Nobili şi cavaleri. Instituţia cavaleriei, dezvoltată din secolul al X-lea, este una din componentele de bază ale feudalismului. Formată din luptătorii călare ai epocii carolingiene, cavaleria cuprinde pe cei care practică meşteşugul armelor (milites). Războinici care luptă călare (lat. cavalus – cal), cavalerii constituie o categorie separată, care nu se identifică cu cea a nobililor (nobiles) decât într-o anume măsură, condiţionată de dobândirea unui statut juridic şi social – transmiterea ereditară a privilegiilor – bine definit.
Asimilarea dintre nobili şi cavaleri s-a produs în Franţa, unde a avut loc asocierea între dobândirea şi posesia fiefului (feudului) şi serviciul militar. În alte părţi – Germania şi Spania, de pildă – diferenţa s-a menţinut, cavalerii fiind obligaţi, datorită originii modeste, să-şi ofere, pur şi simplu, serviciile nobililor. Aceste deosebiri au făcut astfel posibilă existenţa unor categorii diverse chiar în sânul instituţiei cavalereşti. Cei care nu găsesc un nobil (senior) în slujba căruia să se pună devin cavaleri rătăcitori, în căutare de aventuri, gata să jefuiască ori să participe la războaie între feudali sau la cruciade.
În Ţările Române, cavalerilor din Apus le corespund vitejii ridicaţi din rândul oamenilor simpli ce se disting în luptă.
Instituţia cavaleriei a decăzut începând cu secolele XIV-XV, când tactica pe câmpul de luptă s-a schimbat din cauza apariţiei armelor de foc.
Modul de viaţă al cavalerilor. Trăind efectiv din meşteşugul armelor, cavalerul duce o viaţă bazată pe brutalitate şi violenţă. El locuieşte în castelul seniorului sau în cel personal, dacă a dobândit un feud, iar traiul îi este asigurat prin munca ţăranilor. Antrenamentele pentru luptă, vânătoarea şi întrecerile cavalereşti (turnirurile) constituie singurele sale ocupaţii.
Din secolul al XII-lea, când nivelul material al vieţii cunoaşte o semnificativă îmbunătăţire, modul de viaţă al cavalerilor cunoaşte schimbări sensibile. Îmblânzirea moravurilor se manifestă prin apariţia unei noi modalităţi de petrecere a timpului: practicarea jocurilor (îndeosebi a şahului), ascultarea – uneori chiar practicarea – muzicii şi poeziei trubadurilor, înfrumuseţarea vestimentaţiei şi a interioarelor. Toate acestea duc la configurarea unui nou tip de comportament: curtenia (la courtoisie).
Idealurile cavalerismului. Într-o epocă de violenţă şi nedreptate, Biserica a încercat să impună un ideal bazat pe apărarea celor slabi, adevăr, dreptate şi lealitate. Acesta este idealul cavaleresc, prezent în cântecele de gestă (chansons de geste), de tipul „Cântecul lui Roland” (în Franţa) sau „Poemul Cidului” (în Spania). Nerespecarea acestor principii şi îndeosebi trădarea seniorului – felonia – sunt aspru condamnate. Acest ideal a influenţat literatura trubadurilor, dar este departe de comportamentul real al cavalerilor.
Când moravurile se schimbă, mentalitatea cavalerilor se converteşte în curtenie; ea înseamnă şi slujirea femeii iubite, ceea ce conduce la constituirea idealului cavaleresc al „dragostei curteneşti”.
Investitura cavalerului. Moment important al vieţii cavalereşti, simbol al consacrării efective a cavalerului ca membru al acestei categorii sociale, investitura cavalerului este similară cu investitura vasalului de către senior. Investirea este precedată de o lungă pregătire, desfăşurată pe parcursul mai multor ani.
La vârsta de 12 ani, fii nobililor (sau ai cavalerilor) erau trimişi la curtea seniorului, unde, în calitate de paji şi scutieri, învăţau cu precădere meseria armelor. Investitura cavalerului avea loc la 18-20 de ani.
Investitura se petrecea, de regulă, în preajma unui eveniment important (căsătoria unui nobil) sau a unei mari sărbători religioase. Ceremonia se desfăşura numai după ce aspirantul petrecea o noapte în curtea castelului („veghea armelor”), făcea o baie rituala şi se spovedea. Actul propriu zis al investiturii consta în îmbrăcarea armurii şi legarea pintenilor, după care naşul cavalerului (de obicei seniorul, care îi şi dăruia armamentul complet) îl lovea peste ceafă cu latul palmei. Apoi primea spada, iar un preot îl îndemna să apere cu ea instituţia Bisericii. Ceremonia se încheia printr-o demonstraţie a forţei şi îndemânării proaspătului cavaler în mânuirea armelor. Investitura putea avea loc şi pe câmpul de luptă, înainte sau după o bătălie, acest lucru fiind considerat ca extrem de onorant.
Yesterday at 6:41 pm by 
❥ Army:
×Sex
×Gold
×Reputation 
×Age 
×Location 
×Mood 
