Parenting.

Dacă vreau să fiu omul în care copilul meu are suficientă încredere încât să i se confeseze, este bine să țin cont că de felul în relaționez acum cu copilul depinde relația viitoare cu adultul.
Relația cu mama mea a fost o relație cu suișuri și coborâșuri. Am găsit cu greu o cale de comunicare cu ea, cale pe care o urmez cu grijă. Crescând, am descoperit că nu îmi doresc să îi spun lucruri. Ea nu este confidentul meu și nu face parte dintre omenii la care aș apela când am nevoie ca cineva să mă asculte.

Am la rândul meu o fetiță, o fetiță optimistă, iubitoare ce mă privește cu cei mai mari ochi din lume și îmi spune atât de multe. Îmi spune totul. Vorbește mult, cu entuziasm, despre lucrurile care o uimesc. Îmi arată tot ce o sperie și o supără. Pentru mine, cuvintele ei sunt cel mai mare privilegiu. Nu am să îi spun niciodată că este prea mare ca să plângă atunci când este speriată, atunci când inima o doare. Am să îi arăt că sunt acolo, că o iubesc când îi e greu și când îi ușor, când e furioasă și când e calmă ca o mare lină. O iubesc pentru că este minunată în imperfecțiunea ei. Așa suntem toți.

Ca părinte mi se pare corect să îi ofer tot ceea ce simt că este corect să îmi fie oferit mie, atunci când vorbesc cu un suflet drag:
Empatie
Am și eu momentele mele în care nu vreau, nu am chef, sunt tristă sau obosită. Atunci tot ce îmi doresc este ca cineva să îmi spună că vede asta. Nu are cum să îmi ia oboseala, dar cât de mult contează că m-a văzut și a înțeles ce simt. Este valabil și pentru copil.

Ascultare fără învinovățire, responsabili sau a fără oferi neapărat o soluție
De atâtea ori am avut sufletul greu. Atunci am apucat telefonul și a fost suficient un ”Alo! Ce mai faci?”, pentru ca cuvintele să pornească șuvoi. Uneori am nevoie de un sfat și îl cer, alteori am nevoie de cineva care să mă asculte și asta face totul mai ușor. Putem asculta supărarea copilului ca pe o trăire și atât. Fără a o nega sau repara.

Respect
Cum m-am simțit când cineva a ridicat vocea la mine? Când mi-a pus etichete care știam că nu mă caracterizează? Cum am reacționat atunci când am întins mâna speriată și în schimb am primit o palmă? Umilința nu are gust bun și dacă nu frânge inimi, rupe punți între oameni.

După acest principiu nu o pedepsesc, nu o mituiesc ca să îi obțin colaborarea și nu o mint. Îi vorbesc ca oricărui alt adult căruia aș dori să îi obțin colaborarea.

Reguli (limite)
Există regulile de siguranță, cele de conduită și reguli personale, lucruri care țin de dreptul fiecăruia de a alege. Dacă regula ei este că nu îi place să fie pupată sau îmbrățișată decât de mine și de tatăl ei, am să o respect și am să o las să o impună. Ca revers al medaliei, îi comunic care sunt regulile și când a încălcat una, cu calmitate, constant. Intervin pentru a o ajuta să le respecte.

Încredere nepărtinitoare, fără comparații
Cred că oamenii pot realiza lucruri minunate din pasiune, că ceea ce e minunat la noi este că suntem toți atât de diferiți. Nu mi-a plăcut niciodată când mama îmi trata cu modestie exagerată realizările artistice, încurajându-le pe cele acceptate de societate ca aducătoare de bani. Nu a făcut bine relației noastre nici când eram citată ca fiind nesculătoare sau ”orice i-aș face de mâncare nu îi place”. Nu face bine reacției părinte/copil să îl expunem astfel. Orice problemă se poate vorbi cu cel mic. Comunicarea calmă, iubitoare, acceptantă, nu a dat niciodată greș. Asta nu înseamnă să nu punem limite, ci să le stabilim calm, cu respect și empatie, în cel mai iubitor mod posibil.

