o idee unică : să completezi un chestionar, cu trei variante de răspuns şi să încerci să acumulezi cât mai mute puncte. Răspunsurile nu erau catalogate în bun sau prost, corect sau greşit, ci erau cântărite de Sam, el decizând pe cine chema la interviu. Urma apoi o scrisoare redactată de Sam către cei care treceau testul, în care erau precizate : data interviului şi documentele pe care trebuia să le aibă la el cel care se prezenta la interviu.
În timp ce în viaţa lui Sam se petrecuseră atât de multe lucruri şi aflase noutăţi şi viaţa Annei-Carina se schimbase. Fiind cea mai buna la facultatea pe care şi-o alesese, hotărâse să facă doi ani într-unul, urmând în paralel şi o facultate teoretică. Această alegere a ei îi prinsese foarte bine şi acum era proaspătă absolventă a două facultăţi. Nu mai era chiar proaspătă, căci deja se afla în căutarea unui loc de muncă şi trecuse destul timp de la absolvire. Anna fusese la multe interviuri, dar din nicio parte nu se zăreau rezultate. Dezamăgită de felul în care decursese ultimul ei interviu, Anna cumpără un ziar cu anunţuri şi se duse acasă.
Se schimbă de haine şi le povesti părinţilor ei peripeţiile de la ultimul ei interviu.
─ Mamă, am impresia că nu vrea nimeni să mă angajeze !
─ Anna-Carina, trebuie să ai răbdare. Va veni şi timpul tău.
─ Dar vreau să mă angajez undeva !
─ De ce nu vii la firma mea ? întrebă tatăl său
─ Tată, n-am uitat de oferta ta, dar vreau să văd dacă pot reuşi de una singură. Dacă nu e posibil aşa ceva, voi accepta oferta ta.
─ Bine, draga mea. Nu uita, că noi vrem ce-i mai bine pentru tine !
─ Ştiu asta. Nu trebuie să-mi reamintiţi. Parcă sunteţi o placă stricată !
─ Draga mea, am ajuns să fim făcuţi şi „placă stricată” !
─ Dragule, astea-s timpurile moderne !
Cei doi părinţi ai Annei răseră cu poftă, lăsându-şi fiica să se ducă în camera ei pentru a cerceta ziarul cu anunţuri pe care-l cumpărase. Cercetând ea aşa ziarul, dădu de anunţul lui Sam.
„The Thompsons, angajează tineri sau tinere pentru posturile de partener de lucru pe lângă directorul general, secretar/ă şi alte posturi. Pentru a putea participa la un interviu cu directorul general, completaţi testul-chestionar alăturat şi trimeteţi-l pe adresa firmei până la data specificată la începutul chestionarului.”
Aşa suna anunţul care-i atrăsese atenţia Annei.
„Oare Thompson, numele firmei o fi având legătură cu Sam, fost coleg cu mine în acelaşi liceu ?” se întrebă ea. „Poate este doar o simplă coincidenţă, dar merită să încerc.”, concluzionă ea.
Îşi luă pix şi începu să completeze chestionarul-test, apoi căută un plic, timbru şi scrise adresa firmei pe plic, ducându-se chiar în seara aceea la o cutie poştală pentru a fi sigură că l-a trimis în termen.
Pe cealaltă parte, Sam, după trei zile de la apariţia anunţului în ziar era deja asaltat de plicuri care veneau pe adresa firmei sale. Le strânse pe toate la un loc, până la data la care era termenul limită. Cele trimise după termenul limită, avea să le dea la coşul de gunoi. Pentru a fi imparţial cu persoana căreia îi corecta chestionarul, ceruse expres să nu se semneze sau să-şi treacă numele pe chestionar. Plicurile trebuiau completate la adresa expeditorului cu numele celui care expedia chestionarul şi adresa acestuia.
Când sosi clipa să ia la bani mărunţi toate plicurile sosite pe adresa firmei, constată că unele chestionare nu se încadrau în cerinţa esenţială : anonimatul. Astfel că el decise să bage acele teste din nou în plicul lor original, apoi redactă o scrisoare tip pe care o dădu la multiplicat, urmând să pună acea scrisoare tip lângă plic şi să returneze plicul, desigilat, pentru a se vedea că testul a fost controlat, expeditorului împreună cu scrisoarea ce conţinea explicaţia returnării plicului. Era cam complicat, dar îl rugase pe tatăl lui, care avea un prieten la poştă să-l ajute în acea treabă, iar Charles fusese de acord.
Tatăl lui era mândru de fiul lui din toate punctele de vedere. Nu crezuse nicio clipă că va deveni atât de perfecţionist, inteligent şi cuminte. În sfârşit, Sam reuşi să corecteze testele şi să-şi programeze interviurile, apoi trimise scrisori către cei selecţionaţi cu datelel şi orele la care trebuiau să se prezinte la interviu. Fiecărui test ales pentru interviu îi puse un număr pentru a ştii cine urmează să intre la el în birou.

