Jurnalul unei alte adolescente

Dragă jurnalule,

Ai zice că să încep atât de clișeic, când nimic din povestea mea nu se întâmplă în mod obișnuit, ar fi chiar banal și poate chiar ofensator. Dar acesta este doar junalul unei alte adolescente, unei alte tipe care încearcă să-și amintească viața ei, deși simte că fiecare amintire i se strecoară printre degete ca niște firicele de praf.
Când mi-am descoperit boala, acum un an, doctorul mi-a sugerat să-mi creez un jurnal, pentru că în curând voi depinde de alții, de obiecte, pentru a-mi aminti trecutul. Voiam atât de mult să neg acest lucru încât am refuzat temeinic, am spus că este imposibil, că mereu cea mai mare mândrie a mea a fost memoria mea imbatabilă. Până când realitatea m-a lovit. Și m-a lovit atât de dureros încât am simțit pentru o perioadă îndelungată că nu mă mai pot ridica, că mă aflam mult prea adânc sub nivelul mării.
Totul a început încet, prin chestii mici. Ca atunci când uiți ce ai făcut acum o săptămână, atunci când cineva te întreabă, sau când încerci să-ți amintești ce s-a întâmplat ieri. Apoi lucrurile au avansat rapid, ca și cum aș fi fost pusă în fața unei pericol iminent, pentru care totuși nu eram pregătită. Am început să uit numele colegilor, anumitor rude, prietenilor, amintiri anterior prețioase mie, pe care le puteam descrie detaliat. Nu realizezi cât de ușor este să te prăbușești, cât de rapidă este de fapt căderea și de cât de puțin ai nevoie pentru a te simți copleșit chiar de propriile tale sentimente. Când te uiți la un om care pare că te cunoaște, dar tu nu poți să spui nici măcar când v-ați cunoscut, iar el îți spune că este colegul tău de anul trecut, e devastator. Cum ai putea uita așa ceva? Ai petrecut un an întreg alături de persoana respectiva.
Și probabil că cel mai înspăimântator lucru la această boală fără leac este să-ți pui întrebarea: Cât de mult mă poate face să uit? Aș putea să-mi uit familia, aș putea să uit cele mai importante momente ale vieții mele? Aș putea chiar să uit cum să mănânc, să vorbesc, să traiesc? Și în tot acest proces, pe lângă amintiri, oare aș putea să mă pierd și pe mine? Nu suntem noi, oamenii, până la urmă, suma amintirilor și experiențelor noastre? Atunci eu, care mi-aș putea uita întreaga existență, ce mai sunt? Mă mai pot considera un om? Voi deveni eu oare doar o legumă, o umbră a ceea ce eram odată, o epavă.
Și așa îți pierzi speranța. Și așa ajungi să refuzi să-ți mai creezi amintiri, căci într-un final vor fi date uitării. Renunți în a mai învăța lucruri noi. Până la urmă ce rost are? Sunt șanse ca mâine să nu mai știu nici măcar cum mă cheamă sau câți ani am. Să devin ca un prunc nou-născut, incapabil de a se descurca fără asistență.
Cu toate acestea, jurnalule, am decis să te scriu. În ciuda împotrivirii mele categorice inițiale, am decis să-mi aștern fiecare gând, fiecare om întâlnit, fiecare amintire și fiecare detaliu pe paginile tale, ce așteaptă să fie umplute.
Și toate acestea datorită lui. Sau poate din cauza? Nu pot spune că acest lucru mă eliberează în vreun fel sau îmi oferă siguranță. Poate peste câțiva ani, când mă voi uita la ce am scris, mă voi simți patetică, pentru că nu-mi voi mai putea aminti nimic. Poate că acest jurnal mă va face să mă simt mult mai oribil. Sau poate că mă va umple de speranță, de amintiri, de trăiri pe care le-aș fi putut uita. Momentan nu știu dacă să-i mulțumesc sau să-l urăsc, dar cert este că motivul pentru care am început să scriu în acest jurnal, a fost el.
A fost el. Băiatul brunet, recent transferat, care se afla întotdeauna la tribunele terenului de fotbal. Deși detesta fotbalul cu întreaga lui ființă.
Motivul pentru care mi-am făcut un jurnal a fost faptul că nu puteam accepta ideea că amintirile mele cu el, tot ce mi-a zis și îmi va zice vor fi șterse cu buretele odată cu înaintarea mea în vârstă și cu evoluția bolii. Era un gând care mă chinuia mult prea tare ca să-l ignor și așa te-ai născut.
Jurnalul unei alte adolescente în care îți voi descrie tot ce-mi amintesc, pentru a-mi putea aminti mai târziu.




