Si tu no vuelves

Prolog

Paşii sunt eterni, succesivi , împrăştiaţi. Au şi ei rostul lor… de asta la un moment dat trebuie să laşi ceva în urmă, sau pe cineva. Renunţi la ceva, câştigi altceva… dar e mai grav când renununţi la cineva pentru ceva. Dar ce să fac atunci când eu chiar vreau să fiu ‘obiectul’ la care renunţi? Trebuie! Nu vreau să stau în faţa succesului tău, al vostru… să ne despărţim acum, ca să rămână o amintire frumoasă… vreau să-ţi aduci aminte de mine, vreau să nu mă uiţi , vreau ca faima să te ia prizonier, dar tu să ştii mereu să evadezi… să nu vii la mine , nu mai vreau să fiu un refugiu… nişte cuvinte pictate cu cerneală… păcat că nu pot prinde viaţă prin glasul altcuiva… mare păcat, căci aş vrea să le auzi.

Good morning, sunshine

“E deja dimineaţă ? “ întreb posacă, frecându-mă la ochi.
Nu răspunde nimeni, deci sunt singură. Privesc spre ceasul gri, pătrăţos şi cam minuscul pentru vederea mea înceţoşată, primit cadou. 6: 30.
“Futuţi! Îi promisesem că mă scol ca să îl văd la repetiţi! “ arunc perna cât colo, mormâind ceva indescifrabil. Îmi fac repede o cafea, din care jumate ajunge pe cămaşa de noapte.
“Grozav început de zi… “ spun, apoi noul lucru pătat este aruncat în lighian, alături de celalte. Mă îmbrac în ceva comod, aiurea, iar de machiat puţin rimel şi gloss mi-ajunge. Iau agil cheile de pe masă în grabă, gata să plec, să alerg. Când să ies… mă întâmpină un zâmbet.
“Mornin', sunshine ! “
Sărutul dulce de dimineaţă… singura parte care îmi place la orele matinale. Şi eu care credeam că azi nu voi avea parte…

Music – the poison in my veins !


Mă ia cu el până la urmă , deci întârzie pentru minee. Ce drăăăăăguţ. Ahaha, şi eu ca o proastă mă bucur cam tare. Privesc din când în când la mainile noastre, defapt la degetele care se ating poate din greşeală, sau poate intenţionat. El caută nervos un taxi.
“Putem merge pe jos… “ zic încet.
“ Sau nu… “ în momentul următor un taxi portocaliu opreşte chiar lângă noi.
Ajungem repede, băieţii sunt deja acolo. Încep să ţopăi entuziasmată. Alex mă vede şi râde.
“Ce faci , frumoaso? “ e singurul de la care accept apelative de genu. Îl îmbrăţişez şi apoi pup pe ambii obraji.
“Vai, Alex, ador tatuajul tău de pe gât… când ţi l-ai făcut? “
“ Ieri . “ răspunde sicitirit Mihai în locul lui.
“Ahaaaa, vin-o încoa! “
Urmează acelaşi protocol, plus o strâmbătură. Iau loc pe un scaun şi încep să mă legăn, cât ei îşi aranjează pe acolo instrumentele. Sunt aşa emoţionată… e prima oară când îi aud cântând… separat îmi cântaseră fiecare. Doamne , ce voci! Ce băieţi! Nu mă pot hotărî care-mi place mai mult…
Ascult facinată şi parcă fiecare sunet, fiecare vers pătrunde în mine şi mă electrizează. Muzica lor nu e orice muzică… e a lor, doar a lor. Iar el… parcă microfonul e iubita lui, o da. Ce n-aş da să fiu eu microfonul acela, pe care il ţine strâns în palma lui caldă, care îi primeste respiraţia şi răsuflarea, şi îi răspândeşte vocea puternică, dar totodată firavă.
Îi privesc cu ochii mari , serioasă, cu mâinile încrucişate la piept, asta după ce termină cântecul… apoi pornesc într-un ropot de laude. Ooooooo da, o să şi-o ia în cap.

Silent before the storm

Mergem în casă, deschidem şampania, şi cântăm “iarba verde de acasă” , băieţii sunt cam răguşiţi ce e drept, dar e tare distractiv. Şampania ustură uneori, mai ales când eşti îmbătat de prezenţa lor. Mă ia de mâna şi intrăm amândoi în baie… ne privim ceva timp ca doi proşti , apoi începe să se fâstâceasca.
“ Anna, cum îi spun unei fete că o plac? “
Am înghiţit în sec. De ce mă întreabă tocmai pe mine asta?
“ Um, pur şi simplu. Dacă nu te place tot se va simţi măcar flatată şi poate se leagă ceva… “
“ Da, dar vezi… prieteni mei cei mai buni o plac tot pe ea… nu vreau să le pun beţe în roate. “
“ Şi ea? “
“ Ea ce ? “
“ Ea dă semne că ar plăcea pe unul dintre ei . “
“ Mnu… nu chiar. “
“ Tre băieţi pe o fată, săraca… nu sună bine. La sfârşit parcă văd că nu rămâne cu niciunu pentru că sunteti tooooonţi! “
“ Mersi… “ spuse cu o faţă de curcă plouată , şi rânjesc larg, foarte ,foarte. Ce-mi doresc să-l mai îmbrăţilşez , eu sunt singura toantă în povestea asta.
“ ĂĂĂ, ne întoarcem la restu ? “
Dau euforic din cap în semn că da. Urmează o după amiază lungă, poveşti din copilărie, râsete, chicoteli… de ce zic toate fetele că băieţii sunt nişte încuiaţi? Eu cu ei mă distrez cel mai bine, mă regăsesc. Cum spuneam, şampania ustură cam tare, dar rezist… rezist şi privesc nişte ochii cu vise, speranţe, şi ştiu că se apropie ziua în care o să îi pierd.