16. O surpriză plăcută la unul dintre interviuri

În timp ce în acea vineri Sam se pregătea de un week-end în care trebuia să-şi adune toate resursele pentru a face faţă la interviurile ce începeau de lunea, Anna-Carina primi o scrisoare acasă.
Anna ieşise la cutia poştală pentru a lua corespondenţa. Intră în casă şi începu s-o trieze împreună cu părinţii ei. Fratele ei, Robert, însurat de curând, îşi anunţă vizita sâmbătă, împreună cu soţia lui. William şi Susan fuseseră încântaţi, iar Carrie abia aştepta să-şi vadă fratele.
Văzând că unul dintre plicuri îi este adresat, Anna îl deschise citind următoarele :
„The Thompsons vă anunţă că aţi fost selecţionat/ă pentru un interviu faţă-în-faţă cu directorul companiei. Vă aşteptăm luni, anul şi luna curentă la orele 10 AM pentru interviu. Numărul dumeavoastră de intrare este 28. Vă dorim succes !”
─ Da ! exclamă fericită Anna.
─ Ce-i ? întrebă mama ei
─ Compania la care am trimis un test completat m-a ales pentru interviu. Luni, la ora 10 trebuie să mă prezint acolo.
─ Doamne, m-ai speriat ! răsuflă ea uşurată.
─ Felicitări, fata mea, zise tatăl ei.
─ Abia aştept. Mă duc să-mi pregătesc documentele pentru interviu. Pa, pa !
Carrie plecă fericită spre camera sa.
─ Nu am mai văzut-o de mult aşa de entuziasmată ! zise Will.
─ De când ne-a vorbit despre băiatul acela Sam, răspunse Susan.
─ Da, aşa este. Oare o fi ceva între ei ?
─ Drumurile lor s-au despărţit la facultate, dar eu cred că Anna simte ceva pentru el, dar nu vrea să recunoască încă.
─ Nu-mi vine să cred ce-a zburat timpul. Mai ieri erau copii mici.
─ Aşa este.
Ajunsă în camera ei, Anna se pregăti pentru ziua de luni. Sâmbăta aceea fusese cea mai frumoasă zi a ei, căci îl văzuse pe Robert şi pe cumnata ei, de care îi fusese dor. Week-end-ul se duse precum vântul şi ziua de luni sosi. Carrie îşi pusese ceasul să sune, numai ca să fie sigură că se pregăteşte din timp şi că ajunge acolo înainte de ora 10.
Între timp, Sam ajunse la birou, îşi ordonă biroul pentru interviurile care le va avea pe ziua aceea şi până la ora 10, când începeau interviurile, se relaxă, formulându-şi în minte întrebările pentru candidaţi. Îşi deschise agenda pentru a vedea ce numere îşi notase. Numerele erau corespunzătoare fiecărui candidat, ce urma să intre în biroul lui pentru întrebările finale şi ordonă şi testele acestora.
Testul lui Carrie, notat cu numărul 28 era al treilea. La ora 10, Sam, care rugase pe un coleg să-l ajute, făcând pe secretarul pentru el în ziua aceea, strigă primul număr, care era 23. Un bărbat se ridică din rândul candidaţilor şi arătă scrisoarea prin care fusese chemat la interviu, scrisoare ce confirma că el este numărul 23.
Interviul dură cam 20 de minute şi numărul 40, următorul la rând fusese chemat. În timp ce femeia care avea acel număr se afla înăuntru, Carrie devenea neliniştită şi emoţionată. Îşi luă un pahar de apă plată de la un dozator special şi bău câteva guri pentru a se răcori şi a-şi potoli emoţiile. Apa plată era un remediu eficient şi ciudat în acelaşi timp pentru Anna-Carina împotriva emoţiilor. Când cea care avusese numărul 40 ieşi afară, Carrie auzi strigându-se numărul său. Aruncă paharul la coşul de gunoi şi intră înăuntru, fiind invitată să ia loc pe scaun de către secretarul provizoriu al lui Sam.
Sam se afla pe scaun, cu faţa la fereastră şi cu spatele la scaunul următorului candidat. Îi făcu semn colegului lui, secretar să îl lase singur şi acesta se retrase. O linişte puse stăpânire peste birou. Emoţiile Annei-Carina creşteau. Nu ştia cine avea să-i ia interviu sau ce urma să fie întrebată. Când Sam se întoarse cu faţa spre noul candidat, amândoi rămaseră surprinşi.
Sam o recunoscu pe Anna-Carina, în ciuda faptului că nu mai era o liceancă, ci o domnişoară în toată firea, după care ar fi roit o mulţime de bărbaţi.
─ Bună, se dezmorţi el în cele din urmă. Nici prin cap nu mi-a trecut că o să te revăd în astfel de împrejurări.
─ Mie cu atât mai puţin, deşi trebuie să recunosc că m-am gândit la posibilitatea asta.
─ Cum aşa ?
─ Când am citit în ziar numele firmei care făcea angajări, mi-a trecut prin cap dacă există o legătură între tine şi numele firmei, dar până la urmă mi-am zis că e doar o simplă coincidenţă.
─ Una chiar foarte plăcută pentru mine. Cum de se face că ai ajuns la mine ?
─ După ce drumurile noastre s-au despărţit, am ales o facultate care să-mi dea libertatea de a-mi cizela scrisul, o pasiune de-a mea mai veche. Văzând că materiile sunt extrem de plăcute şi uşoare, m-am decis să fac doi ani într-unul, urmând în acelaşi timp şi o facultate cu profil economic. Eram conştientă că nu pot trăi doar din scris. În plus, sunt atât de multe condiţii când scrii, că am zis să am totuşi o acoperire, nu să trăiesc viaţa doar din iluzii. Am optat şi pentru o facultate teoretică, procedând şi la aceea ca la cea umanistă : doi într-unul ! Aşa am ajuns să am două facultăţi terminate şi două diplome. Tatăl meu mi-a propus să lucrez la el la companie, dar deja Robert, fratele meu, lucrează acolo. Simţeam că eu aş fi fost în plus, aşa că m-am decis să îmi caut eu însămi de lucru. Au urmat o serie de interviuri care mi-au lăsat un gust mai puţin plăcut. După ultimul interviu, la care pur şi simplu am avut împresia că sunt luată drept carne de tun, am cumpărat un ziar plin de anunţuri de angajare. Răsfoindu-l, am văzut şi anunţul de la „The Thompsons”, am văzut testul şi mi s-a părut un anunţ inedit. Nu mai găsisem ceva asemănător şi, din impuls, am luat un pix, am completat testul şi l-am trimis chiar în ziua aceea la firmă. Nu mă aşteptam nicio clipă să fiu selecţionată, mai ales că ziarul îl cumpărasem la nervi, iar testul îl făcusem cam la fel. Am fost plăcut surprinsă când am văzut că fusesem selecţionată şi m-am prezentat la interviu, deci iată-mă aici !
─ Incredibil ! Nici prin cap nu mi-a trecut că soarta mi te va scoate din nou în cale tocmai în acest mod. Anna, vrei să fii partenerul meu la firma tatei ? Nu aş concepe să lucrez cu alt partener.
─ Partener la firmă ? Dar este cel mai important post scos la concurs !
─ Aşa este, iar eu vreau să fie al tău !
─ Bine, accept cu o singură condiţie : fără prea multe favoruri, doar pentru că am fost colegi de liceu şi m-ai ajutat odată !
─ Bine. Sunt de acord.
─ Atunci, domnule Thopson, zise ea ridicându-se în picioare şi întinzând mâna dreaptă în faţă ca pentru strângere, aveţi un nou partener !
─ Îmi pare bine, domnişoară...
─ Bradley-Andersen-Austen, zise ea strângându-i lui Sam mâna.
─ Interesant nume de familie.
─ Şi la fel de interesantă şi lungă povestea ! Nu cred că vrei să pierdem timpul spunându-ţi o întreagă istorie !
─ Nu acum. Nu scapi de mine ! Până la urmă tot mi-o vei spune că şi eu am o istorie de spus. Am aflat de unde mă trag.
─ A ! Înseamnă că ai făcut investigaţii care au dat roade.
─ Da, aşa este.
─ Bine. De când încep ?
─ Mâine la ora 9 să fii aici, ca să-ţi arăt biroul tău.
─ Bine, Sam.
─ Înainte să ieşi pe uşă, Richard te-a mai căutat ? Ai mai avut probleme cu el ?
─ Richard a terminat şcoala militară, apoi a dat la Academia de Marină şi s-a înscris în marina militară. E mai mereu aflat în misiuni. Atât ştiu despre el.
─ Ce se schimbă viaţa omului !
─ Aşa este. Ne vedem mâine, la ora 9 !
─ Da, Anna !
Anna ieşi din birou şi Sam îşi chemă secretarul provizoriu, spunându-i să strige următorul număr aflat pe listă şi se ocupă de restul candidaţilor. Anna se întoarse acasă şi le spuse părinţilor ei că fusese selecţionată să lucreze la firma The Thompson. Nu le spusese nici ca ce va lucra, nici cu cine.

Re: O încercare literară... Sat Mar 28, 2020 11:26 pm

Felicitări pentru opera literara!

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 11:36 am

17. Sentimente

După ce se sfârşiră toate interviurile din acea zi, Sam se duse acasă. Era obosit după mulţimea de interviuri şi luă masa de seară, apoi se culcă direct. A doua zi, Sam îi arătă Annei biroul unde aceasta avea să lucreze şi o lăsă să se acomodeze. El se scuză şi se duse în biroul său pentru a doua serie de interviuri, programată pentru acea zi. Noroc că avea puţine interviuri în ziua aia.
Aflată în imensul său birou, Anna începu să se acomodeze. Îşi puse o trusă de ustensile de scris pe birou, alte lucruri necesare prin sertarele biroului şi deschise calculatorul. Toată aparatura existentă în biroul ei era modernă şi de ultimă generaţie. Observă că biroul ei avea două uşi : pe una intrase împreună cu Sam, dar a doua nu ştia ce este cu ea. Se duse până în dreptul acesteia şi vru să o deschidă, dar se răzgândi. După câteva ore, timp în care ea se uită prin birou, neavând ce face, deoarece calculatorul era parolat, observă uşa la care se oprise că se deschide şi pe ea pătrunse Sam.
─ Bună. Văd că te-ai acomodat cu spaţiul de-aici. Văd că ai dechis şi calculatorul. Vrezi plicul din faţa monitorului ?
─ Da.
─ Înăuntrul lui ai parola scrisă. Eu sunt alături cu biroul. Dacă ai nevoie de ceva, intră la mine pe uşa asta, chiar dacă sunt ocupat.
─ Şi ce am de făcut ?
─ Fiindcă este prima zi a ta aici, o să te rog pe tine să te ocupi în locul meu să scrii o scrisoare tip, prin care candidaţii respinşi sunt anunţaţi de această decizie. Am scris-o eu de mână. Dacă ţi se pare ceva greşit la ea, corecteaz-o tu. Ai libertate deplină. Eu trebuie să fiu la o şedinţă importană şi nu ştiu când mă întorc. De mâine, am să încep să te învăţ cam ce face un partener de firmă. Vrei să mă ajuţi ?
─ Cu scrisorile ? Sigur.
─ Mulţumesc, Anna. Îni rămân îndatorat !
─ Nu, nu trebuie !
─ Încă o dată mulţumesc şi am fugit la şedinţă.
─ Succes !
Sam se duse spre şedinţa din acea zi, foarte importantă pentru el, dar şi pentru firmă. Rămasă singură în birou, Anna desfăcu plicul şi citi parola. Pentru siguranţa ei, o consemnă într-un loc în agenda ei încă goală şi apoi deschise calculatorul. Parcurse scrisoarea scrisă de mână a lui Sam către candidaţii respinşi, mai corectă câte ceva şi apoi se apucă s-o redacteze. După ce termină redactarea ei, o verifică şi o scoase la imprimantă, apoi o multiplică la xeroxul din biroul lui Sam.
Când termină de pus toate scrisorile în plicuri şi acestea fuseseră gata de expediere, se îngriji să pună chiar ea scrisorile la cutia poştală. Se întoarse în biroul ei şi, neavând ce face mai departe, se apucă să facă puţină ordine în biroul lui Sam. Acesta, termină şedinţa mai devreme decât estimase el şi se întoarse în birou. O surprinse pe Anna, care era la ordonatul biroului său. Obosită de atâta stat în picioare, ea se aşezase pe scaunul lui şi-i punea în ordine cutiile şi ustensilele de pe birou.
Sam era în uşă, privind-o cu uimire pe Anna. Ştia sigur că nu o rugase să facă ordine în biroul său şi totuşi ea făcea. Nu era sarcina ei să facă asta. O privi cu uimire : se schimbase tare mult sau cel puţin a părea lui. Nu stătuse în liceu să se uite la aspectul ei exterior, dar acum o privea fascinat. Inima lui începu să-i bată cu putere, de parcă ar fi bubuit. I se părea că aleargă la o cursă nebunească de formula 1, unde toată adrenalina părea adunată în bubuielile inimii. Se calmă în cele din urmă şi zise :
─ De când ţi-am dat eu ordin să-mi faci curat în birou ?
Anna-Carina tresări, se ridică brusc de pe scaun, dar emoţionată, se dezechilibră şi căzu jos. Sam era lângă ea într-o clipă.
─ Îmi pare rău ! Nu trebuia să te sperii ! zise el ridicând-o cu grijă de jos.
─ Nu face nimic. Eu îmi cer scuze că mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Acum, scuză-mă, mă duc la mine în birou !
Ea se duse în biroul ei, închizând uşa dintre cele două birouri. Se aşeză pe scaun şi izbucni în plâns. Sam întredeschise ure birouri, cu gând să se ducă la ea, dar o auzi spunând :
─ Felicitări, Anna-Carina ! Plângi ca un copil mic ! Ia te uite ! ne speriem de şef ! Anna, trezeşte-te ! Eşti om matur, nu ţânc !
Sam închise uşa pe nesimţite. Se simţea foarte vinovat. Începu să se întrebe de unde acest sentiment de vină, dar îşi dădu seama că începea să simtă ceva pentru Anna.
„Oare şi în liceu simţeam asta ?” se întrebă el. „Atunci nu luam în seamă prea mult lucrurile, dar cred că încep să mă îndrăgostesc. Bravo, Sam ! Nici măcar nu ştii ce-i aia dragoste ! Atunci, de ce mă simt atât de vinovat că am făcut-o să plângă ?”
Sam se aşeză pe scaunul de la biroul său şi începu să mediteze. Era confuz. Atâtea sentimente controversate îl năpădeau... Realiză că se maturizase enorm. Începuse o nouă etapă a vieţii sale şi era curios să vadă ce îl aşteaptă în această nouă etapă. Ştiia că emoţiile vor fi din ce în ce mai mari şi că va decoperi noi şi noi laturi ale trăirilor sale emoţionale.

