Cultul samanic

[size=52]  Interesul propriu asupra manifestării fenomenelor magico-religioase datează din copilărie, de când am întâlnit pentru prima dată termenul de „șaman”. Fiindcă în viața cotidiană acest termen și-a pierdut principala însemnătate și este atribuit unei varietăți ample de activități sacre, am decis că modul cel mai benefic (și actualmente posibil) de clarificare a conceptului constă în parcurgerea unei lecturi care să cuprindă elementele ce țin de viața șamanilor. Astfel, lucrarea lui Mircea Eliade, publicată în anul 1951 și intitulată „Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase” – „Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului” – reprezintă baza cunoștințelor mele referitoare la acest concept. Încă din începutul primului capitol, Eliade menționează importanța diferențierii termenului de șaman față de ceilalți termeni care i-au fost asociați: „Dacă prin vocabula „șaman” se înțelege orice magician, vrăjitor, medicine-man sau persoană extatică, întâlniți de-a lungul istoriei religiilor și etnologiei religioase, se ajunge la o noțiune extrem de complexă, dar și imprecisă, a cărei utilitate nu o mai vedem, deoarece dispunem deja de termenii „vrăjitor” sau „magician”, pentru a exprima noțiuni atât de disparate și aproximative cum sunt acelea de „magie” sau de „mistică primitivă”. (…) Căci, bineînțeles, și șamanul este vrăjitor și un medicine-man; el este socotit vindecător, asemenea tuturor vracilor, și fachir, asemenea tuturor magicienilor, primitivi sau moderni. Dar el este, în  plus, psihopomp, și poate fi și preot, mistic și poet.” (pag. 19).[/size]

[size=52] Șamanismul propriu-zis reprezintă un fenomen religios care se manifestă pe teritoriul Siberiei și al Asiei Centrale. Aflăm astfel că etimologia cuvântului „șaman” provine din termenul tungus „šaman”, fiind transmis prin filieră rusă. Totuși, o ipoteză asupra căreia Eliade nu dorește să se pronunțe constă în originea indiană a termenului de „șaman”, care se presupune că se datorează cuvântului tokarian „șamane”, care înseamnă „călugăr budist” sau al celui sogdian (Sogdia reprezintă o civilizație Iraniană antică) „șmn” care înseamnă „șaman” (pag. 452). Totodată, Șirokogorov și Mironov prezintă, prin intermediul unor lucrări de specialitate, influența elementelor meridionale, în special budiste (lamaiste) asupra fenomenului șamanismului, care se regăsesc, spre exemplu, în cadrul tobei tungușe și a desenelor de pe suprafața acesteia.[/size]

[size=52] Referitor la acordarea puterilor șamanice, aflăm că orice tip de șaman beneficiază de o instruire dublă: „prima, de ordin extatic (vise, transe extatice, etc.), și a doua, de ordin tradițional (tehnici șamanice, nume și funcții ale diferitelor spirite, mitologie și genealogie a tribului, un limbaj secret, etc.). Această dublă sarcină, asumată de spirite și de bătrânii șamani, echivalează cu o inițiere.” (pag. 28). În acest fel întâlnim modul de recrutare al șamanilor din Siberia Occidentală și Centrală, unde, la voguli, șamanismul este ereditar și transmisibil prin intermediul liniei feminine, în timp ce la ostiacii orientali șamanismul reprezintă un dar din partea Cerului, care vine odată cu nașterea. În cadrul tungușilor și a populației manciu se regăsesc două clase de șamani: a) Șamanii care fac parte din clan și b) șamanii independenți de clan. Primii menționați beneficiază de puteri șamanice ereditare, în timp ce independenții își găsesc puterile prin urmarea vocației.[/size]