I.

O cafenea goală. Instrumente împrăştiate. Şi eu pe acolo,pe undeva, cu degetele răsfirate pe clape. Mihai mă priveşte zâmbind, vine în spatele meu şi îmi prinde mâinile.
“Ai vorbit cu… “
“ Da… credeam că tu vei fi cel care îmi va spune. Tu eşti ăla cu tupeu “ mă întorc cu faţa la el.
“ N-am vreo şanse în faţa lor… Alex te cunoaşte de o viaţă şi e sigur că eşti fascinat de genialul nostru vocalist. “
“Sunteţi rataţi că ascultaţi de nişlte cuvinte. “ mă întorc la clape şi- mi trec degetele lungi pe deasupra. Îmi arată cum se cântă, râd când îmi cântă un “mulţi ani trăiască răguşit”.
“N-ai emoţii? “
“ Mnu, cred că ai tu mai multe ca noi, bombonico. “ mă ciupeşte de nas şi râdem. Probă de microfoooon, adorabil. Ce n-aş da să fac şi eu parte din lumea risipitoare a muzicii. După mica reprezentaţie de la cafenea urma să mergem la o mică petrecere. Mai distrată fiind au trebuit să-mi spună de câteva ori să pricep.
“ Mai e oră… “vine Alex cu un pachet de ţigări şi îl aruncă spre el.
“ Mda, fără repetiţii, fără bis… cu prezentare. Ana, te descurci sau o rugăm pe Eva? “
Clocoteam doar când îi auzeam numele târfuliţei care se dădea la toţi. De aia cred că se şi plictisisera.
“ Mă descurc ,hun. “ îmi iar o cafea, o sorb singură. O oră, o oră şi începe… ce, nici eu nu ştiu. Ce naiba m-a pus să îi prezint? Şoooooc. Nici nu ştiam numele trupei.

II.

Şi tremur… şi nu ştiu dacă acum aud, sau sunt iluzii scăpate ale minţii mele.
Acele degete ce se plimbă acolo unde mă jucam cu ore în urmă, aceea voce şi acele sunete care se contopesc cu mirosu de cafea. În public brichetele sunt aprinse, se aud freamăte şi fetele sensibile plâng...yay, mai există fraiere ca mine. Se strigă BIS, se strigă numele lor care nu l-am reţinut şi l-am tremurat printre buze.
Felicitări, aplauze, cinşpe minute care au trecut prea repede. Două braţe mă strâng şi aceeaşi voce într-un cântec mă cheamă.
“ Buey, ce e cu faţa asta? Nu ţi-a plăcut? “
“ Ba da, aţi fost geniali! “ îl ciupesc de obraz şi mă pupă aşa de aproape de buze… respiraţia lui e rece , îngheaţă, deşi înauntru şi cel mai neinsignifiant por îmi arde.
Nici nu apucăm să răsuflam cum trebuie, căci suntem tîrîţi la o petrecere. O doamnă cu rochie verde olive şi bucle aurii e gazda… una ţâfnoasă vreau să zic. Iau un loc în spaţiu şi gust dintr-un martini.
“ Căcaat ! Ce-or vorbi cu aia? “

III.
După clipe interminabile în care mă joc cu paharul, băieţii mi se alătură cu nişte zâmbete cretine pe faţă… şi molipsitoare , ce-i drept.
“ Anna, ştii cine era superbitatea aia? “
Dăăăăăh, o face intenţionat. Faţa lui îmi spune asta , şi ochii… vrea să mă enerveze şi ştie şi cum.
“ Nu “ răspund tot zâmbind , bând discret din paharul meu.
“ O cheamă Leah şi tatăl ei e… cineva important, uhm. Mâine vom merge să vorbim despre un contract. Ai avut dreptate , nu a fost orice fleac reprezentaţia de azi… ce ne-am face fără tine? “
“ V-aţi pierde capu. “
Nu voiam să le arăt, dar eram mai bucuroasă decât ei de succesul trupei. Leah îmi părea cunoscută, acum ştiu şi de unde. E fata lui Adrian Lazăr , patronul unei case de discuri foarte importante din Bucureşti. Tot nesuferită şi blondă e ! Şi tot cu gurile până-n pământ se holbează toţi la ea.
Cred că lucrurile vor deveni plictisitoare… sau nu , se aude pe fundal o muzică cunoscută, iar oamenii se împrăştie pe ring lăsându-se manevraţi de sunete , de ritm, de alea alea…
“ Iubiii, hai să dansăm! “
Înainte să zic un “nu” răspicat, Alex mă prinde cu braţul drept pe sub genunchi şi mă cară până în mijlocul mulţimii.
“ Nu eşti normal! “
Ar fi mai mult decât ridicol să rămân ţeapănă acolo, aşa că încep să dansez, prinzând gustul până la urmă. Îmi pică ceru în cap când o văd pe Eva la o masă făcându-ne cu mâna…

IV.