18. Un sărut

Ziua trecu pe nesimţite, iar Sam şi Anna nu se mai intersectaseră în ziua aceea. Probabil fiecăruia dintre ei îi fusese teamă să se mai afle în preajma celuilalt pentru a nu se pierde cu firea. Ajunsă acasă, Carrie luă cina în tăcere, deşi părinţii o întrebaseră cum îşi petrecuse ziua. Susan şi Will erau miraţi de tăcerea fetei ei, dar nu insistară prea mult. După cină, ea se duse în cameră şi îşi luă jurnalul. Nu mai scrisese de multă vreme în el, dar simţea nevoia să se descarce de toate câte le avea pe cap.
Deschise cu grijă filele sale şi consemnă :
„Ce lipsită de raţiune poate fi inima ! Deşi îmi spun să stau calmă, deşi ştiu că sunt în orele mele de servici, raţiunea mea pur şi simplu pierde teren când îl văd pe el. E atât de banal sentimentul, dar atât de puternic. Inima îmi bubuie cu putere, parcă ar vrea să iasă din pieptul meu, să prindă aripi şi să zboare spre inima lui. De câte ori îl văd, simt că picioarele mele tremură. Ştiu în sinea mea că fac eforturi colosale să nu mă înroşesc când mă uit în ochii lui, să nu mă bâlbâi când îi vorbesc. Lucrăm în birouri diferite, dar nu suntem despărţiţi decât de o banală uşă. O uşă pe care câteodată aş vrea să o deschid. Nu ştiu cum voi rezista alături de el, pentru că martor mi-e Cerul că m-am îndrăgostit.
Nu pot însă să nu mă întreb de ce acum şi nu în liceu, dar răspunsul pare că vine de unul singur. În liceu nu acordam prea mare atenţie prieteniei mele cu el, dar mărturisesc că încă mă mai găndesc la noaptea balului nostru de absolvire, când dansam în braţele lui şi simţeam că totul în jurul meu se estompează, că rămân doar cu el şi că dansam împreună, parcă plutind în întreg Universul. Şi eram singuri ! Doar noi doi !
Se pare că Anna-Carina s-a îndrăgostit fără remediu. Nu încetez să mă gândesc : oare simte şi el la fel ?”
Aceasta era consemnarea pe care Anna o făcuse în acea zi. A doua zi, la servici, nu mai putu evita micile intersectări dintre ei, pentru că el îşi luase în serios rolul de profesor, având răbdare să o înveţe pe ea tot ceea ce urma să facă la firma aceea, cot la cot cu el. Zilele treceau una câte una şi ea nu putea să-şi ia mintea de la el.
Îl întâlnise într-un moment în care viaţa ei părea că se dezechilibrează, în ciuda faptului că-şi stabilise un drum pe care avea să meargă. Deşi fusese ceva banal, un coleg de serviciu, simţise faţă de el emoţii, senzaţii, nelinişte, într-un cuvânt îndrăgostire. Refuzase la început ideea aceea, dar nici nu putea nega senzaţiile în prezenţa lui. Şi-a spus că se va simţi bine ceva vreme şi că va avea grijă să nu se întâmple nimic serios. I se părea că niciodată nu mai văzuse pe cineva atât de bine construit stând aievea în faţa ei.
Îi era ruşine să recunoască în faţa părinţilor sau a prietenelor cât de mult conta pentru ea „frumosul”, cât de mult o emoţiona acel corp perfect. Se uita la el, vorbeau vrute şi nevrute, iar ea se gândea la un singur lucru : să-l atingă pe piele. Îşi spunea că nu va încerca nici măcar să înceapă o relaţie cu el, dar nu se putea opri să-l caute din priviri, să nu-i dorească prezenţa, să nu-i vadă privirea aţintită asupra ei. Cum să mai controleze situaţia când în fiecare clipă se întreba cum este să o înconjoare acele braţe vânjoase, să-şi pună capul pe pieptul sculptat, să sărute buzele acelea senzuale ?
Toate aceste trăiri au durat până în momentul în care, el a intrat într-o zi în biroul ei, se apropiase de ea, o apucase de braţe, seuitase în ochii ei şi o sărutase. Lumea s-a comprimat şi a devenit una a simţurilor în care era un singur stăpân : buzele lor unite, mărturisindu-şi iubirile nerostite, căutându-se, cunoscându-se, regăsindu-se. Gingaş, delicat, ferm, sigur, nebun, un ritm care le spunea multe despre ei, care le vorbea despre iubirea lor.
Se desprinse din sărutul acela şi fugi ca o nebună. Nu ştia cum ajunsese acasă, dar trânti uşa de la intrare, ducându-se drept în camera ei, unde se trânti pe pat, lăsându-şi lacrimile să curgă în voie. Mama ei, care o văzuse, exclamase :
─ Fata mea s-a îndrăgostit !
─ Eşti sigură ? o întrebă soţule ei.
─ Da. Cred că el i-a mărturisit sentimentele, iar ea încă nu vrea să le accepte.
─ Fetiţa noastră s-a făcut mare ! Mâine-poimâine auzim că se mărită.
─ Şi ce dacă ? Dacă e cu cine şi-a dorit ea şi e fericită, de ce nu ?!
─ Nu am nimic împotrivă ! Să sperăm doar că este bine !
─ Îi va trece, când va accepta realitatea !