Este o încercare sincer ce am făcut aici și nici nu sunt vreun scriitor de profesie sau vreo mare artistă, dar dacă vă place povestea și stilul în care m-am decis s-o scriu, aș continua cu drag pe acest site. Pe lânga asta, vă aștept cu drag criticile, aprecierile, feedback-ul vostru, pentru a putea face din această narațiune, deși improriu zis, ceva frumos.

ce frumos eai fan-ficu

Dragă jurnalule,

Părinții mei mi-au pus numele Iris din doua motive: pentru că își doream să cresc precum floarea și pentru că își doreau să văd lumea cât mai colorată. După ce mi-a fost descoperită boala, mi s-a părut o alegere atât de ironică, încât sincer am crezut că universul își bate joc de mine. Cum ar putea cineva să înflorească și să aprecieze lumea înconjurătoare când, în curând, nici nu se va mai recunoaște?
Asociem sentimentele cu amintirile. Dacă le pierdem pe cele din urmă, oare nu pierdem și intensitatea anterioară a trăirilor? Nu va trebui să reînvăț sentimentele folosindu-mă de filme, cărți, de experiențele altora, pentru context? Și atunci, mai sunt ele la fel de autentice?
Mama obișnuia să-mi spună ca nu poți simți cu adevărat fericirea dacă nu ai simțit tristețea prima data. În trecut nu înțelegeam, dar acum mi se pare evident. Nu vei ști să te ferești de ceva ce frige dacă nu te ai ars mai întâi.  
Von, căci așa il cheamă pe băiatul brunet pe care l-am menționat la prima noastră interacțiune, motivul pentru care tu ai luat naștere, mi-a spus că, la fel cum consideram bucuria un sentiment frumos, ar trebui să simțim același lucru și pentru tristețe. Mi s-a părut stupidă afirmația lui. Cum ai putea vedea într-o lumină pozitivă un eveniment neplăcut? Cum m-aș putea gândi, de exemplu, la boala mea ca la ceva pozitiv?
"Tu ești singura persoana care poate retrăi ceea ce pentru noi ceilalți, niște nefericiți, devin "primele dați". Senzația primului sărut, prima victorie, prima dată când am mers cu bicicleta, prima dată când am mâncat înghețată. Eu nu mai pot retrăi cu aceiași emoție aceste evenimente."
A fost prima dată cand m-am gândit la ceea ce consideram agonia vieții mele ca la ceva ce mi-ar putea creea noi oportunități. Mi s-a părut amuzant după. Cât de diferit era acest băiat.
"Dar poate că nu voi mai avea niciodată așa-zisele "primele întâlniri" cu anumite persoane, ca tine". I-am replicat tăios, dar el nu a fost mișcat de afirmația mea, ba chiar a râs.
Mi-a spus că el consideră că daca cineva are un rol important sau va avea în viața ta, atunci acea persoană nu va apărea doar odată. "De ce să te gândești la personajele episodice când poți să te concentrezi pe personajele cu adevărat semnificative?"
Iar în acel moment, am simțit că, chiar dacă-l voi uita, Von va mai apărea în viața mea. Și m-am bucurat, știind că voi resimți și retrăi aceste conversații cu ele. Poate că atunci nu am înțeles, dar acum, scriind în acest jurnal, încep să o fac. Nu complet, căci nu pot ieși din agonia și suferința mea atât de ușor, dar ușor-ușor, revăd viața într-o lumină pozitivă, cum n-am mai putut să o fac timp de un an.