Cu fiecare pas pe care îl face zâmbetul i se lărgeşte exagerat de mult…
“ Alex… eu … “ băgui eu, încercând să găsesc o scuză şi să plec de acolo.
“ Hai Anna, suport-o azi doar. “
“ Mno, voi o faceţi intenţionat. Mai ales vocea trupei… “
Fac loc unui zâmbet cretin pe faţă şi o pup pe obraji… îmi lasă urmele glossului ei lipicios şi simt că o să vărs. Nu mai vreau dans, nu mai vreau nimic, vreau ACASĂ.
O văd iar pe tanti în verde, răzând cu gura până în pământ. Jesus, give them some kind of braaain! Ies din mulţimea care se îmbulzeşte undeva afară, mă aşez pe o treaptă şi îl văd vorbind la telefon, cu ţigara aproape terminată. Închide şi se aşează lângă minte.
“ Mmm, du-te înăuntru. A venit Eva şi … “
“ N-am chef de ea. Am zis de Eva atunci ca să te ambiţionez un pic, “ mă prinde în joacă de obraz şi-l împing uşor, râzând.
“ Ai vorbit cu fata aia ? “
“ Nu am găsit momentul potrivit… “
Mda, stupid. Momentul potrivit. Ar fi acum, când suntem afara, singuri, uitându-ne la cerul care s-a întunecat… când ploua. PLOUA!?
Îmi dă geaca lui neagră de piele , care miroase a EL. N-aş putea fi mai fericită de atât. Îmi place ploaia, e umedă şi spală totul, aduce fericire. Închid ochii, lasând picurii să cureţe aceste sentimente mizerabile.

V.

E dimineaţă, stau în faţa unei foi măzgălite şi încerc să scriu versuri… dar inspiraţia divină refuză să mă viziteze. E a nu ştiu câta foaie care aterizează mototolită în gunoi.
Mă schimb în ceva comod şi merg la Alex acasă, unde băieţii iau micul dejun (a se citi “se bat pe mâncare” ). Îmi rotesc ochii când îi văd pe Alex şi pe Mihai rostogolindu-se pe covor şi certându-se pe o felie de pepene…
“ Sunteţi cretini… “
Mă aşez lângă el, mă salută, zâmbeşte , se întoarce la porţia lui aproape terminată înjurându-şi cu năduf prietenii.
“ Şiiiiii, ai reuşit să compui ceva nou ? “
“ Mnu… “ îmi plimb ochii prin jur şi iau o furculiţă începând joaca de-a mâncatu. “ Cine a fost inteligentu care a făcut omletă arsă? “
“ Alex! “ răspund ăilalţi doi la unison , iar inculpatul rânjeşte.
“ Original , ce pot să zic. În loc să frecaţi menta la greu , puneţi-vă capetele alea seci la contribuţie dacă vreţi contractu ăla pe trei ani cu tatăl lui Leah. “
“ Da, bine … suc? “ îmi întinde un pahar , îl iau şi beau posac, privindu-i sceptică. Sunt oare singura care-şi face griji pe aici?

VI.

Mihai îşi dă ochii peste cap când Alex îi face în ciudă ca a “câştigat” pepenele . Se ridică leneş şi vine repede de la bucătărie cu o mutră de curcă plouată.
“ Bă, s-a terminat berea… “
“ Alex, mişcă-te “ îi face semn să-l urmeze, iar eu rămând buimacă ,singură cu Mihai.
Nici nu mă priveşte, doar stă acolo solitar pe canapea, frecându-şi mainile şi umezindu-şi de câteva ori buzele. Îşi scoate ochelarii cu ramă groasă , îi şterge grijuliu cu marginea tricoului şi-i pune la loc.
Pentru o clipă ni se intersectează privirile, iar obrajii lui capătă culoarea unui roz pal. Uhm, de când intimidez eu băieţii ? Parcă era invers. Iau toate farfuriile care zac împrăştiate pe covor şi merg clătinat spre bucătărie, dar la jumatea drumului îmi scapă toate şi se sparg lângă picioarele mele…
“ Mda, ce proastă sunt… “ mă aplec şi îi simt privirea năucă, dar mi se alătură şi mă ajută să strâng, apoi să spăl parchetul .
“ Merci , Mihai “ îl prind cu mana indoită după gât şi îl sărut pe nas, apoi ţopăi spre canapea . “Ceva interesant la TV? “ nu răspunde, ci rămâne aşa ceva timp, cu ochii pironiţi în gol, şi un zâmbet molipsitor pe faţă.

VII.

“ Mnu, nu cred… “ mormăie când îşi revine, apoi se aşează lângă mine ,pe canapea, la o oarecare distanţă.
Alex îşi face apariţia cu bunul lui prieten, anunţându-şi sosirea gălăgios , cum obişnuieşte. Iau o perna de pe jos şi îl nimeresc în cap. Râd isteric când rămâne cu un fulg pe buza superioară.
“ Mdaaaa… “ îl suflă şi se aruncă între mine şi Mihai .
“ Sper că nu aţi făcut prostioare cât am fost pleacaţi “ ne ia pe amândoi după gât , pe un ton serios , iar mie îmi pune mâna pe genunchi dând din gene.
“ Alex… “ spun pe acelaşi ton ca al lui. “ Copii de alături zic că au nevoie de un creier pe care să facă experimente, ce zici , te bagi ? “
“ Hahahaha, schimbi subiectu . Las că ştiu eu ce aţi făcut în lipsa mea! “
Mihai îi dă la o parte mâna iritat şi se ridică.
“ Parcă ai fi la grădiniţă … “
El râde şi îi întinde o bere , în speranţa că se va calmă, în schimb el o ia destul de brusc şi pleacă.
“ Doar glumeam … “ îmi zice Alex inocent şi fuge în urma lui.
O da, acum rămăsesem iar cu el… acum sunt eu cea care roşeşte şi nu ştie ce să facă.

PERSONAJE






si dada, personajul sunt eu ultimul

VIII.