E uman să greșim, să admitem asta și că alții ne-au greșit nouă
Orice mi-ar spune Mara sunt sigură că am făcut și eu cândva. M-am enervat, am țipat ți aruncat, am plâns și am rănit oameni. Îmi place să cred că am ieșit din asta un om care vrea să facă bine. Că am învățat.

Timp pentru a verbaliza trăirea
Uneori ne e greu dar nu suntem pregătiți că vorbim. Dar inevitabil o facem atunci când simțim că putem și ne ducem către persoana care răspunde nevoii noastre de conectare empatică. Așa că, dacă uneori e puțin supărată și nu vrea să discute despre asta o las. Îmi exprim disponibilitatea și atât. Vine singură către mine și în acele momente îmi spune cele mai interesante lucruri. Atunci, sau fără motiv, pur și simplu pentru că vrea să îmi spună ceva despre ea.

Ce îmi doresc limpede este ca legătura cu copilul meu să fie frumoasă peste ani. Legătura se va transforma și problemele se vor schimba. Copilul va fi din ce în ce mai puțin copil și, la un moment dat, sper să am lângă mine, pe canapea, tânăra femeie care a venit să îmi vorbească, pentru că eu pot să o ascult.

Și, tot din relația noastră, sper să învețe să își aleagă prietenii care știu să îi ofere empatie, respect, să o asculte fără a o judeca.

Cum ar fi dacă, azi, când ne ascultăm copilul (vorbind despre o albină sau țipând că cineva i-a luat jucăria) ne-am imagina că ascultăm adolescenta care suferă pentru că cineva i-a vorbit urât sau femeia care ne vorbește despre primii pași ai nepotului nostru?

Nu am fi noi cei care vrem să auzim toate aceste lucruri? Le auzim chiar de AZI.

Căi pentru a răspunde binevoitor atunci când copilul este nervos după grădiniță sau după școală
De ce copilul este nervos după grădiniță sau după școală? Înseamnă asta că ceva acolo nu merge cum trebuie? Nu neapărat. Înseamnă doar că cel mic are nevoie să descarce o parte din tensiunea acumulată peste zi. Copiilor le este greu la grădiniță și la școală. Nu este totul numai distracție. De ce ar trebui să răspundem cu calm și bunătate copiilor atunci când după școală sunt nervoși? Pentru că au nevoie de noi, de înțelegerea noastră.

Ei trebuie să stea așezați pe timpul anumitor activități sau al orelor de curs. Și cu toții știm că cei mici adoră să facă mișcare. Este ceva natural și care este restricționat destul de mult. Uneori prea mult.

La grădiniță sau la școală copilul este departe de cei dragi. Este o experiență utilă dar asta nu înseamnă că uneori nu îi este dor. El învață să facă față acestui dor în public dar odată ajuns acasă are nevoie de conectare emoțională, de iubire.

La grădiniță și la școală copilul trebuie să facă față provocărilor, dezamăgirilor și nesiguranței.

Așa se face că după 4-9 ore departe de părinți, cei care reprezintă plasa de siguranță a celui mic, acesta poate avea reacții neașteptate pentru părinte.

Așa se face că mami ajunge la grădiniță cu brațele larg deschise și în loc să primească o îmbrățișare și un pupic este întâmpinată de un copil supărat, care se manifestă chiar violent.

După o zi în care copilul a făcut față singur provocărilor, unii copii se pot simți deconectați de părinți, pot fi supărați de anumite situații și vor căuta reconectarea și protecția în moduri mai agresive. Vor descărca toată tensiunea în brațele părintelui.

Ce este bine să facă atunci părintele? Să fie alături de copil, să intuiască nevoia de ajutor a celui mic, nevoie de iubire.

