Cioburi dintr-un vis

First topic message reminder :

Cioburi dintr-un vis




1.
Ne aflăm într-un oraş mic, prăfuit şi plin de autovehicule care produc fum toxic. Undeva la periferia acestuia se află doi tineri care abia s-au întors de la facultate. Unul dintre ei e abătut şi priveşte atent prin sticla mată în care se află un lichid incolor.
„La ce te gândeşti?” îl întrerupse celălalt din visare, readucându-l cu picioarele pe pământ.
„La ce mi-a spus mama…” îi răspunse acesta sec şi lua o gura din energizant, simţind cum gâtul îi arde. Privirea lui cândva plină de speranţă devenise melancolică, rătăcitoare şi absentă.
„Facu, nu-mi vine să cred că în sfârşit vrei să-ţi refaci viaţa. Ştiu un club nou, unde am putea merge! Astfel îţi distragi atenţia şi te distrezi şi tu puţin, după atâta suferinţă…”
Băiatul îl privii surprins şi se încruntă.
„Nici chiar aşa. Nu vreau să merg să mă distrez…nu vreau să întâlnesc femei uşoare dintr-un club şi să-mi petrec toate serile cu ele şi cu băutura. Nu mersi.”
„Uneori mă faci să cred ca eşti pe invers.” spuse Bruno dându-şi ochii peste cap.
„Uneori mă faci să cred că o înşeli pe Pia!” încercă Facundo să-l imite, dar nu-i ieşi decât o maimuţăreală ce îl amuză pe amicul său.
„O iei în proporţii prea hiperbolice… ştii bine că eu sunt topit după Pia şi nu m-aş uita la altcineva în afară de ea. Ideea cu clubul era ca să te înveselesc puţin, dar dacă tu o iei aşa…” scoase limba şi se prefăcu indignat.
„Cum zici tu, cum zici tu! Oricum ar fi nu o pot uita pe Ema aşa de uşor…” spuse şi oftă.
„Au trecut 2 ani, viaţa merge înainte! Eşti tânăr, vei avea copii, o familie. Sunt sigur că ei aşa i-ar fi plăcut.”
„Cu siguranţă… voia să avem mulţi copii, cât pentru o echipă de fotbal. Nu o pot uita, nici după trecerea anilor! Îmi amintesc de parcă a fost ieri…”răspunse şi privirea i se pierdu în neant.
* Flashback *
„ Iubitule, aşteaptă-mă aici! Mă duc să-mi iau caietul, l-am uitat în clasă.”
Facu o prinse pe Ema de mijlocul subţirel, se jucă cu buzele ei, apoi o sărută delicat, fără să ştie că avea să fie ultimul lor sărut. O lăsă să plece spre clasa privind-o din depărtare cu un aer de adolescent îndrăgostit.
Ţopăia spre scările liceului, dar nenorocul ei a fost să treacă o maşină. Şoferul vorbea la telefon şi i-a fost imposibil să frâneze. Îngrozit Facu a fugit spre ea şi a luat-o în braţe. Sângera fără oprire şi inima îi bătea greu.
„Iubito, rezistă! Am să chem salvarea şi…” ea îi puse degetul pe buzele rozalii şi cărnoase condamnându-l la tăcere.
„Shhh… să fi fericit!”
Fata a simţit cum o lasă puterile, ultimele ei gânduri au fost pentru el şi a murit fericită ştiind că a iubit, că a fost iubită, că a avut nişte părinţi minunaţi care i-au satisfăcut toate dorinţele, fie capricii sau necesităţi. Un firicel i se prelinsese din colţul buzei până ce ajunsese pe bărbia ei ascuţită. Ochii i-au rămas deschişi, devenind sticloşi; întregul corp i se răcise şi rămăsese greoaie în braţele fiinţei pe care o iubea cel mai mult pe lume.
El nu numai că a plâns, dar s-a închis în sine şi a murit o dată cu ea, refuzând să se mai îndrăgostească vreodată. În fiecare zii mergea la mormântul ei şi îi lăsa florile ei preferate, garoafele albe. Băiatul plin de vise şi iluzii devenise bărbatul fără inimă, cu resentimente, un om cu un suflet îngheţat. Într-o secundă s-au frânt toate dorinţele, pofta de viaţa, fericire, împlinirea…tot ce mai exista în sufletul lui Facundo era amărăciunea.
*End of flashback *
„Nu mai răsuci cuţitul în rana amintindu-ţi! Nu a fost vina ta, nu ai putut face nimic… a murit pe loc. Tot ce ţi-a cerut a fost să fi fericit, iar tu îi tulburi liniştea şi nu-i îndeplineşti ultima dorinţă!” i se adresă, deşi putea ghici că el nu-l bagă în seamă.
Discuţia celor doi fu întreruptă de apariţia Piei, care se întorsese de la baie cu machiajul refăcut şi gata de plecare.
„Bru, sunt gata. Haide să mergem!”
Îl prinsese de mână şi acesta o urmase, ne maiputând să spună nimic, nici măcar să-şi ia rămas bun de la Facundo care zâmbise văzându-i pe cei doi îndrăgostiţi. Părea că au o lume a lor, o lume în care el se rătăcea adesea cu amintirea Emei, un refugiu de iluzii în care se pierdea, unde voia să creadă că e realitate, că o are din nou aproape de el… dar era doar o imaginaţie, doar o speranţă agăţată de un fir prea subţire de aţă.
După ce îşi terminase energizantul, plătise consumaţia inclusiv sucurile Piei şi a lui Bruno, apoi pornise agale pe străzi, nu voia să ajungă acasă, să fie iar singur. Norocul i-a surâs şi telefonul a început să vibreze. După ce a căutat în toate buzunarele blugilor l-a găsit şi a răspuns.
„Alo, fiule?” se auzise o voce blândă de la capătul firului.
„Mamă? Da, eu sunt. Cu ce ocazie mă suni? Lasă-mă să ghicesc să-mi aminteşti să plătesc chiria apartamentului, nu-ţi face griji am făcut asta deja.” spusese el cu sictir.