“ Ce e cu Mihai ? Adică um, ştiu că se supără în general destul de repede , dar Alex chiar nu a zis cine ştie ce … “
“ Ştii foarte bine ce e cu el . “ răspund sec, evitându-i privirea. Se aşează lângă mine şi-mi prinde bărbia între degetele lui lungi.
“ Nu ştiu. “
Îmi rotesc ochii şi îi dau mâna la o parte, întorcându-mi capul spre el.
“ E vina mea, nu din cauza a ce a spus Alex… aia a fost un pretext. “
“ Ce aţi făcut ? “
Deja mă enervează.
“ L-am violat, e bine ? “ îmi rotesc ochii exasperată. Nu-mi place când o face pe prostu. Iau o bere şi beau de chi-chi, nu-mi place. Încerc să nu ma strâmb , rămân cu ea în poală gândindu-mă aiurea.
Alex şi Mihai se întorc îmbrăţişaţi cântând melodia de la Spitalu de urgenţă “ trăiască berea”. Ne privim şi începem să râdem toţi, ca caprele…
“ Nu sunteţi normali… “
“ Oh, bine că te avem pe tine , tu aia normală “
Alex mă ia în braţe şi îmi dă o castană , apoi îl alerg în jurul canapelei.
“ Copii ăştia ! “ bombăne Mihai lăsându-se pe canapea.

IX.

Nisipul fierbinte îmi mângâie tălpile albe . Pe plajă se aude un radio prostuţ , iar apa vine din când în când să mă răcoreasca. Pixul se mişcă singur pe foaie , pictează litere încălcite şi până la urma îmi iese ceva. Simt o bărbie udă pe umărul meu , iar picături de apă – din păr probabil – îmi curg pe spate.
“ Văd că ai reuşit să scrii ! “
“ Vezi bine… cum ţi se pare? “
Îşi plimbă ochii rotunzi peste foaia rânjind.
“ Eşti un geniu ! “
“ Nici chiar aşa. Asta e o… ciornă, are nevoie de multe retuşări… mai îi trebuie găsită şi muzica potrivită, blah blah … “ închid agenda şi o bag într-o plasă. Îmi place să îi văd pe toţi aşa , îmbibaţii în mirosul sărat al mării, cu apa prelingânu-se pe pielea lor fină... mă ridic stângaci , iar rochia albă o ia în toate direcţiile.
“ Eşti doar prea modestă ! Hai în apă ! “
Ca deobicei, nu apuc să refuz… îmi prinde bretelele rochiei si o lasă să cadă în nisip, apoi mă ia pe sus şi aruncă în apă.
“ Asta numesc eu început de razboi… “ spun consternată, dându-mi părul pe spate.
“ Arătă-mi ce poţi, bestie ! “ mă ia peste picior provocând un mic tsunami care îmi udă toată faţă.
Ma năpustesc asupra inamicului şi cădem împreună pe fundul apei. Vreau să cred ca e ireal, dar simt , acel sărut care are gustul lui şi al mării… şi care îmi place deşi se termină înainte să ajungem la suprafaţă.

X.

Iarna e anotimpul cel mai idiot pentru concerte… şi totuşi, stadionul e plin, nici măcar un scaun gol, fiecare partică de peluză e ocupată de fanele înnebunite ce se împing. Mă gândesc că aş putea fi una dintre ele…
Mă joc cu fermoarul, privindu-mi degetele îngheţate. Mda, am mania de a purta mânuşi tăiate de mine. Eh… Mihai îmi zâmbeşte şi îmi ia mâinile în ale lui, sunt aşa calde… normal, dăăă. El poartă mânuşi normale.
“ Stadionu e plin. “ zâmbesc şi eu.
“ Mda, am văzut… nu le înţeleg pe puştoaicele astea. Îşi cheltuiesc toţi banii de buzunar ca să vină la concertele noastre. E deja o obsesie… “ îşi roteşte ochii. “ Când eram de vârsta lor, eram şi eu fanatic and so on… dar nici chiar aşa. “
“ Tu eşti băiat… nu ai putea înţelege pasiunea fetelor pentru voi. “
“ Pasiune ?! La concertul trecut o tipa si-a aruncat tricoul pe scena şi avea scris pe piept numele noastre, inimioare şi alte bâzdăgănii… “
“Mihai, Mihai, Mihai…fetele vă iubesc! De ce nu apreciaţi asta? “
“Pentru că cea pe care o iubim noi e cam indiferentă. “
Acum nu numai nasul meu e roşu, ci şi obrajii.
“ Nu cred că există fată pe lumea asta care să nu fie leşinată după voi… “
“O da… păi atunci, ştie foarte bine să ascundă acest lucru. “
Ar fi continuat aceea discuţie din cauza căreia aveam fluturi în stomac dacă nu ar fi fost concertul pe cale de a începe. Băieţii îmi spun aşa des că mă iubesc dar eu… sunt tot confunză, pentru că ţin la fiecare la fel de mult, hmmm…
“ Doamne, ce palid eşti! “ îi zice Eva îngrijorată, iar el îşi clatină capul.
“ E ok… doar că n-am apucat să mănând nimic. “
“ Vrei convrigi ? “ insistă ea. Ce lipitoare…
“ Nu, mersi. Trebuie să mergem… “
Cele trei siluete îşi fac apariţia pe scena şi sala se umple de un fum albăstriu. Publicul este în delir, urlă, ţipă, îşi manifestă bucuria… zgomotos aş spune. Eu îmi încruşez braţele şi privesc scena fix. Vocea lui se aude în difuzoare… e atât de neschimbată, de plăcută… închid ochii şi ascult, e un mare avantaj să fii lângă scenă. Se aude şi se vede perfect.
Fanele fredonază în starea lor de euforie… uneori simt că fac parte din ele şi le înţeleg, alteori prea exagerează cum zicea şi Mihai. Tremur, de frig cred… văd în ceaţă. Vântul îmi răvăşeşte părul în fel şi chip.
Simt o mână pe umăr… e Adrian, sponsorul “nostru”. Tipu nu e aşa de rău pe cum credeam o dată… e chiar de gaşcă pot spune. Dar evident Leah, fata lui, e una din “dependetele de cardu’ lu’ tăticu’ ”.
Îi zâmbesc şi privim amândoi… când concertul de apropie de sfârşit, observ că el uită versurile şi priveşte bulversat în gol, lăsând publicul să cânte. Alex destinde atmosfera începând să dea din mâini şi să strige “put your hands up”, extaziind publicul… însă degeabă… în secunda următoare el cade la picioarele lui. Muzica se opreşte, publicul încetează să ţipe şi toţi se uită terifiaţi spre scenă.
Vreau să fug să văd dacă e bine. Adrian mă prinde, nişte paramedici cu o targă fug pe scenă şi îl iau de acolo.
Cu lacrimi in ochi mă urc în ambulanţă. Mulţimea mă vede, dar nu-mi pasă de ce imagini sau ideei îşi fac fetiţele răsfăţate. Îi iau mâna rece în a mea. Maşina se zguduie… pe geam îi văd pe Mihai, Alex şi Adrian într-un BMW.
“ Unde sunt? “ mă întreabă încă cu ochii închişi.
“ O să fie bine, mergem la spital. “ băgui eu cu lacrimi fierbinţi şiroind.
Întredeschide uşor ochii, lăsând la vedere irisul lui cafeniu şi limpede. Tremur.
“ Şerban… “ îi şoptesc numele încet, printre buzele uscate şi el mă priveşte năuc printre gene.