Copilului i-a fost greu. Nu este nimic grav. Face parte din experiența necesară. Nu este vina părintelui, nici a școlii. Este normalitatea care abordată cu iubire și calmitate va ajuta copilul să își dezvolte mecanismele de reglare a emoțiilor în mod corect.

Este normal ca cel mic să fie puțin supărat uneori. Are încredere totală în părinte. Când simte un disconfort caută automat părintele pentru a îl liniști. Unii copii se pot supăra sau frustra că părinții nu sunt aproape și vor avea nevoie de acea descărcare emoțională pentru a își găsi liniștea în brațele părintelui. Este normal. Așa trebuie să fie. Copiii trebuie să facă pași în viață și fără noi. Nu îi putem proteja de tot și nici nu trebuie. Au nevoie de propriile experiențe bune și rele , chiar dacă ele vin la pachet cu multe emoții acumulate la reîntâlnirea cu părinții.

Până la sfârșitul orelor de școală copilul va fi de obicei obosit, va fi epuizat resursele de autoreglare pentru a funcționa conform cerințelor . Acum , odată ajuns lângă părinte se poate relaxa și poate da frâu liber emoțiilor. Unii copii vor alerga și vor chiui, alții vor protesta că nu adus jucăria potrivită sau că vor să meargă fix în alt parc decât cel în care se poate. Unii vor spune că fratele este rău sau prost. Că vă urăsc pentru un motiv banal ca acela că a avut fusta roșie la grădiniță și nu cea roz.

Ce putem face? Cum răspundem supărării și manifestărilor violente ale copilului?
Primul lucru pe care l-am făcut mereu și care are efect extraordinar este să dau copilului ceva la care să se gândească cu plăcere pentru reîntâlnirea nostră.
Cu alte cuvinte, fac focus nu pe a îmi lua La revedere la plecare ci pe a îi comunica ce vom face la reîntâlnire, când exact va avea loc .

–Dă-mi o îmbrățișare puternică de urs. Ne vedem la ora 5.30, după ce mănânci gustarea și după activitățile din parc. Azi te iau eu de la grădiniță. Vrei să mergem în parc? Ce jucărie vrei să îți aduc?-Mingea. Vreau să învăț să joc bascket. -Perfect. Așa voi face. Ne vedem la 5.30 și mergem în parc împreună. Te iubesc. Să ai o zi cât mai frumoasă!

Fac lucrurile cât mai previzibile prin a respecta un program zilnic și anumite obiceiuri care știu că restabilesc liniștea și bucuria copilului.
Copiii găsesc liniște în a ști ce urmează să se întâmple. Mai ales atunci când sunt emotivi, situația este mult simplificată dacă știu la ce să se aștepte.

Diminețile au un rol important pentru dispoziția tuturor pe parcursul zilei ce urmează, iar copiii nu fac excepție. Pentru ei o dimineață frumoasă înseamnă un start optimist al zilei. Câțiva pași utili pentru un început de zi fericit și liniștit puteți găsi în articolul Dimineți liniștite în familie = zile reușite

Acceptăm descărcările emoționale. Știm exact ce le cauzează. Oferim iubire și calmitate.
Copilul nu este rău, nici răsfățat. Are nevoie de noi, de siguranța și liniștea pe care le poate primi doar de la un părinte. Are nevoie de iubire și de conectarea pe care nu le poate găsi nicăieri în altă parte. Ele sunt unice și vor rămâne așa toată viață noastră dacă le abordăm corect. Nu vom respinge copilul, nu îl vom certa sau pedepsi. Asta nu ajută la nimic. El se va simți singur și neînțeles.

Oferim un plus de iubire și de timp special. Copilul îl va folosi ca resursă peste zi.

Putem mânca micul dejun, putem lua copilul în pat lângă noi 10 minute pentru a îl mângâia și a îi vorbi, putem citi o carte 20 de minute, etc. Poate fi orice știm că îi aduce bucurie copilului.