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 2:43 pm

foarte frumos, te pricepi de minune

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 4:39 pm

19. Un drum la New York şi o întâmplare ciudată

A doua zi, Anna-Carina veni la servici, comportându-se ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sam se comporta la fel. Se ocoleau unul pe altul de parcă erau nişte copii care se jucau de-a v-aţi-ascunselea !
Amândoi erau conştienţi de ceea ce se petrecuse între ei doi şi amândoi recunoşteau în sinea lor că le plăcuse, că ar fi vrut mai mult, dar se opriseră brusc. Deja Sam cam clocea strategii în mintea lui cum să facă să fie singur cu Anna-Carina. Strategiile lui erau complexe, dar cu cât era strategia mai complexă şi mai complicată, cu atât o abandona mai repede.
Într-o zi primi un telefon pentru a se prezenta pentru câteva zile la New York împreună cu partenerul lui de afaceri pentru a lua parte la o conferinţă, apoi la o dezbatere. Neavând în cotro, se duse în biroul Annei-Carina.
─ Bună, o salută el.
─ Bună, Sam, îl saluta la rândul ei.
─ Îmi pare rău că te deranjez, dar trebuie să ne pregătim să ajungem mâine la New York. Vom sta câteva zile şi vom participa la o conferinţă şi o dezbatere.
─ Bine. Îmi iau restul zilei liber şi mă duc să-mi pregătesc bagajul. La ce oră avem avionul ?
─ La ora 9 seara. Ajungem la 11 acolo. Am făcut deja rezervări la Hotelul Plazza !
─ Bine. Ne vedem la aeroport, pe la ora 8-815. E bine aşa ?
─ Excelent !
Anna-Carina îşi verifică agenda şi amână câteva întâlniri, apoi se duse spre casă. Sam procedă la fel. Acasă, Anna o găsi pe mama ei.
─ Ce bine că eşti acasă, mamă ! Putem vorbi ?
─ Sigur !
Anna şi Susan urcară la etajul casei, unde era camera Annei şi ea începu să-şi facă bagajul în timp ce-i povestea mamei ei despre Sam, firmă şi sărut. Îi povesti şi de plecarea ei la New York.
─ Mamă, port numele bunicii mele, pe care n-am cunoscut-o, dar despre care aud foarte multe lucruri frumoase. Uneori îmi lipseşte bunica. Poate ea ar fi avut un sfat mai înţelept pentru mine...
─ Fata mea, nu trebuie să-ţi fie frică. Contactul fizic între doi oameni care se iubesc, aşa cum am eu impresia că-l iubeşti tu pe Sam, vine ca ceva firesc. Actul în sine devine o plăcere, dacă există tandreţe şi iubire. Nu trebuie să te temi. Eşti o fată înţeleaptă, cultă, citită, nu mai trebuie să-ţi explic eu anumite lucruri. Unele lucruri se trăiesc pe moment, nu se pot explica. Nu mai eşti mică să-ţi spun minciuni despre cărăbuşi, polenizare, berze şi alte prostii, ca să înţelegi acele lucruri fireşti între oameni. Lasă-ţi inima să decidă ceea ce e mai bine, dar nu lăsa nici raţiunea să amorţească.
─ Ţi-am spus vreodată ce mamă bună eşti ?
─ Nu trebuie să-mi spui asta. Îmi demonstrezi în fiecare zi.
─ Cum de se face că eşti acasă ?
─ Am renunţat la servici şi am devenit casnică. Şi Will vrea să-ş lase ordine la firmă şi să-l lase pe Robert în locul său. E o vârstă pentru toate, fata mea.
─ Aşa este. Cât aş fi vrut s-o fi prins pe bunica...
─ Ştiu, fata mea, ştiu !
Cele două se despărţiră, Susan lăsând-o să-şi termine bagajul de făcut şi să se odihnească. După cină, Anna plecă într-un taxi spre aeroport. Ajunse pe la 830 acolo. Îl găsi pe Sam aşteptând-o. Acesta, care era foarte neliniştit, când o zări pe Anna se calmă.
─ Bună. Îmi cer scuze de întârziere. Multe semafoare.
─ Ştiu.
─ A anunţat îmbarcarea ?
─ Nu încă.
─ Mă duc să-mi iau nişte reviste. Te uiţi tu şi la bagajul meu ?
─ Sigur că da.
─ Vrei să-ţi iau ceva ?
─ Nu, mulţumesc.
Anna îşi cumpără nişte reviste şi se întoarse. Între timp, se anunţă şi îmbarcarea şi se îndreptară amândoi spre poartă, apoi urcară în avion, la clasa I. Drumul de două ore fusese relaxant, iar Anna răsfoise reviste, în timp ce Sam era ocupat cu laptopul său. După ce aterizară pe aeroport, chemară un taximetru şi se duseră la hotel, unde-şi luară camerele în primire.
A doua zi, amândoi se duseră la conferinţa de presă, fiind foarte atenţi la ce se discută, ce întrebări pun reporterii veniţi acolo şi alte cele. Pentru că după-amiaza era liberă, Anna se hotărî să iasă din hotel şi să meargă prin New York, în vizită sau hai-hui cum îi plăcea ei să zică. Îmbrăcată în ceva comod, Anna plecă pe străzile New Yorkeze să se plimbe.
Merse pe la multe magazine, intră şi în librării, vizită diverse case de modă şi ajunse din întâmplare pe strada unde fusese odinioară, pe vremea bunicii sale librăria Grettei. Un magazin mare, cu o vitrină bogată în cărţi puse la expoziţie, cu un panou luminos îi atrase atenţia. Magazinul se numea Gretta’s world. Anna-Carina intră înăuntru, mânată de un sentiment ciudat. Se plimbă printre rândurile ce aveau cărţi ordonate. Coperţi lucioase, autori celebrii o îmbiau să cumpere de-acolo. Nu era o cititoare de cărţi împătimită, dar câteva titluri îi captaseră atenţia şi după ce citi despre autorul cărţii şi micul rezumat de pe spatele lor, se hotărî să le pună în coşuleţul de cumpărături, îndreptându-se spre casă pentru a le achita.
La casa unde se plăteau cărţile cumpărate, stătea un bărbat, cam în jurul vârstei de 50 şi ceva de ani, cu faţă blândă, amabilă şi luminoasă, ce-şi servea clienţii impecabil. Deodată, de pe o uşă laterală, o zvârlugă de băiat la vreo 12 anişori veni cu o carte prăfuită în mână.
─ Bunicule, uite ce am găsit, îl auzi ea pe acel băiat.
─ O, nepoţelul meu ! Aceasta a fost o carte de suflet a Grettei, cea care mi-a lăsat mie această librărie. E foarte preţioasă, copile !
Anna se apropie de casă şi zise :
─ Bună ziua. Am cumpărat şi eu nişte cărţi.
─ Ia să vedem... Ady, vrei să-ţi ajuţi bunicul ?
─ Da, buni !
Cel ce fusese numit Ady, începu să scoată cărţile din coşul Annei şi să i le dea bunicului său. Având toate coduri de bare, bunicului lui Ady îi veni mult mai uşor să le socotească, mai ales când îl ajuta şi nepoţelul, în care avea mare nădejde. Tot Ady îi spusese şi cât fac cărţile la un loc.
─ Mă scuzaţi că îndrăznesc. Am auzit fără să vreau că nepotul dumneavoastră v-a adus o carte despre care aţi spus că este foarte preţioasă. Pot să văd şi eu acea carte ?
─ Sigur că da.
Vânzătorul cărţilor îi întinse cumpărătoarei sale acea carte. Când Anna luă carte în mână, un sentiment straniu puse stăpânire de-o dată pe ea. Trebuia neapărat să cumpere şi acea carte. O lăsă jos şi zise :
─ Aceasta cât costă ?
─ Aceasta nu are preţ pe ea. face parte din muzeul Grettei. Ea a fost cea care a înfiinţat această librărie. Eu am venit ca ucenic la ea şi m-a învăţat tot ceea ce ştiu azi. O vedeam adesea citind din paginile acestei cărţi sau umblând cu grijă cu ea. În spatele acetei librării frumoase, a rămas o parte din vechea librărie şi am amenajat un fel de muzeu, punând acolo lucruri la care Gretta ţinea foarte mult şi pe care am considerat că merită să le păstrez. Cred că şi ei i-ar fi plăcut asta. Cărţile de-acolo nu sunt de vânzare.
─ Interesantă istorie, dar ceva lăuntric mă îndeamnă să o cumpăr sau cel puţin s-o citesc şi eu. Nu ştiu de ce. Cum se numeşte cartea şi de cine e scrisă ?
─ Gretta a cumpărat-o cu mari eforturi. Nu vă gândiţi la bani, căci avea suficienţi, ci la timp pierdut ca s-o găsească. Îşi dorea foarte mult un exemplar din ea. mai târziu, când era foarte bolnavă, am aflat că o cunoscuse pe autoarea cărţii, că fusese una din clientele ei preţioase.
─ Clientă preţioasă ? Era vreo vedetă ceva ?
─ Nu. Ce glumă bună ! Citea acelaşi gen de cărţi ca cele cumpărate de dumneavoastră. Gretta considera un client valoros după accentul pe care acesta-l punea pe cunoştere. În viziunea Grettei, fiecare carte era o bucată dintr-un om. Chiar dacă omul ce-a scris cartea se mai afla sau nu în viaţă, ea considera că o bucată din el se afla în carte. Autorul cărţii, depunea un efort pentru a o scrie. Documente, multe nopţi pierdute, aşezare în pagină, plimbări la edituri şi tipărirea cărţii. Despre această care, însă, ea a spus că e Anna în întregime !
─ Poftim ?! Aţi spus Anna ?!
─ Da. Cartea se numeşte „Strada vieţii” şi a fost scrisă de Anna Andersen Bradley Austen. De ce aţi întrebat ?
─ Dumnezeule ! Atunci, trebuie neapărat să mi-o împrumutaţi, pentru că pe mine mă cheamă Anna-Carina Andersen Bradley Austen şi Anna a fost bunica mea. N-am ajuns s-o cunosc !
─ Incredibil ! Ce mică poate fi lumea ! Atunci, se schimbă situaţia. Vi-o împrumut cu mare plăcere !
─ Mulţumesc. Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat !
─ Plăcerea a fost de partea mea. Lectură plăcută şi să ne mai vizitaţi librăria !
─ Categoric !