Alex

https://2img.net/h/i221.photobucket.com/albums/dd311/io_pollita/Alex.jpg

Mihai

https://2img.net/h/i221.photobucket.com/albums/dd311/io_pollita/mihai.jpg

he......

https://2img.net/h/i221.photobucket.com/albums/dd311/io_pollita/Serban.jpg

Xi.

Aşteptarea doare… stăm toţi cu pahare de plastic umplute cu ciocolată caldă pe scaunele decolorate ale spitalului. Mii de doctori trec pe lângă noi, dar niciunul nu ne dă o veste.
“ Hm, rudele pacientului Şerban Copot sunt aici ? “ întreabă o voce răguşită şi insitant ne ridicăm toţi în picioare. “ Ei bine… regret să vă spun, dar boala lui e într-o stare destul de avansată. Hm, măcar aţi venit la timp, încă poate fi salvat deşi… nu e încă înafara pericolului. “
“ Ce boala ? “ întreabă Alex stupefiat, restu nu sunt în stare să zică nimic, ca şi mine de altfel.
“ Anorexie… e ciudat, deobicei boala asta apare la femei, nu la bărbaţi. Puteţi să-l vedeţi, pe rând dacă se poate… “
Băieţii mă privesc, parcă spunându-mi să mă duc eu prima. Îl găsesc cu perfuzii, alb la faţă, privind în gol.
“ Ai înnebunit? “ încep pe o voce stinsă. “Puteai să mori ? De când… ai început să nu mai mănânci cum trebuie? “
Îşi întoarce capul şi mă ignoră.
“ De ce ? De ce ? Nu putem trăi fără tine! “
“ Nu puteţi sau nu poţi ? “
Mă priveşte fix, impenetrabil.
“ Nu pot… “ zic încet, plecându-mi capul. “ Şi ştii asta. “

XII.

“ Anna… te iubesc. Dar jur că nu te înţeleg… mai bine lasă-mă singur, sunt slăbit şi… vreau să vorbesc cu Mihai, nu cu tine. “
“ Dar… “
“ PLEACĂ O DATĂ! “
Rămân împietrită şi fug, trântind uşa albă în urma mea. A vorbit ca şi cum m-ar urî… defapt o merit, o merit din plin… îi spun tremurat lui Mihai să se ducă să-l vad, apoi mă arunc în braţele lui Alex plăgând . El e singurul care înţelege confuzia mea.
“ Hai, linişteşte-te… a vorbit aşa la nervi. “ schiţează un zâmbet şi-mi şterge lacrimile din colţul ochilor.
“ Nu-mi doresc decât să se facă bine… um, va trebui să amânaţi concertele. “
“ Mda… asta e prea puţin important. Să vezi ce nebunie o să fie cu ziariştii, arghhh! Nici nu vreau să mă gândesc… fanele deja sunt la uşa spitalului şi încearcă să intre. Frate, când au scăpat lucrurile de sub control ? Mai ieri cântam pentru prima dată într-o cafenea şi nu ştia nimeni de noi…… “

XIV.

Cuvintele lui mă dărâmă. Nu credeam că a ajuns să ţină aşa de mult la mine. Parcă mai ieri ne dădeam în leagăne, ţipând… eram cei mai nebuni de acolo, eram pierduţi în lumea noastră. Diferiţi, şi totuşi aşa asemănători, toată lumea ne ştia că fiind “Alex şi Anna de la bloc” sau “ a în oglinda”. Hm, era bine să fii copil… era prea bine.
“ Alex. “ tuşesc , luând mâinile lui calde în ale mele. “Nu vorbii tâmpenii! “ îi repet cuvintele, care capătă alt înţeles în gura mea.
“E… adevărat. Te iubesc. “
“Şi eu, Alex… şi eu. “ îi spun melancolică. De ce îmi e aşa greu să-mi recunosc sentimentele? ÎI IUBESC PE TOŢI TREI! SI SUNT O RATATĂ! Gata, am spus-o… şi nu mă simt deloc mai bine. Nu vreau să fiu cu unul, vreau să fiu cu toţi. Ce stuuuuuuuuupid, mă urăsc. De aia plec, să-mi limpezesc gândurile…şi vreau să plec definitiv, nu pot trăi aşa.
“Promite-mi că te întorci… ba nu, jură-mi! “
“Nu. Alex, termină. Nu sunt prima şi nici ultima fată de pe planetă, plus că sunt banală… “
“Pe dracu’… tu nu te vezi, eşti… fraieră. Nu am fi toţi morţi după tine dacă nu… bine, o las baltă. Lasă-mă să vin cu tine. “
“ Nu. Ar fi o tortură pentru mine să te am aproape şi pe ei nu . “
“ Anna, nu-ţi imaginezi cât doare faptul că… “ înghiţi în sec. “Niciunul nu te putem avea. Eşti o enigmă. “
“Alex, o să vă duc dorul. Dar trebuie să mă uitaţi şi viceversa. “ îi pun arătătorul pe buze, apoi închide ochii, sărutându-mi degetul uşor.