Dați copilului ceva fizic care să reprezinte casa, iubirea mamei.
Poate fi să purtați o brățară la fel, o poză cu mami și tati în ghiozdan, un bilețel cu o inimioară în penar, etc…

Există câteva întrebări care dezleagă limba copilului și ajută părintele să știe dacă cel mic a fost ok. Copiii, în general, nu se grăbesc să povestească detalii despre cum a fost ziua lor departe de părinți. Adulții însă știu cât este de important acest lucru.
Așa poți afla dacă lucrurile au decurs bine cât copilul a fost la grădiniță, în vizită sau la o petrecere. Tot așa se stabilește o legătură între copil și părinte. Copilul se simte ascultat și înțeles. El își creează obiceiul bun de a împărtăși detalii de peste zi. Pentru a avea succes în a vorbi cu copilul este foarte important să pui întrebările corecte.

După o zi la gădiniță, după o vizită la un prieten, după o excursie, este important să aflăm cum s-a simțit cel mic.
Întrebările trebuie puse când copilul este singur cu părintele,
astfel copilul nu se va simți presat să răspundă că s-a simțit bine deoarece sunt alți adulți prezenți.

Este important, de asemenea, să nu instruim copilul, la plecare de acasă, să ”fie ascultător”,”să fie cuminte” sau ”amabil”…
Copiii vor să ne facă pe plac. Este important să lăsăm copilului libertatea de a se manifesta și a alege ce comportament să adopte când este în alt loc decât acasă. Putem avea încrederea că educația primită primează și copilul se va comporta altfel doar dacă are un disconfort și atunci chiar este recomandat/necesar să reacționeze pentru a se proteja.

Copilul trebuie să știe că are dreptul să plângă, să țipe sau să protesteze dacă cineva face ceva ce nu îi place. Nu este necesar să accepte ca mătușa, bunica sau altă persoane să îl pupe sau să îl mângâie dacă asta îl face să se simtă incomod. Are dreptul să refuze și să protesteze zgomotos dacă nu este ascultat. Nu trebuie să fie cuminte și nici amabil în aceste cazuri. Are voie să țipe și să plângă dacă este amenințat, pedepsit sau lovit de alți adulți sau copii. Este foarte important ca cel mic să știe aceste lucruri. Astfel îi dăm puterea de a se apăra. Iar rezultatul unei manifestări necenzurate a copilului este că cel care are un comportament exagerat sau abuziv va abandona pentru a nu provoca o șcenă.

Ce îi putem întreba pe copii pentru a afla detalii despre orele petrecute departe de noi?
Te-ai simțit bine în vizită la/la gădință/ la petrecere/în excursie….?
Când ai vrea să organizăm viitoare întâlnire și unde?
Ce ai făcut la…(grădință, în vizită la X)? – așa aflăm detalii despre cum și-a petrecut timpul copilul
Cine a mai stat cu voi? S-a jucat cu voi? Ce jocuri? – așa aflăm dacă copilul se simte confortabil cu adulții din mediul în care a fost lăsat.
Ce ți-a plăcut cel mai mult azi la gădiniță/ la petrecere/ în vizită la X?
Ce NU ți-a plăcut azi la gădiniță/ la petrecere/ în vizită la X?
Dacă ai putea, ai schimba ceva la ziua de azi? Ce? Cum?
Te-ai simțit comod și în sigurană acolo?
Ai vrea să îmi povestești ceva despre cât ai stat la grădință/la petrecere/în vizită?
Ai vreo întrebare despre ceea ce ai făcut cât ai stat la grădință/ la petrecere/în vizită?
Pe măsură ce crește, copilul va petrece tot mai mult timp departe de părinți sau bunici. Este important ca el să știe că poate vorbi orice despre acest timp și să își creeze obiceiul de a povesti părintelui detalii. La fel de important este ca celui mic să i se ofere libertatea de a fi el însuși atunci când nu este acasă, fără a fi rugat să fie cuminte/amabil/ascultător. Dacă ne-am făcut treaba ca părinți, copilul se va comporta corect dacă lucrurile din jurul lui se desfășoară corect. Iar dacă nu, și copilul are un disconfort, ne dorim ca el să protesteze pentru a se apăra și pentru a semnala celor din jur că nu este ok.