20. Spre Alpi

Anna-Carina se întoarse la hotel, în camera sa. Se schimbă, îşi comandă cina în cameră şi după ce mâncă, se aă comod în patul mare de hotel pentru a lectura cartea. Ştiind că ea a aparţinut bunicii sale, că a fost scrisă de aceasta, o emoţie puternică puse stăpânire pe ea. deschise cu grijă filele cărţii şi citi mai întâi dedicaţia lăsată de Anna copiilor ei. Tatălui său şi mătuşei ei. Începând să parcurgă în linişte paginile cărţii pe Anna-Carina o apucă plânsul. Îşi şterse lacrimile şi se apucă de lectura cărţii.
Cu fiecare pagină pe care o întorcea, Anna-Carina se simţea absorbită în interiorul filelor acelea. I se părea că trăieşte ea însăşi pe viu acea poveste a bunicii sale, că acea carte îi oferă răspunsuri la întrebări pe care şi le pusese şi ea, că bunica ei este lângă ea, mângâind-o. Citise cartea aceea aproape pe nerăsuflate, apucând-o 3 dimineaţa când întorsese şi ultima filă.
După ce termină de lecturat cartea, mulţumită că aflase multe lucruri despre bunica sa, Anna adormi. A doua zi nu avea nicio întâlnire şi se trezi târziu, comandând din nou masa în camera ei. După ce mâncă, ea se întoarse la librărie şi înapoie cartea pentru a fi pusă la loc în muzeu. Mai cumpără câteva cărţi şi apoi se întoarse la hotel. Următoarea zi şi-o petrecu împreună cu Sam la dezbatere. Sam observă că ea este atentă la , notându-şi unele lucruri, dar nu participala fel ca el la dezbateri. Se vedea că este cu gândul în altă parte.
După dezbatere, amândoi luară un taximetru spre hotel.
─ Te-am văzut cam îngândurată, Anna. S-a întâmplat ceva ? întrebă el
─ Nu, nimic. Am găsit la o librărie cartea pe care a scris-o bunica mea şi am citit-o azi-noapte pe nerăsuflate. Încă mi-e gândul la cele citite. Atât.
─ Anna, nu vrei să mergi în concediu alături de mine în Alpii Elveţieni ?
─ Unde anume ?
─ În aventură. O rudă îndepărtată a tatălui meu are o cabană acolo. Tata mi-a dat harta spre cabană, cheile de-acolo şi mi-a sugerat să-mi petrec câteva zile acolo, în sălbăticia muntelui. Aerul curat, după părerea lui mă va relaxa. Ce zici ?
─ Munte ? Aventură ? Sigur ! Accept. Când plecăm ?
─ Când ne punem amândoi de accord cu agenda şi cu plecarea e bine ?
─ Da, sigur că da.
─ Bine. Atunci, în seara asta ne întoarcem acasă şi după week-end punem la punct detaliile ce zici ?
─ S-a facut !
Cei doi ajunseră la hotel şi se despărţiră pentru a se pregăti pentru plecarea din New York.
„Alpii Elveţieni ! Ocazie perfectă să te cunoasc mai bine, domnule Samuel Thompson !” îşi zise Anna, în timp ce-şi pregătea bagajul.
„Doamne, Sam ! Nu te ştiam a spontan ! Câte strategii ai făcut şi ai abandonat şi acum asta ! Bravo, Sam ! Acum nu mai ai scăpare ! Să vedem cum ieşi din asta !” îşi zise Sam.
Întoarcerea acasă fusese lipsită de peripeţii. Amândoi ajunseră în jurul orei 10 seara acasă şi îşi povestiră peripeţiile membrilor familiilor lor. Anna vorbise cu mama ei despre cartea bunicii şi despre Sam şi Alpi. Sam vorbise cu Charles despre conferinţă, dezbatere şi propunerea pe care i-a făcut-o Annei.
Amândoi aşteptau cu nerăbdare venirea zilei de luni, când aveau să-şi pună la punct agendele cu întâlniri şi plecarea lor în Alpi. Când ziua mult aşteptată sosi, amândoi ajunseră cam în acelaşi timp la birou. Se întâlniră amândoi în biroul ei, unde puseră la punct toate detaliile, urmând să plece chiar a doua zi, dimineaţa spre Elveţia.
În ziua următoare, Anna, cu un troller mare după ea şi Sam se întâlniră la aeroport. Ca să ajungă în Elveţia erau nevoiţi să se ducă la New York şi de-acolo să ia alt avion. După o călătorie mai mult sau mai puţin obositoare, ajunseră în Elveţia, unde căutară se cazeze la un hotel. După o noapte zdravănă de somn, Anna avu inspirata idee să-l îndemne pe Sam să meargă să ceara relaţii cu privire la harta pe care el o avea.
Amândoi găsiră pe cineva care cunoştea rutele montane, iar Sam îi explică unde anume vrea să ajungă cu ajutorul hărţii. Conform informaţiilor primite, drumul era simplu şi nepericulos. Punând informaţiile cap la cap, amândoi îşi făcură o stategie de plecare înspre cabană.
A doua zi, amândoi erau echipaţi, cu rucsacuri în spate, luând ruta cabanei din munţi. Anunţaseră la recepţia hotelului unde se duc, care sunt numerele lor de mobil şi cât anume lipsesc şi, cu harta în mână plecară spre aventură.

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 4:45 pm

scri foarte frumos

Pensez-vous que j’existe pour vous ?
______________________

O încercare literară... - Page 3 KdTsNrbw_o

_______________________

<÷÷÷÷÷Love the ocean perfect blue÷÷÷÷¬

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 4:53 pm

21. Drumul spre cabană şi furtuna

Ghidându-se ba dupumite semne, ba după hartă, cei doi luară drumul muntelui. Poteca pe care mergeau, la începutul drumului nu era deloc anevoioasă, permiţându-le un pas lejer, admirarea peisajelor absolut magnifice şi odihnă din când în când. Drumul era şi uşor pentru că se ghidaseră după consemne. Spre seară ajunseră într-o poiană frumoasă, cu râu în apropiere, unde-întinseră corturile. De-a doua zi urmau să parcurgă cea de-a doua porţiune a rutei, care era neînsemnată şi puţin mai periculoasă.
Cot la cot, cei doi întinseră corturile, ridicându-şi tabăra de noapte. Sam se duse să strângă din pădurea din apropiere multe lemne de foc, pentru ca toată noaptea să aibă un foc de veghe. Anna se ocupă de prepararea în grabă a unei mese de seară. Când Sam se întoarse cu lemnele, făcurai întâi un grătar şi apoi stătură afară, până târziu, punându-şi nişte pantaloni lungi pe ei, pulovere şi pături, căci temperatura acolo, în ciuda verii era destul de scăzută.
Stând amândoi la focul de tabără, cu o cană de cacao fierbinte începură să converseze.
─ Mi-ai zis că ai aflat de unde te tragi, începu ea.
─ Aşa este. Îţi aduci aminte că ţi-am spus o parte de poveste şi că eram necăjit pe-atunci.
─ Da, mi-aduc aminte. Spuneai ceva despre o mânăstire de maici din Italia.
─ Am dat de mânăstirea aceea şi de o consemnare a măicuare a avut grijă de mine şi am ajuns în satul în care m-am născut. Din păcate, mama mea fusese arsă pe rug. Pe-atunci ei erau necivilizaţi şi mai erau încă adepţii practicii păgâne a arderii pe rug a unei persoane păcătoase.
─ Cerule ! Şi care era păcatul mamei tale ?
─ Avusese o aventură cu un alb. Au ars-o pe rug. Moaşa care m-a adus pe lume a găsit nişte obiecte preţioase după ce mama a ars pe rug, iar semenii ei i-au răspândit cenuşa în cele patru vânturi şi le-a păstrat. Un urmaş de-al moaşei mi-a dat mie acele obiecta şi eu le-am îngropat. Am simţit că spiritul ei şi-a găsit odihna de-abia atunci.
─ Interesant. Eu am citit o carte. Aşa cum ţi-am spus, a fost scrisă de bunica mea Anna, pe care eu nu am ajuns s-o cunosc. Citind din filele acelei cărţi, am avut strania impresie că bunica se află lângă mine, că parcurge împreună cu mine filele cărţii. M-am simţit pur şi simplu absorbită cu totul în acea carte. La final, am avut impresia că aflasem răspunsuri la foarte multe din întrebările pe care mi le puneam.
─ La fel de interesant ca şi la mine. Du-te şi te culcă puţin. Eu mai stau de pază.
─ Sigur ?
─ Sigur.
Anna se duse în cortul ei, băgându-se în sacul de dormit, iar Sam rămase afară de veghe. Lui nu-i era deloc somn. Era conştient că trebuia să doarmă, pentru că a doua zi îl aa o porţiune de drum foarte greu, dar nu-şi putea lua mintea de la Anna. O avea atât de aproape de el, încât îşi simţea gândurile răvăşite. Prezenângă al, producea efecte asemănătoare tornadelor, dar el ştia că toate aceste sentimente nu sunt altceva decât dragoste. Se îndrăgostise de Anna şi nu mai avea remediu la această îndrăgostire.
Într-o vreme, îl apucă şi pe el somnul. Stinse jarul pentru a nu se produce vre-un incendiu şi intră şi el în cort. Se băgă în sacul de dormit şi în liniştea aceea a muntelui, adormi. A doua zi dimineaând se trezi, o găsi pe Anna afară. Din lemnele rămase, aceasta făuse focul şi pregătise micul de jun, fiind acum la prepararea caflelei de dimineaţă.
─ Bună dimineaţa, somnorilă, îl salută ea pe Sam. Hai repede, că se răceşte cafeaua ! În plus, nu-mi place deloc vântul ăsta şi petele de nori râzleţe de pe cer.
Sam se uită în jurul său făcând o analiză rapidă a vremii din acea zi şi-i dădu dreptate Annei, grăbindu-se cât putea el de mult. Amândoi mâncară ceva, ea puse nişte cafea caldă la termos, strânseră tabăra, stinseră focul, se asigurară că nu uitaseră nimic şi îşi continuară drumul. Vântul încetă la un moment dat să mai bată. Totul era nemişcare în jurul lor.
─ Se apropie o furtună, zise ea.
─ Ai dreptate. Hai să ne grăbim cât putem de mult, răspunse el.
Amândoi iuţiră pasul. Ieşiră de pe ultima porţiune de drum însemnată şi pătrunseră pe porâţiunea care nu avea niciun fel de consemn. Cărarea pe care mergeau se îngusta din ce în ce mai mult, începeau ţancurile muntoase să se ivească. Amândoi deveniră conştienţi de pericolul ce-i păndea pe-amândoi dacă făceau o mişcare greşită. Îşi temperară pasul şi începură să parcurgă cărările de munte încetul cu încetul, foarte atenţi pe unde calcă. Ajunseseră la o porţiune, în care ei mergeau pe lângă un perete de munte şi dincolo, în partea opusă lor era prăpastie. Veau amândoi impresia că erau alpinişti şi nu erau departe de adevăr. Înaintarea lor se îngreună în momentul în care vântul începuse să bată în rafale puiternice.
Realizară că nu sunt suficient de echipaţi pentru porţiunea care se întindea în faţa lor. Trebuiau să găsească o soluţie ingenioasă să ajungă la porţiunea lată şi să cape de porţiunea aceea periculoasă pentru vieţile amândouăra. Noroc că el avea diverse unelte ajutătoare la el şi amândoi mai traversau o bucată de drum când vântul se oprea, apoi stăteau pe loc când acesta pornea. Pe la mijlocul porţiunii periculoase, o ploaie măruntă şi rece începu să cadă peste ei. În ciuda faptului că erau bine îmbrăcaţi, natura ce-şi cerea drepturile în acele locuri, le îngreuna din ce în ce mai mult mersul. Puţin câte puţin, cei doi se apropiau de porţiunea lată. Mai aveau o porţiune de trecut. Aceea era însă cea mai dificilă, pentru că era foarte îngustă, cei doi fiind obligaţi seargă în vârful picioarelor. Slavă Domnului că porţiunea era stabilă, dar ce să te faci cu natura, care tocmai atunci se găsi să-şi dezlănţuie furia.
Vântul începu să bată cu putere, ploaia deveni torenţială, udându-i până la piele, în ciuda îmbrăcăminţii lor, stropii de apă le îngreuna din ce în ce mai mult mersul şi privirea. De pe peretele versantului de care ei stăteau agăţaţi cu ajutorul unor mini-târnăcoape începură să se scurgă şiroaie de apă. Cei doi înaintau milimetric şi li se părea că întreg iadul se dezlănţuise în acel momant. O porţiune îngustă de câţiva metrii, pe care ar fi parcurs-o cu uşurinţă, dacă ar fi fost mai bine echipaţi şi nu ar fi fost furtuna, le luă o oră întreagă până s-o treacă.
În cele din urmă, amândoi ajunseră teferi pe porţiunea lată şi grăbiră pasul, deoarece mai aveau încă de mers. Pătrunseră într-o pădure. De-a dreapta şi de-a stânga lor copaci uriaşi vuiau de parcă ar fi urlat lupul. Fulgere şi tunete brăzdau cerul care era foarte întunecat. După alte ore infernale, ajunseră în sfârşit, la cabană. Sam îşi scoase cheile, descuie uşi intrară amândoi degrabă înăuntru, închizând uşa în urma lor. Îşi lăsară rucsacurile impermealbile jos, se duseră să caute generatorul de curent, îl puseră în funcţiune, aprinseră luminile, căutară lemne şi aprinseră focul într-un şemineu. Găsiră două colţuri întunecoase, unde pe orbeşte, îşi dădură hainele ude jos de pe ei, îşi luară unele care erau mai uscate pe ei şi improvizară două sârme, pe care le puseră la uscat pe cele ude.
După această acţiune, se puseră amândoi în faţa şemineului, cu pături pe ei şi căni de ceai fierbinte, pe care Anna avusese buna inspiraţie să-l prepare când plecaseră din tabăra lor şi care se menţinuse fierbinte pe tot parcursul drumului lor. Erau, în sfârşit, la adăpost, în timp ce iadul naturii se dezlănţuia dicolo de pereţii cabanei.