Numărătoare începe din nou !
1.

Preţul succesului… e scump aş zice. Scump. Expensive .
Teuer. Costoso . Caro. Mă rog, cred că aţi prins ideea după ce am institat într-un mod cretin asupra acestui … amănunt (?) al vieţii mele. E groaznic să te recunoască lumea pe stradă, pe bune… nu ştiu de ce unii se visează celebrii, vă asigur că e o soartă… groaznică.
Canapeaua se zgâlţâie.
“Dragă, eşti bine? Pari abătut.”
“Sunt.”răspund sec.
“Sigur nu mai eşti slăbit?”
“Nu mai sunt.”
“Atunci ce ai?”
“Eva, vrei să mă laşi dracu în pace?”
“Nu-mi spune că ţi-e dor de…” se strâmbă “Anna…”
“Îmi e. Acum poţi să pleci?”
Cred că privirea mea o sperie, pentru că până la urmă se face nevăzută, mormăind. Îmi iau tâmplele în palmă. Pielea mi-e atât de rece, stomacul gol… mintea plină şi zăpăcită.
“Mda.”
Mă ridic, torn puţin coniac şi beau până se scurge tot fundul paharului.
“Hmmm, lasă-mă să ghicesc, ai aflat” se aude o voce cunoscută din prag, aproape amuzată.
“Trebuia să nu aflu? Scuze.”
“Da ce înţepaţi suntem astăzi.”
“Îţi reamintesc că suntem mereu…”

XIII.

“Alex, ştii… şi eu mă întreb acelaşi lucru în fiecare zi. Diferenţa e că ştiam că se va întâmpla asta. “
Îl privesc tristă, şi când pe uşa spitalului intra Leah simt că o să mă prăbuşesc.
“ Unde e Şerban? “ mă întreabă disperată, cu false lacrimi în ochi. I-aş da un pumn, thăă.
“ Tu unde crezi că e ? “ am mormăit trăntindu-mă pe un scaun.
Strâmbă din nas şi fuge la o asistentă, care o conduce în salon. Mda… dacă el m-a respins atunci să rămâna cu ea pe cap, nu are decât.
“ Alex, îmi faci o favoare? “
“ Normal. “
“ Cumpără-mi un bilet de tren, mâine la prima oară. “
“ Poftim?! Unde vrei să pleci ? “
“ Alex, nu pune întrebări… “
Întind mâna albă ca varul spre el şi îi mângâi lent obrazul cu dosul palmei. Dă din cap în semn că înţelege şi se face nevăzut.
“O să te întorci ? … “ întrebă stins, trist.
“Nu cred că mai aveţi nevoie de mine. “
“ Anna, nu vorbii tâmpenii ! Eu… noi toţi… nu putem trăi fără tine! “
“Ehhh, ba da. “
“Ba nu… dacă nu te întorci eu… “ îşi plecă capul. “Mor. Nu pot trăi fără tine. “

2.

Mă îndrept spre el şi îl bat pe umăr. Oftează… e aşa greu să îi înţeleg modul de a gândi… nu a făcut nimic să o oprească şi acum îşi plânge de milă de parcă ar rezolva ceva. În fine, nu asta e important… ar trebui să-l conving să mănânce.
“Am comandat ceva la room service. Şi nu plec până când nu văd farfuriile goale.”
“Ok , atunci ne petrecem noaptea împreună. Nu ştiu cât de gay a sunat asta, dar sper că ai prins ideea.”
“De ce eşti supărat pe mine?”
“Pardon?”
“N-am.”răspund sec, codificat, dar după faţa pe care o face pricepe.
“Şi de unde mă rog ai tras concluzia?”
“După cum vorbeşti. Haide, termină… pentru mine eşti ca o carte deschisă şi viceversa.”
“Mda.”
“Deeeci ?”
“Tu ai lasat-o să plece, boule.”tună pe un ton asupru, tăios, şi se uita la mine ca şi cum ar vrea să mă ia la pumni în secunda doi.

3.

Se ceartă . Ştiu sigur. Sau vorbesc. Sau nu ştiu.
Sunt aşa de egoist că mă gândesc la ea… nu-mi pasă de ei, de concerte, nici de cina pe care Leah s-a chinuit să mi-o prepare. Tot răsucesc mâncarea cu furculiţa, stomacul mi-e întors pe dos.
“Ce s-a întâmplat? Nu-ţi place?”
“Nu, nu e asta. Doar că nu mi-e foame. Apreciez enorm gestul tău… te rog să mă scuzi.”
Mă ridic de la masă şi-mi prinde mâna, privindu-mă cu ochii ei albastrii. E genu de femeie care te ameteşte cu o privire, cu un zâmbet… cu mersul ei de gazelă, dar nu e genul meu. E prea frivolă, uneori vulgară. E … ciudat faptul că mă atrage într-un fel.
“Hmm”
“Da?”
“Şi ţie ţi-e dor de ea? Toţi aţi picat în butoiul cu melancolie o dată cu plecarea ei… de parcă a plecat definitiv.”
“Nu ştim dacă se va întoarce… şi asta doare.”
Mă eliberează şi se ridică încet, ocolind masă şi ajungând lângă mine. Nu-mi place să o am aproape, deloc… defapt nu-mi place că ador acest lucru.
“O să fie bine”
Braţele ei lungi mă înconjoară, iar parfumul ei floral îmi inundă nările.