De ce este bine să fim îngăduitori cu noi înșine și cu copiii noștri?

Atunci când devenim părinți este mai ușor ca niciodată să avem tendința de a cere de la noi și de la copiii noștri extrem de mult. Suntem în situația de a fi un model bun și de a educa. Avem o deja o imagine idealizată a cum va fi viața noastră ca părinți, a cum vor fi copiii noștri. De prea puține ori acest ideal reflectă realitatea și normalitatea vieții de familie.

Atunci înclinăm să credem că rușinea și critica sunt factori care ne ajută dacă vrem să corectăm ceva sau ne îmbunătățim situația, să realizăm ceva în viață sau să facem o schimbare reală. De câte ori nu am auzit fraza: ”-Nu îl mai lua în brațe atât că devine răsfățat?”, ”-Mai lasă-l și singur să plângă că nu moare?!”, ”-Cum? Nu ai alăptat? Sigur nu faci ceva cum trebuie…”, ”-Copilul tău nu doarme?!”, etc.

Aceasta se întâmplă pentru că suntem atât de obișnuiți să trăim aceste experiențe emoționale. Le-am trăit când eram mici în sânul familiei, le trăim acum în societate și/sau familie când cei din jur se simt obligați să ”ne ajute” criticând. Viața fără rușine sau fără critică este ceva străin pentru noi.

Putem fi tentați să alegem ceva familiar, să urmăm calea cunoscută și să continuăm modelul de rușinare și de criticism.

Un lucru este clar: Rușinea și critica nu conduc la schimbări pozitive.
Rușinea nu inspiră.
Rușinea nu motivează.
Rușinea nu acceptă, arată cu degetul și exclude.
Rușinea nu ne face să ne simțim capabili.
Rușinea nu oferă iertare.
Compasiunea face toate acestea. Dacă vrem să progresăm și să îi ajutăm pe copiii noștri să o facă, trebuie:

să le arătăm înțelegere atunci când greșesc;
să comunicăm cu grijă și blândețe pentru a nu le strivi spiritul;
să avem respect pentru sentimentele și dorințele lor.
Când ne gândim să apelăm la rușine, de obicei avem nevoie de compasiune, atât față de noi, cât și pentru ceilalți.

Când credem că trebuie să ne acoperim de rușine peste experiențele noastre nereușite, avem nevoie de o doză zdravănă de auto-compasiune.

Când credem că trebuie să facem de rușine pe altcineva pentru ceva ce a făcut, trebuie să îi oferim compasiune.

Compasiunea este necesară pentru a inspira, pentru a motiva, pentru a susține, pentru a ne face să simțim că suntem capabili.

Compasiunea este cea care ne permite să fim imperfecți și să putem trăi cu această imperfecțiune normală.

Compasiunea este ceea ce ne oferă o nouă șansă și calea de a vedea lucrurile așa cum sunt. Compasiunea face loc tuturor aspectelor vieții cu frumusețea și necazurile ei.

Ceea ce este bun și frumos în viața mea a avut ca punct de plecare compasiunea, sentimentul de înțelegere față de ceea ce sunt, pot și vreau să fac, încercarea de fi bună cu mine, cu cei dragi și cu lumea din jur. La polul opus, majoritatea lucrurilor negative din viața mea au fost prelungite de rușinea care mă împovăra și mă punea la pământ. Atunci când îmi vine să critic sau să arăt cu degetul învinovățind, fac un efort să ies din tiparul copilăriei mele și să arăt compasiunea, înțelegere și toleranța. Compasiunea este un sentiment vindecător pentru suflet și pentru minte. Mă (ne) ține pe calea bună.