22. Atracţie : agonie şi extaz

În timp ce iadul naturii se dezlănţuia afară, cei doi, aflaţi acum la adăpostul cabanei, începură să meargă prin interiorul ei pentru a vedea cum este utilată şi amenajată. Găsiră aproape toate condiţiile care le ofereau confortul necesar popasului lor la cabană. Anna găsi şi dormitorul, care era doar unul, dotat cu un pat mare şi cu multe lumănări mici prin cameră. Era cât se poate de clar pentru ea că acea cabană, datorită poziţiei ei, izolării, era un cuibuşor de nebunii pentru cine venea acolo. Ea surâse la ideea că Sam va fi nevoit să împartă jumătate din patul acela mare cu ea. La cât era el de încăpăţânat, precis avea să doarma pe jos în sacul de dormit al cortului lui. Ieşi din acea cameră, întorcându-se în faţa şemineului.
Se aşeză şi-şi luă cana de cacao în mână, privind jocul flăcărilor din şemineu. Sam, aflat lângă ea, dăduse jos pătura de pe el. Simţea că-l ia valuri-valuri de căldură. Anna era lângă el. Erau singuri în acea cabană. Nu putea să-şi mai controleze mintea pentru a nu se gândi la ea. prin cap îi treceau fel de fel de gânduri. Unele dintre ele mai puţin decente. Se gândea la cum ar fi să o strângă în braţe. Îşi dorea din ce în ce mai mult să fie lângă ea, s-o atingă, să fie alături de ea cu trupul. Dore să-i atingă pielea pe care şi-o închipuia deosebit de fină.
Simţea cum trupul lui începea să tremure prin interior, cum dorinţa începea să pună stăpânire încetul cu încetul pe el, amorţindu-i raţiunea. Vroia să gândească limpede, să nu lase sentimentele să pună stăpânire pe el, dar dorinţa devenea o otravă, care începea să se răspândească lent, dar sigur. Era ca o picătură chinezească, care producea un ritm sâcâitor, enervent şi care avea un efect devastator. Nu se putu abţine să nu se întoarcă spre ea pentru a o privi. O privea cum sorbea din cana ei lichidul cald şi revigorant. Chipul ei luminat de flăcările şemineului i se părea, angelic. Inima lui începu să bată cu putere.
Anna se simţi privită. Ştia că el o priveşte şi inima ei o luă la goană. Bubuiturile inimii i se păreau ca nişte tobe, începuse să audă un zumzet inexistent în urechi. Valuri de căldură începeau să pună stăpânire şi pe ea într-un ritm alert. I se părea că este antrenată într-o cursă nebunească de maşini, că se află pe cel mai lung circuit al formulei unu şi că nu mai ajunge odată la finish.
Ochii lui, aţintiţi asupra ei îi creau senzaţia de sfredelire, de cercetare în profunzime. Avea impresia că era privită cu ochelari năstruşnici care vedeau şi prin haine sau că ochii unui sfinx erau asupra ei, paralizându-i simţurile încetul cu încetul. Acea privire aţintită asupra ei i se părea o agonie. Nu mai rezistă şi se întoarse către el privindu-l în ochi.
Deşi ar fi trebuit să se ruşineze, el îi susţinu privirea, uitându-se la ea. Se priveau în ochi, adâncindu-se unul în ochii celuilalt. Deşi flăcările şemineului erau reflectate în privirile lor, mai existau şi altfel de flăcări acolo şi erau doar cele ale dorinţelor lor.
El îi luă cana din mână şi o puse deoparte, începu să-i mângâie uşor chipul cu blândeţe şi apoi se apropie de ea cu buzele. Buzele lor se uniră într-un sărut tandru, apoi se preschimbă într-unul frenetic, torid, potrivit parcă după dorinţele lor lăuntrice. Mâinile lui înmcepură să coboare pe spatele ei mângâind materialul fin al bluzei. Se desprinse din sărut, privind-o. Avea privirea întretăiată. Ea înţelese totul şi-l luă de mână. El vru să spună ceva, dar ea-l opri, făcându-i semn că se află în bună ordine toate.
Se lăsă purtat de ea până în dormitorul cabanei, unde ea, cu ajutorul unei brichete, aprinse una din lumănări. Între fitilurile lumănărilor parfumate din acea cameră, ea pusese o sfoară pe care o unsese cu puţin ulei şi sfoara aceea aprinse şi celelalte lumănări mici din cameră, creând o atmosferă romantică. Se opri în dreptul patului. El o îmbrăţişă şi începu să-i desfacă naturii cămăşii. Hainele lor, începură să cadă una câte una în două grămezi nedefinite pe podeaua cabanei.
Sam o ridică în braţe şi o aşeză pe patul mare, în timp ce buzele lui plecaseră rebele în exploatare. Săruta fiecare centimetru al pielii ei vrând să şi-l întipărească într-o cutiuţă tainică a minţii sale. Trupurile lor începură să se împletească să vibreze la unison, într-o mişcare lentă, ce părea a fi muzica scoasă de un arcuş ce aluneca pe corzile unei viori. Clipele intime dintre ei se transformară în adevărate momente de plăcere, de extaz, unde nimic din jur nu mai conta, ci doar muzica dragostei lor.
După câteva ore bune, amândoi stăteau îmbrăţişaţi, epuizaţi, înveliţi cu o cuvertură moale şi călduroasă. Nu le părea deloc rău pentru ceea ce se întâmplase între ei.
─ Sam, zise ea.
─ Da, Anna.
─ Ştiu că nu e momentul să vorbim despre asta, dar te-ai gândit cum o să ne întoarcem la hotel ?
─ Nu m-am gândit încă. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
─ Ce anume ?
─ Aş mai vrea să zăbovesc un timp aici, alături de tine. Aici unde telefoanele celulare nu au semnal, unde nu există internet, televizor sau alte elemente moderne.
─ Ştii ceva ?
─ Ştiu dacă-mi spui.
─ Şi eu aş vrea acelaşi lucru.
─ Eşti sigură ?
─ Da.
El îi zâmbi sărutând-o şi reluând acţiunea tulburătoare a simţurilor lor. Într-un târziu, amândoi adormiseră. Dimineaţa îi găsi îmbrăţişaţi. Se sculară amândoi de-o dată. Se dădură jos din pat şi se duseră amândoi spre bucătăria cabanei. Aveau pe ei nişte halate groase. Îşi încropiră ceva de mâncare şi apoi ea se duse să aranjeze patul. Îşi petrecură ziua vorbind vrute şi nevrute, cercetând harta şi întrebându-se ce strategii să adopte pentru a coborî teferi şi nevătămaţi de-acolo.