4.

Nu zice nimic, doar se uită ca bou la mine. Doamne, l-aş lua la palme, poate asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ.
“Te rog, nu începe. Ai fi făcut acelaşi lucru dacă te ruga asta cu ochii în lacrimi, plângând aşa de amar în braţele tale. De ce să o chinui dacă ea nu mai vrea să stea cu noi? Nu e o obligaţie.”
“M-am obişnuit cu ea…” băgui pierdut.
“Toţi… ne-am obişnuit cu ea.”aprobă înghiţind în sec.
“Cred că de asta a şi plecat…”
“Defapt a plecat pentru că ai ţipat ca animalul la ea.”
“E paradoxal ca am porecla de animal ,nu? Defapt mi se potriveşte, iată.”
“Eşti aşa căpos că nici nu-ţi recunoşti vina. Cretinule!”
“Vrei să ne certăm?” mârâi.
“Prefer să nu mă pun la mintea unui animal feroce ca tine.”
“Te temi că şopârla va fi strivită?”
“Mă tem că îţi vei ieşi în curând din minţi. NU vreau să mă bat cu tine…”
“Nici eu! Îmi doresc să nu fii fost aşa prost să s-o fi lăsat să se ducă cine ştie unde.”
“Termină, e în siguranţa la ai ei… în… nu am voie să-ţi spun.”
“Poftim?!”

5.

Mă priveşte contrariat şi îmi dau ochii peste cap.
“I-am promis.”
“Eşti cel mai bun prieten al meu…”
“Acum două secunde nu prea eram”
“Ce ar fi să încetăm şi să mergem după ea?”
“NU! Se va întoarce… dacă va vrea.”
“Şi noi să ne resemnăm? Nici gând.”
“E decizia ei, nu poţi să o obligi să rămână lângă tine… mai ales după ce ai alungat-o.”
“Am fost prost…”
“Ahaaaaa, în sfârşit îţi dai seama. Şi egoist…”
“Şi impulsiv…”
“Şi îndrăgostit.” zâmbesc.
“Ca şi tine de altfel” îmi dă replica cu sprânceană îndoită, egalând scoru.
“Corect. Diferenţa e că eu îmi controlez ieşirile.”
“Da, tu ăla matur…”
“Sunt, când e nevoie… că mă mai cobor la mintea voastră e partea a doua.”
“Îşi place să mă tachinezi ?”
“Desigur. Cum şi ţie îţi place de altfel.”
Se încruntă.
“Pace?”

6.

“Hm, Leah…” băgui ameţit, încercând să o dau la o parte de mine.
“Haide, nu fii aşa. Vreau doar să-ţi fiu alături.”
Dar eu nu vreau, nu în felul ăsta… înainte să mai zic ceva buzele ei le captivează pe ale mele. Trebuie să… mă opresc. Dar o forţă interioară mă convinge să continui, buzele ei sunt atât de dulci… ca un nectar interzis, după care tânjeşti… ca o marcă de heroină de care eşti dependent. Îşi păstrează suflul, privindu-mă intens. Mă ameţeşte.
“Nu” spun fără să-mi dau seamă şi în secunda urmatoare fac câţiva paşi în spate. Proastă mişcare, mă lipesc de un perete… inteligent, Mihai, inteligent.
“Shhh” îmi pune arătătorul pe deget şi mă ia de mână. Îmi place… pielea ei caldă, mâna ei mică întra mea, mersul cochet şi privirile jucăuşe… doar că ea nu are inocenţa pe care o are… ea. Doare, simt că trădez, că fac ceva necurat… şi nu pot să mă opresc. Mă simt alcoolic, şi băutura mea e vie, mă ispiteşte.
Îşi dă jos maieul de un roz pal şi îl aruncă pe podea. Încerc să nu mă uit, dar ochii mei popesesc chiar în decolteul ei. O doamne, o nu… e al dracului de diavolesc sentimentul şi dorinţa care mă încearcă.
“Nu” reusesc să zic, dar picioarele refuză să mă asculte. Se apropie încet, ademenitor, şi îşi trece degetele reci peste gâtul meu… ce senzaţie.

7.

“Pace…” cedez eu şi întind amical mâna. “Nu te supara, vreau să fiu singur. Se poate?”
“După ce mănânci.” rânjeşte.
“Fieeeee, ai câştigat.”
Nu pot să cred că a stat până când am mâncat şi ultima frimitură, până am băut ultimul strop de calciu şi tot aşa. A plecat mulţumit, spunându-mi că dimineaţa va veni cu micul dejun… ce fericire.
Mă ridic leneş. Pe noptiera hotelului se află poza ei… înramată. O ţin de mijloc şi băieţii sunt lângă noi. Big hug… cu buricul degetelui îi mângâi imaginea, pielea fină, cu nuante roşii căreia încă îi mai simt catifeleţea… singurătatea doare. Respingerea doare. Distanţa omoară.
“Dacă nu te întorci…” rămân cu vorba în gură, soneria sună.
Deschid iritat, constatând că e Eva din nou.
“Scuze pentru mai devreme” bâjbăi eu.
“Nu e nimic. Mă bucur că te-ai împăcat cu Alex, voi doi sunteţi… inseparabili.”
“Să zicem că noi trei.”îi fac cu ochiul. “Apropo, şi Mihai?”
“E cu Leah.”
Ridic o sprânceană.
“Cinează.”explică zâmbitoare.
“Aaaa, pricep.”