asi vrea sa mai citesc asemenea jurnale

Trimis de pe aplicatia Topic'it

Dragă jurnalule,

Pe Von l-am întâlnit în cel mai nepotrivit context, dar a fost cea mai potrivită persoană, cea de care chiar aveam nevoie pentru a mă salva de starea patetică în care mă aflam.
Tocmai avusesem un atac de panică, după ce câteva persoane, aparent cunoscute mie, au venit la mine iar eu nu i-am putut recunoaște. În ultimul an am suferit numeroase astfel de atacuri, deoarece, cu fiecare persoană sau amintire pe care nu mi-o amintesc, simt că mă aflu tot mai aproape de momentul inevitabil când voi deveni o simplă legumă, o umbră a ceea ce am fost în trecut. Faptul că boala evoluează treptat mă distruge, atât fizic cât și psihic.
La un moment dat, când tot mai multe lucruri deveneau confuze și simțeam că deși pare că înțeleg totul, nu înțeleg de fapt nimic, îi învidiam pe cei care sunt loviți din plin, o singură dată, de boală. Deși egoist, o singură lovitură fatală nu mai poate să te distrugă din esență, ci îi distruge pe ceilalți din jurul tău, fiind puși în fața faptul împlinit fără nici măcar un avertisment. Loviturile repetate îți periclitează în mod special sănătatea mentală, căci nimic nu este mai dureros decât să ai locuri în primul rând la propria ta distrugere și la cum această îi afectează pe cei dragi ție. Să te simți vinovat pentru problemele pe care le creezi, să depinzi de alții când mândria ta era faptul că te puteai considera independent, să fii conștient că niciodată nu vei putea duce o viață normală sau măcar o viață.
Von a apărut într-un astfel de moment. Mai exact, eu i-am invadat teritoriul.
Se afla pe tribunele terenului de fotbal, care urmau să fie martore numeroaselor noastre discuți. Se transferase de puțin timp la liceul nostru, cu toate că pentru mine în acel moment putea să fie foarte bine și băiatul care avea clasa alături și pe care l-am văzut pe hol în fiecare zi. Oricum nu-l observasem, eram mult prea preocupată să încerc să-mi opresc corpul din a se autodistruge și din a înrăutăți situația.
M-am așezat și eu pe acele tribune, în fața lui, fără măcar să știu. Încercam să respir, să nu leșin, să conștientizez ce s-a întâmplat, să mă calmez, să trăiesc. Dar eram mult prea prinsă de gândul că finalul meu se apropria ca să pot face toate aceste lucruri.
Apoi a apărut el. S-a așezat lângă mine fără nici măcar un cuvânt și mi-a întins o sticlă de apă, probabil al lui.
I-am mulțumit și mi-am cerut scuze că nu-i recunosc fața sau că nu-i știu numele, fiind afectată în continuare de momentul anterior. Atunci el a râs, iar pentru câteva secunde m-am simțit chiar jignită, de parcă își bătea joc de situația mea, de parcă aș fi zis cea mai bună glumă.
”Ar fi dubios dacă m-ai cunoaște, ținând cont că abia m-am mutat și nici măcar colegii mei nu mă știu încă prea bine”, mi-a spus, cu un zâmbet larg pe buze, un zâmbet liniștitor, iar cuvintele lui m-au calmat, în mod ironic. Poate că fusesem fericită că nu-l cunoșteam, deci nu aveam cum să-l uit. Sau poate doar remarca lui m-a făcut să râd, Von fiind o persoană ce emană carismă cu fiecare mișcare.
După a mai urmat un atac de panică, petrecut la două săptămâni distanță, două săptămâni în care nu l-am mai văzut pe acel băiat brunet care a reușit să mă stabilizeze. Și de data aceasta tot el a fost cel care m-a calmat. Iar eu ajunsesem să cred serios că Von devenise oaza mea de liniște și că am nevoie de el de fiecare dată când simțeam că explotez.
Chiar și acum, de fiecare dată când sufăr, când mi se întâmplă ceva, orice. Am ajuns să asociez starea de calm și de siguranță cu numele lui, cu imaginea lui, astfel este necesar doar să mă gândesc la el pentru a-mi reveni considerabil.
Și urăsc asta la mine, dar toți avem nevoie de mecanisme de apărare, iar el a devenit mecanismul meu începând cu acea zi de toamnă, pe tribunele terenului de fotbal, când mi-a oferit o sticlă de apă și o speranță.