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 10:24 pm

Big up!

Re: O încercare literară... Sun Mar 29, 2020 10:38 pm

23. Acţiunea de salvare

În timp ce Anna şi Sam se simţeau bine împreună la cabană, descoperindu-se unul pe altul, jos la hotel era agitaţie.
Trecuseră trei zile de când cei trei urcaseră pe munte şi nu se întorseseră. Amândoi fuseseră căutaţi în repetate rânduri de părinţii lor, care vroiau să ştie dacă sunt bine, sănătoşi şi de parteneri de afaceri. Se aflase la ştiri că fusese o furtună teribilă în munţii Elveţiei şi toţi erau în alertă. Mai ales părinţii care nu reuşeau să dea de ei cu ajutorul celularelor.
Directorul hotelului întreba funcţionarii de la recepţie dacă nu ştiau ei unde erau cei doi. Niciun funcţionar nu ştia. Abia într-a patra zi, când se întoarseră cei din tura în care cei doi plecaseră începea situaţia să se lămurească. Părinţii, veniţi de urgenţă în Elveţia, îngrijoraţi, aşteptau veşti. Din partea ei venise doar Susan, iar din partea lui Charles. Directorul veni în hol, unde cei doi aşteptau.
─ Se pare că domnul Samuel Thompson, a vrut să urce împreună cu domnişoara Btsdley la o cabană în munţi pentru care avea o hartă. Domnişoara i-a propus să urce împreună, deoarece vroia să aibă parte de-o aventură.
─ I-am dat cheile lui Sam de la cabană, dar nici prin cap nu mi-a trecut că va fi atât de nesăbuit şi să se ducă acolo, zise Charles.
─ Cred că cei doi au vrut să fie singuri acolo, zise Susan.
─ De unde ştiţi ?
─ Sunt mama Annei-Carina. Am o bănuială.
─ Cumva aveţi o bănuială legată de sentimentul numit dragoste ?
─ Da.
─ Dar tot nu-mi vine să cred că s-au dus acolo.
─ Nici mie, dar Anna are câteodată un spirit aventurier şi nu mă miră că a vrut să meargă până acolo.
─ Dar măcar să fi ajuns la cabană, zise el.
─ Propun să trimit o echipă de alpinişti salvamontişti acolo, zise directorul.
─ Vă rugăm, ziseră cei doi într-un glas.
În timp ce directorul se îngrijea de trimiterea echipei spre cabană, ce avea să fie localizată cu ajutorul unei hărţi de rezervă pe care Charles o avea la el şi o dăduse directorului, cei doi stăteau de vorbă.
─ Charles Thompson, se recomandă el.
─ Susan Bradley Andersen Austen, se prezentă ea.
─ Avem nişte tineri foarte năstruşnici, remarcă el.
─ Dar şi cu minte destulă în cap, concluzionă ea.
Echipa de salvare se puse în mişcare, urmând aceeaşi rută pe care credeau că merseseră cei doi spre cabană. Salvamontiştii se împărţiseră în trei echipe şi umblau pe trei drumuri diferite pentru a ajunge la cabană şi ţineau legătura între ei. Prima echipă ajunse la popasul pe care cei doi îl făcuseră înainte de a ajunge la cabană. Se vedeau urmele de cuie de la corturi şi locul unde fusese focul de tabără. Cei care ajunseseră acolo luară legătura cu celelalte echipe. Ce-a de-a treia echipă, urmând o rută ocolitoare ajunseră la cabana unde se aflau cei doi.
Anna şi Sam căutau un mijloc prin care să poată lua legătura cu cei de la hotel, pentru că erau conştienţi că lipsiseră destul de mult. În timp ce ei căutau soluţii, echipa care ajunsese la cabană, bătu la uşă.
─ Dacă este cineva înăuntru, vă rog, răspundeţi. Suntem o echipă de salvamontişti.
Sam, deschise uşa.
─ Da. Intraţi înăuntru.
─ Căutăm pe cineva pe nume Samule Thompson şi Anna-Carina Bradley Andersen Austen.
─ Noi suntem, răspunseră ei la unison.
Cei doi îşi aduseră paşaporturile pentru a demonstra că sunt ei cei căutaţi şi echipa anunţă că cei doi fuseseră găsiţi teferi şi nevătămaţi.
Cu ajutorul salvamontiştilor, cei doi, împreună cu lucrurile lor se întoarseră la hotel unde avea să-i aşteaptă o altă surpriză : părinţii lor îngrijoraţi.