8.
“ Ah, căcat. Mă piş pe creditul vostru şi pe abonaţii lu’ vodafone… draci, laci!” mormăi şi bag telefonul la loc în buzunar.
Ajung acasă, unde dezastru de la ultima petrecere e în floare. Mă împiedic de un sutien şi înjur mai urât ca niciodată. Se pare ca draga mea casă a devenit locul perfect pentru cuplurile în toiul hormonilor. Duceţi-va… dracu . Acum ea nu mai e aici, să mă ajută să strâng… era o activitate plăcută, pentru că în timpul “curăţieniei” aruncam cu obiecte unul îl altul …
E greu fără ea, imaginea ei mă urmăreşte peste tot .Fără mesaje… fără telefoane, bipuri, nici macar scrisori sau fax. I-am promis… şi totuşi cum aş putea să mă abţin să nu mă duc să o văd, când ştiu unde e ? Ghidat de o forţă mai presus decât a mea îmi fac bagajele senin .
“Îi trădez… dar trebuie, trebuie să o mai văd măcar o dată.”gândind asta, bag cheile în contact şi pornesc spre ..acolo !… ea va fi acolo, înecată în doliul pe care eu nu-l înţeleg, dar pe care îl voi spânzura.

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=cEoP43Pv57k

9.

Mă trezesc buimac, căutând ceasul cu mâna pe noptieră.
“3…30… mai dorm puţin.”
TREI.JUMATE. Cât dracu’ am putut să dorm?
Îmi dau o palmă peste frunte şi mă ridic… îmi trag boxerii şi pantalonii pe mine. Leah apare zâmbind, într-o rochie de casă.
“Neaţă…” mă ia peste picior privindu-mă pervers.
“Ăăăăăă, Leah. Ce a fost aseară nu…”
“Mihai, termină. Doar nu crezi că vreau să mă iei de nevasta?”
Rânjesc tâmp şi îmi iau tricoul pe mine .
“Astâzi nu aveaţi repetiţii?”
“Aoleeeeu. Ba da… azi reîncepeam repetiţile. Fir-aaar!”
“Te duc eu cu maşina… mă rog, una din maşinile tatei. Vrei?”
“Nu prea am altă alternativă… e singura cale prin care pot ajunge la timp…”
Am luat-o amical de umeri şi am coborât amândoi scările. Maşina ne-a lasat la studioul unde ne făceam mai nou veacul. Am intrat gâfâind, privind buimac spre băieţi care erau…4 la număr.
“Unde e Alex?”
Hienă se uită la mine de parcă ar vrea să fiu călcat de tren… oooooo nu, cunosc privirea asta! E de rău…

https://www.youtube.com/watch?v=eyUfJVqMtO0

Unforgivable
10.

Îmi dau ochii peste cap. Mihai e atât de idiot încât mereu e în urmă cu ultimele “veşti” şi cu tot ce se întâmplă în jur…defapt idiot nu e cuvântul potrivit, ci A E R I A N.
“Ce e ? Ce s-a întâmplat ? Îmi spune şi mie cineva ceva… orice…”
Eva îl priveşte de pe banca sceptic, jucându-se cu o brăţară.
“A plecat…”
“…după Anna probabil.” completez eu.
“CEEEEEE?”
Adrian îi spune să se calmeze şi îi îndeasă un chips în gură, zâmbind calm.
“E ok, putem repeta şi fără Alex. Oricum încă nu am dat startul la concerte… o să se întoarcă el.”
“Sunt convins.”mormăi şi privesc tâmp microfonul care-mi zace în palmă.
“Şi eu la fel… în plus, refrenele nu sună la fel de bine fără Alex!”
“Aş putea să vă ajut eu la refren…” se oferiră Eva şi Leah în cor, apoi se priviră fără să clipească.
“Bună idee” aproape că se pisicii Adrian şi plecă, trântind uşa în urma lui.
Eu şi Mihai rămânem muţi, uitându-ne tâmp unul la celalt.
“Ok, fie… ştiti refrenele?”
Era o întrebare mai mult cretină… de când plecase Anna, Eva era cea care scria versurile împreună cu Ţapu’.

https://www.youtube.com/watch?v=1UfUAYar2JY

Ca la inceput.
12.

După ce Leah şi Eva au aprobat, au luat nişte microfoane. Am probat sunetul, făcut încălzirea şi apoi am început să cântăm câteva cântece la întâmplare… suna chiar bine… ele nu cântau tot refrenul cu noi, ci erau un fel de vocea a doua pe alocuri.
“Genial, genial…” şopteşte Adrian când terminăm şi le ia pe fete în braţe. “Nu ştiam că fetiţa mea e aşa talentată!”
Ah, Doamne… o să înceapă cu dulcegăriile, grozaav! Mă aşez turceşte lângă Şerban, care mormăie ceva.
“Ce e cu tine?”
“Ah, Mihai… ţi se pare că ar trebui să dau pe afară de fericire când ştiu că bou de Alex s-a dus după ea?”
Să îi zic, să nu îi zic ?! Haide totuşi să nu-l chinui…
“Anna mi-a zis mai demult că pleacă… mi-a zis şi unde. Şi am auzit când i-a spus lui Alex că pleacă în Iaşi. Ei bine, era o minciună… adică aşa presupun, că ne-a minţit pe amândoi. Mie mi-a spus că se duce la Sibiu…”
“Mda, deci v-a dat piste false… vouă măcar v-a spus ceva.”
“Aloo! Îţi reamintesc că tu ai gonit-o…”
“Mdaa din nou.” oftează.