ce jurnal minunat ai scris

Trimis de pe aplicatia Topic'it

Dragă jurnalule,

Astăzi a fost prima dată când m-a enervat Von. Și poate că nu ar trebui să fiu atât de surprinsă sau atât de dezamagită pe cât sunt, pentru că ne știm de mult prea puțin timp ca să am sentimente atât de puternice și să devină atât de dureros. Dar în momentul în care Von a reacționat în modul în care a făcut-o, am fost distrusă.
Ne-am întâlnit ca de obicei la tribunele de fotbal, deși niciunul nu am văzut niciodată un meci întreg jucat. Într-un fel, devenise locul nostru, iar pentru mine devenise un loc pe care nu credeam că aș fi putut să-l uit, indiferent de cât de îngrozitor și-ar fi dorit să mă afecteze boala mea. Acele tribune ruginete, cojite de vopsea și lipsite de viață au devenit locul în care mă simțeam în siguranță, lângă persoana care reprezenta paradisul meu liniștit pe pământ. Așa că m-am așezat în locul meu cald și am aștept să vorbesc cu persoana mea preferată. Să mă facă, în mod ironic, să uit. Să uit că lumea mea se transformă ușor în ruine iar eu nu pot face nimic ca să o opresc, să uit fiecare privire din milă, din compasiune, care este mai dureroasă decât orice altă privire. Să uit faptul că trebuie să exist, așa cum exist eu.
Dar el nu a vorbit.
A tăcut, nu a reacționat la nicio mișcare de a mea, nici măcar atunci când m-am așezat lângă el. Și poate că nu aș fi fost atât de dezamagită, dacă nu așteptam să-mi zică ceva. Să-mi spună o glumă, să mă încurajeze în stilul lui sarcastic, să fie alături de mine fără să fiu sufocată de milă. Dar nu s-a întâmplat. Von privea pierdut, de parcă nu ar fi fost lângă mine, iar eu îl priveam de parcă era totul pentru mine. Nu știu de ce, dar mi-a venit să plâng. Și poate sună amuzant, chiar penibil, dar este lucrul pe care l-am simțit. Am stat într-o tăcere sufocantă pentru jumătate de oră, tăcere pe care îmi era frică să o rup, dar îmi era și mai frică să fie o tăcere constantă. Pentru că el era singurul cu care puteam și cu care voiam să vorbesc.
Și, neașteptat, astăzi a fost și prima dată când m-am gândit la problemele lui Von. Când am realizat că Von nu este o ființă indestructibilă, așa cum îl vedeam eu, și că este la fel de vulnerabil ca și mine. Iar în momentul în care și-a lăsat capul pe umărul meu și a început să plângă tăcut, am simțit că eu trebuie să devin oaza lui de liniște și că trebuie să fiu alături de el, cel puțin la fel de mult cât a fost el fața de mine. O persoană pe care nu o cunoaște, dar cu care s-a conectat mai mult decât cu oricare altă, așa cum îmi place mie să cred. Și aș fi trebuit să fac atât de mult, dar tot ce am putut să fac a fost să-l strâng de mână, ca un copil timid, și să păstrez tăcerea.
Von a fost vulnerabil în fața mea, iar acest fapt a devenit un alt lucru pe care nu cred că aș putea să-l uit. Și nici el nu cred că poate să-l uite vreodată.
Când s-a liniștit, s-a ridicat și doar a tușit ușor. Nu s-a uitat în ochii mei, nu a reacționat iarăși când m-am ridicat ca să-i fiu aproape, nu mi-a spus nimic. A zâmbit în colțul gurii, de parcă n-ar fi vrut să-l vadă nimeni, și a plecat. Și știu că nu ar fi trebuit să mă gândesc la asta, dar în acel moment singurul lucru care mă preocupa este ce ar fi putut să fie atât de dureros încât să-l distrugă pe Von. Și voiam să-l întreb în timpul în care a stat în brațele mele, dar știam, deși nu pot spune nici măcar că îl cunosc pe el, că îmi va vorbi despre asta doar când vrea, iar nimic din ce îi spun ei și nicio insistență de a mea nu îl va face să-și schimbe părerea.
Brusc, Von a devenit mult mai prezent în mintea mea. Atât de prezent încât nu mă mai puteam concentra la nimic și uram faptul că vine weekend-ul și nu voi putea să-l văd prea curând. Uram weekend-ul, care pentru mine înainte era singurul lucru ce mă făcea fericită, pentru că nu ma trebuia să fiu lângă oameni, nu mai trebuia să văd chipuri confuze atunci când nu îi recunosc. Puteam doar să mă închid în camera și să trăiesc de parcă nu aș mai fi făcut-o.