24. O poveste şi un interogatoriu

Cei doi, aduşi de echipa de salvamontişti nu aveau nimic. Erau surprinşi că părinţii erau acolo.
─ Bună, fiule, îl salută Charles pe Sam.
─ Tată, ce-i cu tine aici ?
─ Am devenit îngrijorat în momentul în care cei de la hotel au început să dea telefoane punând tot felul de întrebări.
─ Şi trebuia să vii până aici ? Sunt matur tată ! Mă descurcam şi singur.
─ Trebuie să stăm de vorbă !
─ Bine. Anna, îmi pare rău pentru situaţia asta, dar trebuie să vorbesc cu tata.
─ Bine, Sam. Şi eu trebuie să vorbesc cu mama mea.
─ Vrei să vorbim, fata mea ? S-a întâmplat ceva rău ?
─ Nu, mamă. Totul e în regulă. Vii în camera mea ?
─ Sigur că da.
─ Domnilor, mulţumim că ne-aţi adus la hotel, zise Anna către echipa de salvamontişti.
─ Chiar aşa ! continuă Sam. Mulţumim şi de explicaţii.
─ Bine că operaţiunea a fost un real succes, răspunseră ei.
Sam se retrase împreună cu tatăl său în camera lui de hotel, în timp ce Anna se duse cu mama ei în camera sa.
─ De ce ai venit, tată ? Doar pentru că cei de la hotel erau îngrijoraţi că nu ne găseau cu telefoanele ? întrebă Sam.
─ Da. Cum de ai ajuns la cabană ? E în creierii munţilor.
─ Da, am observat de-abia când am coborât pe o rută ocolitoare împreună cu echipa care ne-a adus aici. Ştiai că harta pe care mi-ai dat-o tu era veche ?
─ Nu. Nu ştiam.
─ De unde aveai harta asta tată ?
─ Tatăl meu mi-a lăsat-o. Stai jos, fiule.
─ De ce ?
─ Te rog.
Sam se aşeză jos.
─ Acum mult timp în urmă, pe când eu nu eram pe lume, tatăl meu a trăit o aventură furtunoasă cu cineva. Am descoperit târziu, după moartea mamei şi a tatălui, consemnări de-ale mamei în care ea povestea totul. Tata, după câte am citit, era tânăr pe-atunci. Să fi fost cam de vârsta ta, Sam. A întâlnit o femeie frumoasă. Era căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubea. Amândoi s-au plăcut de la prima vedere. Au decis să se întâlnească pe furiş. La început, a fost ceva nevinovat : nişte conversaţii, cine pe la restaurante, scrisori. Apoi totul a devenit mult mai serios. Bunicul meu i-a dărut tatei o cabană în munţii Elveţiei, aici în Alpi. Era ocazia perfectă pentru tata să petreacă zile şi nopţi fierbinţi împreună cu cea care avea să-i devină amantă. Amândoi se doreau şi el i-a făcut propunerea. Ea a acceptat, i-a spus soţului ei că pleacă în Elveţia singură. Acesta îşi iubea atât de mult soţia, încât nu a pus întrebări prea multe despre plecarea ei în Elveţia.
Ea a venit la acest hotel singură şi s-a cazat, apoi i-a dat un telefon tatălui meu. Acesta şi-a pus în ordine afacerile, pentru că lucra la aceeaşi firmă la care lucrăm noi azi. De fapt, era firma lui. După ce şi-a pus în ordine toate treburile, a plecat în Elveţia. S-a cazat la acelaşi hotel unde era şi ea şi ştiind unde era camera ei, i-a scris un bilet pe care i l-a strecurat prin uşă. Aceasta a citit biletul şi a aflat că tata era la acelaşi hotel ca şi ea. El a început să cerceteze împrejurimile pentru a găsi un loc prielnic pentru întâlnirea lor. A găsit un punct unde puteau să se întâlnească pentu a putea pleca spre cabană.
Când totul a fost pus la punct în cele mai mici detalii, cei doi au plecat la cabană şi au rămas acolo timp de mai multe zile. Cred că nu mai este necesar să-ţi spun ce s-a întâmplat între ei.
─ Nu. Continuă, tată.
─ După câteva zile, cei doi s-au întors la hotel tot separat. Ea a avut parte de o surpriză : soţul ei venise după ea. i-a făcut o propunere pe care ea nu a putut s-o refuze şi au plecat amândoi chiar în seara aceea. Ea nu a mai avut timp să-l înştiinţeze pe tata de plecarea ei. A doua zi tata a căutat-o, dar când a aflat că a plecat împreună cu soţul ei, a înţeles că aventura lor luase sfârşit. El s-a întors la firmă şi şi-a continuat viaţa. A cunoscut-o pe urmă pe mama mea, s-au plăcut, s-au căsătorit şi au rămas împreună până s-au prăpădit fiecare la vremea lui. N-a mai ţinut niciodată legătura cu ea şi nici n-a mai ştiut nimic despre ea. când eu aveam 7 ani şi mă pregăteam să merg la elementară, a venit poştaşul aducându-ne multe scrisori. Mai erau doar trei săptămâni până când eu urma să mă duc la şcoală. Mama a sortat scrisorile şi a văzut o scrisoare adresată tatei. Era de la o femeie pe nume Beatrice Wilshire şi venea din Anglia. Părinţii mei nu aveau secrete unul faţă de altul. Tata îi mărturisise mamei mele de aventura lui din tinereţe, iar mama îl iertase, pentru că-l iubea foarte mult. El îi dăduse voie să-i deschidă corespondenţa. În acea zi, mama nu a deschis acel plic. Era o corespondenţă particulară, venită din partea unei persoane şi a considerat că e o corespondenţă privată, pe care nu ea trebuia s-o deschidă.
Tata s-a întors acasă şi mama i-a spus de acel plic şi i l-a dat. Tata s-a uitat la adresă, la nume şi i-a spus mamei că poate să deschidă acel plic, pentru că pe el nu-l interesează conţinutul. Mama a păstrat plicul acela multă vreme, crezând că tata avea să se răzgândească şi să citească conţinutul într-o vreme. Anii au trecut şi plicul a rămas nedesfăcut. Mama s-a îmbolnăvit şi apoi a murit. La scurtă vreme după ea, a urmat-o şi tata. Într-o zi, la vreo doi ani după moartea lor, am făcut ordine prin documentele lor, arhivându-le. Vroiam să le pun într-un seif la o bancă pentru a nu ocupa loc în casă, dar nici să nu se piardă. Am dat din întâmplare de acel plic nedesfăcut. Cam îngălbenit puţin, dar păstrând încă adresa şi numele expeditorului intacte.
─ Şi ? întrebă neliniştit Sam.
─ M-am decis cu greu să-l desfac, dar am făcut-o în cele din urmă. Pe tata-l chema James şi scrisoarea îi era adresată. Era scrisă într-un ton nu prea protocolar, aproape intim.
─ Şi ce scria ?
─ Uite scrisoarea. Citeşte-o şi singur, pentru că eu am avut un moment de şoc când am citit-o.
─ Ce poate fi atât de şocant într-o scrisoare ?
─ Citeşte şi mai vorbim pe urmă.
Sam luă acea scrisoare în mână şi se apucă să parcurgă rândurile acesteia.
„Draga, James,

Nu ştiu dacă mai sunt în măsură să-ţi spun aşa. Am petrecut clipe foarte frumoase împreună la cabana tatălui tău. Acele clipe sunt cele mai de preţ amintiri ale mele. Iartă-mă că nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la tine, dar soţul meu venise pe neaşteptate. Mi-a făcut o surpriză de proporţii prin venirea lui acolo în Elveţia, deoarece eu nu-l aşteptam. Păriţii m-au măritat cu el din interes. I-am spus din prima clipă că accept căsătoria cu el de dragul părinţilor mei şi al reputaţiei lor. Nu i-a păsat, căci m-a iubit necondiţionat şi o să realizezi şi tu până unde mergea iubirea lui, căci vei citi în rândurile ce urmează asta.
După ce ne-am întors de la cabana în care petrecusem clipe minunate, în mod separat, eu fiind prima care am plecat de la cabană, l-am găsit pe soţul meu la mine în camere de hotel.
Când l-am văzut, am crezut că a aflat de legătura noastră şi că venise să se răzbune sau să divorţeze de mine. N-a fost aşa. M-a întâmpinat cu un buchet de primule, ceea ce însemna pe limbajul florilor : Nu pot trai fara tine. L-am întrebat de ce venise după mine tocmai acolo şi mi-a explicat că vroia să mă ducă în Franţa, la Paris. Îi spusesem odată că mi-ar plăcea să văd Prisul într-o zi. Nu am putut să-l refuz, deşi eram pregătită s-o fac. Eram decisă-i spun de noi doi, dar m-am gândit la scandalul ce avea să urmeze, la reputaţia părinţilor mei. Firea mândră a părinţilor mei m-a făcut să nu protestez.
Dacă aş fi protestat, reputaţia părinţilor mei s-ar fi prăbuşit şi ei n-ar fi acceptat umilinţa,aşa că am acceptat eu penitenţa de a sta lângă un om pe care nu-l iubeam şi am plecat chiar în ziua aceea la aeroport împreună cu el. Îmi făcuse deja bagajele şi era foarte fericit că acceptasem să vin cu el la Paris. Am trecut pe lângă uşa camerei tale de hotel ca un val-vârtej de vânt şi am plecat. Am încercat în repetate rânduri să-ţi scriu sau să-ţi dau un telefon, dar el era mereu lângă mine. La Paris mi s-a făcut rău şi el m-a dus la spital. Nu am avut niciun contact sexual cu soţul meu, dar medicii i-au dat totuşi vestea că eu eram însărcinată.
Nu ştiu ce anume a făcut când a primit acea veste, pentru că era clar că eu avusesem o aventură extraconjugală şi rămăsesem însărcinată, dar când a venit la mine în salon, unde medicul îmi făcea externarea, era în mână cu un boboc de trandafir alb. Ştiam că el înseamnă copilărie şi am ştiut că sunt însărcinată şi am realizat al cui era copilul pe care-l aşteptam şi am rămat trăznită în faţa atitudinii lui de a spune că acela era copilul lui. Am decis să ne stabilim în Franţa şi ne-am luat o căsuţă cochetă. Adresa căsuţei o vei citi pe plic. Am rămas aici de atunci.
Mi-a arătat atâta compasiune, tandreţe, recunoştinţă, încât am început să-l iubesc încetul cu încetul. După nouă luni am născut-o pe Beth Wilshire, raza mea de soare, de sperenţă, singurul lucru mai de preţ decât iubirea, mai ales că-mi amintea de tine. Am crescut-o cu dragoste pe Beth şi până la urmă am avut şi relaţii intime cu soţul meu, aducându-l mai târziu pe lume pe Richard.
La puţină vreme după ce l-am născut pe Richard, m-am îmbolnăvit şi stăteam mai mult la pat. Soţul meu avea grijă de mine. Acum, mă simt puţin mai în putere şi am reuşit să-ţi aştern aceste rânduri. Iartă-mă James, cred că nu voi mai avea mult de trăit ! Am nevoie de iertarea ta şi trebuie să ştii că Beth Wilshire este fiica ta.
A ta, fostă iubită, Beatrice Wilshire”
Sam scăpă scrisoarea din mână. Tremura.
─ Vrei să spui că undeva în Paris, Franţa, la adresa de pe plic se află sora ta ?
─ Da.
─ Dar a trecut atâta timp de-atunci...
─ Sunt decis s-o găsesc sau cel puţin să te rog pe tine s-o găseşti.
─ Dar dacă acea Beatrice nu i-a spus nimic ? Nu crezi că va avea un şoc când va afla ? Aşa cum ai avut tu şi cum văd că am avut şi eu parte de unul ?
─ Nu ştiu, Sam. Acum, te rog, răspunde-mi la o întrebare.
─ Da, tată.
─ O iubeşti pe fata aceea ?
─ Pe Anna-Carina ?
─ Da.
─ Da, tată, o iubesc. Şi am petrecut cu ea momente de neuitat la cabană, dar nu am fost atât de nesăbuit, încât să nu mă protejez, dacă asta vroiai să ştii !
─ Fiule, nu te supăra pe mine, dar nu vreau ca tu să...
─ Să păţesc ceva asemănător cu tatăl tău. Stai liniştit. Nu se va întâmpla nimic.
Între timp, în camera Annei, ea îi povestea mamei sale clipele minunate pe care le-a petrecut alături de Sam. Bineînţeles, şi aceasta o întrebase de protecţie, dar Anna o liniştise. Susan avea încredere în fata ei şi o lăsă în pace.

Re: O încercare literară...